big-jaful-secolului-lovitura-de-gratie-data-de-plahotniuc-poporului-oligarhul-se-va-autodistruge-sau-va-fi-sau-scos-in-furci-de-la-guvernare.pngRepublica Moldova s-a născut speranţă şi va muri decepţie.

Astrele nu i-au stat nicicum împotrivă dar, după 27 august 1991, populaţia dintre Prut şi Nistru s-a afundat din ce în ce mai mult în sărăcie şi deznădejde, iar statul cu denumirea Republica Moldova a devenit studiu de caz pentru sintagma „stat eşuat”.

Nimic nu pare să meargă acolo, nimic nu pare să se dezvolte, totul se pierde, se fură sau se aneantizează.

Ei bine, astăzi, Republica Moldova în cifre sintetice prezintă o imagine înfiorătoare: – peste un milion de locuitori plecaţi de acasă (cam 30% din totalul de 3,5 milioane) – o şesime din teritoriul oficial secesionat şi funcţionând demult ca un alt stat (auto-intitulat Republica Moldoveană Nistreană – păzit de armata rusă).
– un PIB de puţin peste 6 miliarde de dolari
– un deficit comercial de peste 2 miliarde dolari (exporturi de 2 miliarde dolari şi importuri de 4 miliarde dolari)
– un deficit bugetar de 400 de milioane dolari
– o pondere a bugetului în PIB de doar 20%
– o datorie neplatită către furnizorul de gaze de 800 milioane dolari (cam 13% din PIB)
– dependenţă cronică de ajutoare nerambursabile şi finanţare externă

Nu există nicăieri în Europa un asemenea colaps al vreunui stat.

Stat mic şi neputincios, dar animat de spectaculoase acţiuni de prăduire; unul dintre jafurile celebre de pe mapamond s-a petrecut aici, de curând (acum doar doi ani): Guvernul a luat 1 miliard de dolari din rezerva Băncii Naţionale (cam 40% din aceste rezerve), l-a trimis către două bănci comerciale, de unde miliardul de dolari a zburat în doar două zile în paradisuri off-shore.

Să furi 1 miliard de dolari dintr-un stat care produce şase este o performanţă de nivel mondial şi lumea întreagă a apreciat respectiva performanţă la justa sa valoare: toate finanţările internaţionale au îngheţat!

Elveţia Estului, o păcăleală spectaculoasă

Încă de la înfiinţare, Republica Moldova putea să aleagă o variantă din cele doar două posibile: să meargă împreună cu Rusia (gen Transnistria) sau să meargă împreună cu România (unindu-se cu aceasta din urmă).

Politicienii locali au decis, însă, o operaţiune spectaculoasă de marketing: Republica Moldova s-a declarat stat neutru şi doritor să devină Elveţia Estului, care să cultive relaţii bune cu toată lumea.

Românii au fost păcăliţi cu „podurile de flori” (adică erau alintaţi ca fiind fraţi), iar ceilalţi au fost păcăliţi de statul multietnic, de naţiunea civică etc.

Visul „elveţian” al moldovenilor a luat forma modernă de „parcurs european”, adică lumea întreagă a fost păcălită cu fantezia unui stat care a apucat-o hotarât spre Uniunea Europeană pastrând însă relaţii privilegiate cu ceilalţi „europeni”, ruşii estului îngheţat.

Operaţiunea de marketing a demarat cu succes prin disimularea naţionalităţii în „naţiune civică”: limba vorbită nu a fost recunoscută ca fiind cea română, ci denumită (cu eforturi demne de cea mai valoroasă formă de propagandă sovietoidă) „limba de stat” sau „limba noastră” sau (asta e chiar mişcătoare) „limba strămoşească”.

Etnia majoritară (cam 80%) nu era cea românească, ci cea „moldovenească”, istoria a căpătat o formă absolut comică de „istorie integrată”.

Planul de marketing includea două operaţiuni majore de finanţare a „statalităţii moldoveneşti”: „pe ruşi îi speriem cu revizionismul românesc, iar pe români (mai apoi pe europeni) îi speriem cu pericolul rusesc!”, situaţie în care, în viziunea moldoveniştilor creatori, românii şi ruşii s-ar fi grăbit să se întreacă în favoruri financiare acordate micuţei „Elveţii” de pe Nistru.

Ce au făcut ruşii şi românii

Numai că realitatea a fost crudă cu aceste planuri măreţe: la ruşi nu puteau să ţină astfel de năzbâtii. Ca să fie siguri de ce „este al lor”, ruşii au luat cu brutalitate teritoriul de peste Nistru, l-au transformat în stat nerecunoscut, lipsind elveţiana Republica Moldova de orice formă de energie sau gaze.

După care s-au purtat cum ştiu ei cel mai bine să facă, brutal şi fără prea mari subtilităţi: au umplut mica republică de televiziuni ruseşti, au impus limba rusă ca cea de-a doua limbă obligatorie, au luat cu forţa distribuţia de gaze (Moldovagaz) şi i-au mai trezit din reverie pe moldoveniştii care au constatat brusc că e greu să faci o Elveţie fără să ai energie şi gaze naturale şi (mai ales) fără să vrea ruşii.

