Părintele unui elev de la Liceul „Gheorghe Asachi” din capitală a adresat o scrisoare deschisă directorului instituţiei de învăţământ, Boris Volosatîi, după ce copilul său a fost umilit de o profesoară.

„Profesoara l-a scos pe copil în faţa clasei în care erau şi cei de la institutul de stat, i s-a spus că a făcut liceul de ruşine în toată ţara, i s-a spus că copiii nu au voie să discute de politică, apoi, odată cu următoarea lecţie, a început actul de linşaj public la propriu. Doamna învăţătoare l-a scos timp de 45 de mine de 3 ori în faţa clasei, i-a spus că este cap de serie în lista dumneaei cu cei mai răi elevi din clasă, l-a umilit în public, l-a făcut să plângă, l-a pus să-şi ceară scuze, şi… a invitat părinţii la şcoală”, se arată în scrisoare lui Igor Moldovanu.

Totodată, semnatarul a punctat şi alte nemulţumiri faţă de instituţia de învăţământ.

Am telefonat directorul liceului la numărul din birou, însă nimeni nu a răspuns.

Vedeţi mai jos scrisoarea deschisă, care a fost postată pe o reţea de socializare:

Bună ziua, domnule Volosatîi Boris,

Acesta este un long read, Vă rog să Vă înarmaţi cu răbdare. Câteva luni în urmă Sergiu mi-a spus că aveţi un nepoţel care Vă poartă numele şi care merge în clasa întâi. Evident la Gheorghe Asachi. Numai din această cauză m-am încumetat să Vă scriu. Cred că trebuie să fiţi pregătit pentru ce Vă aşteaptă.

Anul acesta copilul meu a mers la olimpiada şcolară de limbă română. Tema compunerii la care au fost invitaţi să lucreze copii a fost ceva de genul „Un dialog cu trântorul (care trăieşte cu albinele)”. Am fost foarte fericit când am aflat că are menţiune, pentru că româna nu este tocmai partea lui puternică, dar m-am pus pe gânduri când am aflat de ce. Deoarece el a scris în lucrare că îl înţelege pe trântor. Înţelegeţi? A spus că el, fiu-meu, îl înţelege pe trântor, pentru că el tot ar vrea să aibă posibilitatea să stea şi să nu facă nimic, dar nu poate, pentru că sunt obligaţii şi pentru că cineva are aşteptări (asta e de la mine). Păi iată că profesoara lui, care a controlat lucrarea, i-a cerut socoteală pentru un asemenea raţionament şi a calificat ca fiind nepotrivite asemenea gânduri într-o compunere la olimpiadă. Dar să depăşim acest moment lipsit de importanţă.

Ieri fiu-meu a avut lecţie deschisă la franceză. Cu asistenţi din toată Moldova. De la institutul de stat. Nu ştiu care institut de stat, Vă rog să nu mă întrebaţi, dar mulţi şi importanţi. Nu ştiu cine planifică aceste evenimente, nu ştiu care dacă trebuie informaţi sau nu părinţii, nu ştiu dacă e necesar copiii să fie diferiţi decât în zilele obişnuite, dar a fost. Aşa s-a întâmplat, că fiu-meu a mers 3 ani la şcoală în satul Versoix, cantonul Geneva. Aveţi dreptate, în satul unde a trăit răposatul Regele Mihai. Şi da, aveţi dreptate, în satul unde se află College de Leman şi unde a învăţat sau poate încă mai învaţă fiul domnului Plahotniuc. Ce vreau să spun e că Antuan vorbeşte franceza ceva mai bine decât majoritatea colegilor săi. Acum profesoara de franceză le-a dat o întrebare: ce şi-ar lua ei cu ei într-o valiză, dacă ar pleca în călătorie. Şi eu sincer nu ştiu ce i-o fi trecut copilului prin cap să spună că ar lua cravata lui Plahotniuc şi un milion de dolari, dar a spus-o. Şi ştiţi ce a urmat, dle Director? Cred că ştiţi, pentru că s-ar putea să fie o chestie de rutină.

