Poza din 1 Parlament cu Lidia IstratiUneori ridicăm capul spre stele.

Ne aruncăm privirile în imensitate.

Uităm.  Trecem. Ne simțim singuri.

E cineva acolo?

Timpul, ca un crucișător, se scufundă în hăul nopților adînci și dispare după sumbrele balize.

Dar nu vorbim de semne.

Vorbim de repere.

 

Femeia care ar fi putut fi preşedinte

“Dum­ne­zeu în ceruri s-a oprit în drep­tul Mol­do­vei şi cu milos­te­nia sa ne-a îndru­mat, ne-a dat min­tea de pe urmă, ne-a unit, ne-a împre­u­nat şi noi am votat inde­pen­denţa”, ast­fel, depu­tata Lidia Istrati adu­sese mulţi­mii din Piaţa Marii Adu­nări Naţio­nale anu­nţul sem­nă­rii Decla­ra­ţiei de  Inde­pen­denţă. “Vreau să-l răz­bun pe tata Coliţă, care n-a ştiut nimic în viaţă decât munca sil­nică în colhoz. Vreau să-i văd pe ţărani mulţu­miţi, feri­ciţi, remu­ne­raţi echi­ta­bil, iar feme­ile să nu mai fie roabe la pătrat”, explica Lidia Istrati ce o motiva să aibă atâta putere şi curaj.

Lidia Istrati a trăit doar 7 ani de inde­pen­denţă a R. Mol­dova. I-a trăit în dece­pţie, deo­a­rece con­sta­tase că nu se întâm­pla ceea ce aştep­tase, ceea pen­tru ce lup­tase. “Am vrut inde­pen­denţă, ieşi­rea cu ade­vă­rat de sub influ­enţa URSS şi ali­ni­e­rea la ţările civi­li­zate, dar vago­nul nos­tru, din tre­nul cu ţările bal­tice, a ple­cat deşert spre Uniu­nea Euro­peană. Or, acolo îşi dorea să ajun­gem Lidia şi asta ne doream şi noi”, a spe­ci­fi­cat colega şi pri­e­tena sa de Par­la­ment, Nadejda Brân­zan. Lidia Istrati a fost răpusă de can­cer în 1997, la vâr­sta de doar 55 de ani.”

Desprindem aceste rînduri dintr-un material al colegei noastre Tatiana Ețco, întitulat, excelent, Femeia care ar fi putut fi preşedinte. E vorba despre scriitoarea, savantul și omul cetății asediate.

E vorba de cea mai curajoasă și intransigentă reprezentantă a poporului în primul parlament al Moldovei postbelice.

E vorba de un reper – Lidia Istrati.

„Îngăduie, omule”  sau “Legaţi cu o frînghiuţă”.

Cercetătorul Andrei Langa vine cu o analiză a creației literare a uneia dintre cele mai morale ființe ale acestui pămînt. Este, în fond, trecerea în revistă a unei biografii ieșite din comun, un exemplu de luptă permanentă, de disidență și sfruntare a regimului de atunci.

“De la acest pol al cumplitei existenţe umane, L. Istrati avea să pornească în aventura sa de a “schimba lumea” cu forţa vitală a adevărului constant, debutînd cu nuvela “Îngăduie, omule!” la revista “Nistru” în anul 1968, în timpul aşa-zisului “dezgheţ al comunismului”. Subiectul prozei era cît se poate de neordinar şi incitant pentru acea vreme. Adevărul crunt al guvernării comuniste ieşea la iveală în toată monstruozitatea sa, demonstrîndu-se coruptibilitatea unui sistem de stat construit pe bază de relaţii şi dirijat de interese murdare.

Aparenta factură umanistă a societăţii comuniste din perioada brejnevist-bodiulistă a fost deconspirată prin cazul unui preşedinte de colhoz corupt, Vîscanu, secundat de acoliţii săi recidivişti. Firul naraţiunii începe cu venirea a doi absolvenţi-agronomi într-o localitate sătească, unde îşi găsesc un loc de muncă şi observă nedreptăţile pe care le suportă sătenii din cauza autorităţilor locale.
Scrisă la persoana întîi, într-un limbaj neaoş şi sugestiv, naraţiunea ia forma unui manifest îndreptat împotriva autorităţilor. Proza trezeşte un viu interes în rîndul sătenilor, dar şi nemulţumirea guvernanţilor de atunci. Demascarea lor constituie ideea centrală a prozei, naratoarea punctîndu-şi în plan secund momentele de viaţă personală.

