Submarinul galben

Candidatul unic antioligarhic, Maia Sandu, a anunţat cod galben de intoleranţă la corupţie şi jecmăneala oamenilor simpli. Totodată acesta e şi codul secret al celor care vor să schimbe definitiv clasa politică tocmai în această toamnă îmbrăcată în galbenul liric al poeţilor şi al pictorilor.

Cu mulţi ani în urmă, legendarii The Beatles ne spuneau că noi cu toţii trăim într-un submarin galben. Acum această piesă capătă cu totul alte conotaţii pentru noi. Colegul Vitalie Ciobanu se întreba dacă „Yellow Submarin’” nu ar putea deveni o piesă care să tracteze tinerii spre minunata zi de 13 noiembrie? De ce nu? Submarinul galben pluteşte prin această toamnă optimistă şi prin recifurile ei de gutuii galbene, de mere arămii răscoapte şi struguri aurii cu aromă de busuioacă. Vorba lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…”

Galbenul, în comparaţie cu roşul, este o culoare liniştită, potolită şi răscolitoare, totodată. Roşu, dimpotrivă, e o culoare agresivă, intolerantă, exclusivă, cum se mai spune în limbajul de azi.

Observaţi că pictorii cei mai mari au preferat galbenul profund în defavoarea violenţei roşii. Priviţi le femeia lui Klimt îmbrăcată în rochie de aur sau la gutuile galbene ale lui Andrei Sârbu! Ca să nu mai vorbim despre lumina care izvorăşte din floarea soarelui a lui Van Gogh!

Remarcaţi acelaşi lucru şi la poeţii noştri cei mai mari, cei care simt ca nimeni altul aceste diferenţe. „Adio, pică frunza, şi-i galbenă ca tine…”, spunea Bacovia. Oare n-ar fi putut clasicul literaturii române să spună – „Adio, pică frunza şi-i roşie ca tine…”? Ba da, dar asta numai în cazul în care poetul şi-ar fi imaginat că iubita lui e mahmură, abia trezindu-se dintr-o beţie crâncenă.

Şi Grigore Vieru îşi avertiza iubita: „Sunt palid ca lămâiul, să văd ce-ai zice tu…” Vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat cu poezia lui dacă ar fi scris: „Sunt roşu ca o sfeclă, să văd ce-ai zice tu…”?

Dar cine şi-ar putea stăpâni emoţiile la auzul vocii Tatianei Stepa? Vă mai amintiţi, desigur: „Galbenă gutuie, dulce-amăruie, lampă la fereastră, toată iarna noastră…” Nu vreau să forţez nota, dar nu mă pot stăpâni să nu fac o remarcă menţinută în aceeaşi tonalitate cromatică. N-aţi observat că până şi cei doi candidaţi la funcţia de preşedinte se identifică cu cele două culori pe care le preferă?

Maia – palidă şi delicată ca o gutuie galbenă, răspândind miresme autumnale şi o lumină caldă şi liniştită. Dodon – roşu la faţă ca un harbuz răscopt, îmbuibat cu minciuni şi icre roşii, fiind, totodată, agresiv cu oamenii care nu gândesc ca el.

Când am să fiu pus în situaţia să aleg, voi prefera un mănunchi de frunze îngălbenite pe care să le duc acasă şi să le pun într-un vas de lut la geam. Ca să lumineze cât mai mult şi să îndepărteze noaptea cu fulgere roşii.

Şi ca să închei pe aceeaşi undă poetică, vă invit la o ceaşcă de cafea cu nemuritorul Bacovia. „Eu nu mai ştiu nimic şi m-am întors acasă,
uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg – amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă cu lacrimi galbene, cu lacrimi ce nu mai curg”.

Un catren fără nicio legătură cu politica. Doar sensuri profunde şi tristeţi atât de omeneşti. În aceste zile, devenim, cu toţii, nişte oameni galbeni, călătorind cu un Yellow Submarin.

Val BUTNARU

(27 accesari)