Au fost telefonaţi părinţii şi pe un ton grav invitaţi urgent la şcoală. Când spun urgent e la propriu – la ora 15.00. Dar până la s-a produs ceva ce cu siguranţă nu are dreptul să aibă loc nicăieri cu nimeni şi mai ales cu un copil. Profesoara de franceză a chemat învăţătoarea, l-a scos pe copil în faţa clasei în care erau şi cei de la institutul de stat, i s-a spus că a făcut liceul de ruşine în toată ţara, i s-a spus că copiii nu au voie să discute de politică, apoi, odată cu următoarea lecţie, a început actul de linşaj public la propriu. Doamna învăţătoare l-a scos timp de 45 de mine de 3 ori (trei ori, Karl!) în faţa clasei, i-a spus că este cap de serie în lista dumneaei cu cei mai răi elevi din clasă, l-a umilit în public, l-a făcut să plângă, l-a pus să-şi ceară scuze, şi… a invitat părinţii la şcoală. De ce? Pentru ce?

P.S. Acum – despre mine. Eu sunt cel pentru care epopeea şcolară a început pe 1 septembrie 1989 în blocul vechi al şcolii Nr. 1 „Grigore Kotovskii”, când Dvs. încă eraţi director adjunct, şi s-a sfârşit pe 26 iunie 2000 pe terasa Teatrului de operă şi balet „Maria Bieşu” odată cu balul de absolvire al Liceului teoretic român-francez (cu renume naţional) „Gheorghe Asachi”, când Dvs. deja de 10 ani eraţi la cârmă.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte cum arăta şcoala în 1989. Era frig peste tot în RSSM, dar mai ales în blocul vechi. Din cauza numărului mare de părinţi care doreau să-şi dea copiii la „prima” şcoală din Republică, aţi construit în mare grabă nişte anexe, aţi reamenajat nişte săli sportive şi de evenimente şi holuri, iar altele le-aţi dat uitării, ca mai târziu, pur şi simplu să le daţi în chirie. În ce mă priveşte, caut dar nu găsesc nicio amintire caldă din acea vreme.

În anul 2000 lucrurile stăteau altfel. În societate, mă refer. La liceu totul rămăsese pe vechi. Vecee nespălate fără hârtie şi apă caldă, scări antiincediare nefuncţionale, coridoare prăfuite, laboratoare pustii, sală de informatică cu calculatoare Electronica etc. În schimb, era foarte mult patriotism. Din perioada ceea am mai multe amintiri frumoase, pentru că frumoşi eram noi. Şi vârsta. Şi unii profesori.

După ultimul examen de bacalaureat eu şi cu un coleg de clasă, pe care îl cunoaşteţi bine, am scris cu cariocă neagră de-a lungul peretelui la et. 5: „В ЭТОЙ ШКОЛЕ МЫ ЗВЕРСКИ УБИЛИ ВРЕМЯ”. Pentru atunci era valabil, însă astăzi aş scrie „В ЭТОЙ ШКОЛЕ ВРЕМЯ ЗВЕРСКИ УБИЛА НАС”.

De atunci au mai trecut aproape 20 de ani şi copilul meu merge în aceeaşi sală de clasă, în care am mers şi eu în primii ani. Să ştiţi că nu am foarte mulţi colegi şi nici colege care au decis să-şi dea copii la Asachi. Din clasa noastră ştiu doar despre Dorina.

Ce vreau să spun e că mi se întâmplă să vizitez alma mater-ul mai des decât alţii, ceea ce nu neapărat Vă şi bucură, chiar dacă prin interviuri declaraţi că sunteţi ca şi părinţii – în aşteptarea copiilor. Şi Vă spun că din 1989 puţine lucruri s-au schimbat în genere, şi încă mai puţine spre bine. Prin preajma liceului s-au mai schimbat ele, dar în liceu – puţine: vecee în care nu vrei să intri, fără hârtie şi apă caldă, coridoare prăfuite etc etc. În schimb şi mai mult patriotism. Patriotism în compuneri, patriotism în manuale, patriotism la olimpiade şi patriotism în capul învăţătorilor.

Trebuie să Vă mai spun că anul acesta la întâlnirea cu absolvenţii am fost 2 oameni din toată promoţia. Nu mă credeţi? Verificaţi listele celor prezenţi. Anul acesta de 1 martie am avut cel mai clar senzaţia că liceul meu de suflet a devenit nimic mai mult decât o şcoală provincială cu orgoliu de sorbonă. Cred că de la cap se trage.

Sursa:jurnal.md

(47 accesari)