Mecanismul relaţiilor dintre oamenii puterii i s-a deschis autoarei abia mai tîrziu, îndată după publicarea povestirii, remarcată de altfel şi de Ion Druţă printr-o scrisoare oficială. Aprecierile înalte, însă, au alternat cu detractări dintre cele mai directe şi incalificabile. Cea mai dură critică la adresa autoarei prozei “Îngăduie, omule” a semnat-o cunoscutul ideolog comunist autohton Gr. Eremei, cel care în anii 90 s-a dat mare patriot şi democrat. Articolul său “Conflictul cu realitatea”, publicat în ziarul “Moldova Socialistă” îndată după apariţia prozei, a pus-o la “stîlpul infamiei” pentru că a îndrăznit să critice modelul socialist de viaţă. Mai mult ca atît, prin această “recenzioară” autorul a întreprins un atac la persoană, denumind-o cu cele mai urîte cuvinte.

Deşi unul din personajele centrale ale povestirii, Vîscanu, era doar o ficţiune artistică, un tip sintetizat din observaţiile naratoarei asupra tov. Roif, preşedintele de colhoz din Bujor, birocraţii comunişti nu puteau permite o astfel de interpretare a realităţii.
Frază scurtă, concisă, de o virulenţă rar întîlnită în proza vremii, iată modul prin care naratoarea îi surprinde pe răufăcători: “Moraru e hoţ. L-au prins cei cu prinsul, l-au arestat şi l-au pus la dubală. Da Vîscanu, preşedintele, i-a cununat fiica. Moraru a jecmănit colhoznicii, da Vîscanu şi-a cumpărat “Volgă” şi cum să nu joace la nunta lui fiică-sa, dacă-s legaţi cu o frînghiuţă”.
Autorităţile au reacţionat rapid la apariţia povestirii, confiscînd revista de la abonaţii particulari. Sătenii, însă, o procurau de la Chişinău şi o citeau pe nerăsuflate, ascunşi prin case de frica acelor autorităţi.

În aceste condiţii de aprigă denigrare, prozatoarea a fost impusă să plece de la şcoala din satul Bujor, angajîndu-se mai apoi la Academia de Ştiinţe, unde şi-a susţinut doctoratul în domeniul biologiei şi fiziologiei plantelor cu teza “Fiziologia plantelor bolnave. Fotosinteza” (1968). Astfel că şi în noua funcţie nu i s-a permis să activeze, sistemul totalitar de comandă intenţionînd să o judece pe autoarea povestirii “Îngăduie, omule!”, care, cum am remarcat şi mai sus, a deschis tehnologia hoţiilor de pe vremea aşa-zisei “stagnări”.

Drept consecinţă a articolului scris de tov. Eremei, organizaţiile de partid şi comsomolistă au primit o circulară prin care se ordona Academiei să ia în discuţie respectiva povestire, iar autorul să fie calificat ca element antisovietic.

Ghinionul plana mereu asupra L. Istrati. După susţinerea tezei de doctorat nimeni nu dorea să o angajeze la serviciu. I s-au refuzat cererile de angajare le Televiziunea şi Radiodifuziunea de Stat, la Institutul de perfecţionare a cadrelor didactice, la alte instituţii de învăţămînt din republică.

În fond, i s-a interzis orice activitate, fiind izolată de societate şi lipsită de posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa. Era aplicat în practică mecanismul perfid al persecuţii totale, fiind urmărită peste tot de ochii arhivigilenţi ai securităţii de stat. Ea înţelese că toate drumurile îi sunt închise. Primul care a ajutat-o să se clarifice în situaţia creată a fost profesorul Cahana de la Universitatea de Stat din Chişinău, deţinut politic la Doftana, apoi deportat în Asia Mijlocie şi mai tîrziu reabilitat. El i-a vorbit despre sistemul administrativ de comandă şi că era victima acelui sistem. Astfel se încheie prima etapă în destinul de creaţie al prozatoarei, poate cea mai grea dintre toate. Dar şirul suferinţelor nu a luat sfîrşit aici…

Aflată într-o stare de cumplită disperare, scriitoarea încercă să se detaşeze de realitatea obtuză a vremii în care trăia, studiind analele neamului pentru a scrie romanul “Tot mai departe”, închinat domnitorul Ştefan cel Mare, pînză epică la care a lucrat circa 10 ani. În acel moment de grea cumpănă şi-a dat seama că nu este atît de singură în strădaniile sale. Parascovia Didîc, redactor-şef la editura “Ştiinţa”, auzind de greutăţile prin care trecea, i-a propus postul de şef al redacţiei de medicină şi biologie.