În schimb cu românii (şi parţial şi cu Uniunea Europeană) le-a mers din plin planul politicienilor de la Chişinău: românii au luat de bună povestea cu „fraţii”, au livrat energie gratis către Chişinău, atunci când transnistrenii opriseră livrările, au dat granturi de 100 milioane de euro, au „împrumutat” (un eufemism pentru cineva fără posibilităţi de plată) republica vecină cu 150 milioane de euro, făcând-o finanţabilă şi, în general, au înţeles că „nu e acum momentul să le spunem ruşilor că, de fapt, moldovenii sunt români şi vorbesc româneşte” (ca şi cum ruşii nu ar şti prea bine asta!).

România s-a transformat astfel în unicul şi marele susţinător al visului moldovenist, făcând exact ceea ce nu trebuia la Chişinău şi nefăcând ceea ce ar fi trebuit.

Ruşii, în schimb, au realizat în oglindă, tot ceea ce românii nu au făcut:

Ruşii nu ar fi acceptat niciodată ideea trăsnită de a le construi altora vreun gazoduct (sau orice altă formă de infrastructură), ei au luat cu forţa toată compania de gaz, Moldovagaz; românii, în loc să îşi facă propria lor „Moldovagaz” finanţează un gazoduct separat, cu explicaţia: „aşa vom slăbi puterea monopolului rusesc”;

Ruşii au umplut mica republică de posturi de televiziune ruseşti, iar românii nu au nici măcar un canal naţional;

Ruşii au impus limba rusă, iar românii repară toate grădiniţele republicii etc.

Toţi oficialii de la Chişinău exhibă românofobie, iar România luptă pentru „integrarea europeană a Republicii Moldova”; ruşii îi umilesc pe oficialii Chişinăului şi când îi primesc prin reprezentanţi (la Tiraspol – vezi cazul patologic Dodon) şi când le trage Rogozin câte o palmă după ceafă chiar la dânşii acasă.

Intră în scenă talentatul domn Plahotniuc

Ei bine, în acest decor suprarealist, apare talentatul domn Plahotniuc, replica politică a personajului principal din romanul „The talented Mr. Ripley” al Patriciei Highsmith, roman genial ecranizat de catre Anthony Minghella, cu tânărul (1999) Matt Damon în rolul talentatului criminal Mr. Ripley.

Vladimir Plahotniuc s-a îmbogăţit conducând filiala Petrom-ului de la Chişinău, a parvenit politic cumpărându-şi un partid (pe cel democrat) şi, într-un final apoteotic, l-a „ucis” (politic şi judiciar) pe „Dickie Greenleaf”- Vladmir Filat.

Astăzi, domnul Plahotniuc este stăpânul absolut al Republicii Moldova, păpuşarul care mânuieşte atât păpuşa dodonistă, care scoate limba la Europa şi se pozează cu Vladimir Vladimirovici ţinând harta „Moldovei mari”, cât şi păpuşile europoide care se fac că nu se uită spre Răsărit şi care umblă des pe la Bucureşti.

Domnul Plahotniuc este, fără îndoială, talentat: a reuşit să iasă din încercuirea finanţatorilor internaţionali prin luarea unui „împrumut” de la România egal cu două treimi din deficitul bugetar al republicii domniei sale şi, în acelaşi timp, l-a propulsat preşedinte pe românofobul Igor Dodon.

Dar orice om talentat are o încercare supremă; domnul Plahotniuc îşi va dovedi realul talent numai dacă va reuşi să „extragă” un miliard de dolari, precum a dovedit-o ilustrul său predecesor, Vladimir Filat.

Şi iată ocazia mult-visată s-a ivit împreună cu miliardul de dolari: recent (9 februarie) Alexei Miller (tarul Gazprom-ului) l-a numit preşedinte al Moldovagaz pe omul de încredere al lui Vladimir Plahotniuc, Vasile Botnari, până atunci ministrul Comunicaţiilor).

Tot atunci, s-a anunţat începerea unei operaţiuni financiare uriaşe: un „write off” al unei părţi importante din datoria către Gazprom şi asumarea de către Chişinău a unei sume „modice” de doar 1,5-2 miliarde dolari.

Prin această operaţiune, Republica Moldova s-ar trezi peste noapte cu datorii recunoscute de 1 miliard de dolari, dar care nu reprezintă consum propriu, ci consumul transnistrenilor. Prin „write off”, bilanţul companiei Gazprom s-ar curăţa de o datorie istorică, iar populaţia dintre Prut şi Nistru s-ar alege cu un nou miliard de dolari de plată.

Acest miliard s-ar adauga şi multelor zeci de milioane „şifonate” prin schema off-shore de furnizare a energiei electrice, pompos intitulată „Energokapital”.

Talentul domnului Plahotniuc se dovedeşte, într-adevăr, deosebit şi ne putem aştepta chiar şi la cinismul fără margini de a ni se explica cum a salvat el patria moldovenească de la faliment.

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).

Sursa:jurnal.md

(35 accesari)