Curajoasa doamnă a fost iniţial avertizată de pericolul care o păştea în caz dacă o angaja la serviciu, însă răspunse cu fermitate: “Eu nu m-am temut de Gestapou, de cine aş avea frică acum?..”. Peste un timp, administraţia Academiei a eliberat-o din funcţie pe Parascovia Didîc, numind în locul ei un alt redactor-şef, care, la rîndul lui, nu întîrzie să o demită din funcţie şi pe subalternul său.”

Să recitim trecuta actualitate raportată  astăzi la un regim și mai ticăloșit, și mai pervers, în care nu mai vorbim de hoți, ci de tâlhari și bandiți sadea, în care regimul roșu a fost schimbat cu unul pseudoeuropean, alias autoritar cu elemente de juntă!  “Moraru e hoţ. L-au prins cei cu prinsul, l-au arestat şi l-au pus la dubală. Da Vîscanu, preşedintele, i-a cununat fiica. Moraru a jecmănit colhoznicii, da Vîscanu şi-a cumpărat “Volgă” şi cum să nu joace la nunta lui fiică-sa, dacă-s legaţi cu o frînghiuţă”.

Legea Lustrației

Imediat după accederea în parlament, în 1990, Legea lustraţiei a devenit hîrtia de turnesol a noului Legislativ,  legea fiind sprijinită cu tărie de Lidia Istrati. Din păcate, nu a fost votată de o anume majoritate constituită din  foşti securişti și securişti activi, de şefi de partid comunist și agrarieni rătăciţi, de pseudofrontişti declaraţi, fricoşi şi trădători incurabili! Poate că tocmai atunci a și apărut ideea lucrării „Cutra kaghebistă”!

Momentul votării a fost unul de neuitat! Există şi o imagine de atunci, când regretata Lidia Istrati ridica mina, îndemnîndu-i și pe ceilalți să facă același lucru.
Când preşedintele şedinţei a întrebat cine este împotrivă, Lidia Istrati s-a ridicat şi a strigat: „Iată, iată oameni buni cine sunt securiştii! Memorizaţi-i!”.

Plecarea spre ceruri

Este greu, este foarte greu să te resemnezi cu gândul că Lidia Istrati nu mai este printre noi.

Și de ce ar trebui să ne resemnăm? Și de ce să nu fie?

Un om nu mai este printre oameni doar atunci când este uitat cu desăvârșire.

Lidia Istrati este alături de noi. Acum și mereu. Vocea ei inconfundabilă ne cere să ne bucurăm de libertate, să prețuim libertatea, să luptăm pentru libertate, să murim pentru libertate.

Este adevărat, nu toți oamenii de valoare care au plecat dincolo de convenționalități au parte de amintire, de grija și prețuirea adecvată a urmașilor.

Lidia Istrati este, în acest sens, privilegiată. Rudele, prietenii, colegii sunt mereu cu gândul la ea și la faptele sale așezate la temelia acestui pământ. Și pe care le veghează, de acolo, din albăstrimea cerului…

Uneori ridicăm capul spre stele.

Ne aruncăm privirile în imensitate.

Uităm.  Trecem. Ne simțim singuri.

E cineva acolo?

Timpul, ca un crucișător, se scufundă în hăul nopților adînci și dispare după sumbrele balize.

Dar nu vorbim de semne.

Vorbim de repere.

 

Vasile Năstase

P.S. publicăm mai jos Programul acțiunilor Lidia Istrati, 75 de ani de la naștere

Cu prilejul celor 75 de ani pe care Lidia Istrati, regretata luptătoare pentru Libertatea Neamului, i-ar împlini la 22 iunie 2016, pe parcursul acestei luni vor avea loc următoarele evenimente de cinstire a personalităţii cunoscutei scriitoare, doctor în biologie, deputat (1990-1997), preşedinte al Ligii Democrat-Creştine a Femeilor din Moldova (1993-1997) .  Prezentator scriitorul  Iulian Filip

  1. Spectacol literar-artistic Bucuraţi-vă de Libertate!, cu participarea scriitorilor, interpreţilor de muzică, colegilor deputaţi – 14 iunie 2016, ora 18.00. Teatrul „Ginta Latină”;
  2. Conferință științifică: Lidia Istrati, 75 ani de la naștere, organizată de Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei – 21 iunie 2016, ora 14.00 (sediul central);
  3. Dezvelirea pietrei funerare şi Parastas oficiat de un sobor de preoți – 22 iunie 2016, ora 10.00, Cimitirul Central din Chişinău;
  4. Expoziție și Medalion Literar consacrate scriitoarei: Lidia Istrati la 75 ani de la naștere – 24 iunie 2016, ora 15.00, Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, al cărui director a fost în perioada 1988-1990 (sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova).
  5. Inaugurarea Plăcii Memoriale pe faţada casei în care a locuit.

Comitetul organizatoric.   

 

 

(125 accesari)