Liderii statelor membre ale Partidului Popular European se reunesc astăzi la Chișinău în cadrul celui de-al treilea Summit al Parteneriatului Estic. Evenimentul este organizat  la Palatul Republicii. La Chișinău au venit preşedintele PPE, Wilfried Martens, președintele Georgiei, Mihail Saakaşvili și cel al Armeniei, Serzh Sargsyan, iar din partea Republicii Moldova va participa Vlad Filat.

Reuniunea organizată de Partidul Popular European va intra în ședință la ora 15:30, iar la 17:15 vor face declarații pentru presă.

Le ședințade ieri a Parlamentului, comuniștii au criticat venirea președintelui Georgiei, întrucît, susține partidul de opoziție, acesta poartă vina pentru declanșarea războiului din Georgia din 2008.

Anterior, Summit-ul Parteneriatului Estic s-a desfășurat la Batumi şi Erevan.

Menționăm că PPE are cea mai mare pondere în Parlamentul European. În componența sa intră 73 de partide-membre din 40 de state, preşedintele Comisiei Europene şi cel al Consiliului European, 13 preşedinţi şi premieri din state membre ale UE şi 6 șefi ai statelor care nu au aderat încă la Uniunea Europeană.

Ministrul Apărării Vitalie Marinuța și ministrul Educației Maia Sandu rămîn în funcții. Deputații nu au susținut moțiunile simple înaintate de comuniști pe numele celor doi.

Pentru demiterea lui Vitalie Marinuța au votat 34 de parlamentari, iar a Maiei Sandu – 32. În timp ce autorii moțiunii au criticat dur activitatea miniștrilor, colegii din coaliția de guvernare au intervenit cu discursuri la tribună, în scopul susținerii celor doi membri ai Guvernului.

Precizăm că moțiunea simplă este aprobată prin votul majorității deputaților aflați în sală. Dacă Parlamentul aproba moțiunea simplă privind demiterea ministrului Apărării, atunci prim-ministrul ar fi fost obligat să vină către președitele țării cu propunerea de demisie a lui Vitalie Marinuța, iar șeful statului ar fi fost obligat să o semneze.

Menționăm că ministrul Apărării, Vitalie Marinuța și ministrul Educației, Maia Sandu au fost reconfirmați în funcții după crearea Guvernului Leancă. De astă dată, Marinuța vine din partea liberalilor reformatori.

Liderul regiunii transnistrene a aprobat astăzi demisia premierului separatist, Piotr Stepanov. Potrivit presei din regiune, motivul eliberării se pretinde a fi obținerea altei funcții, care deocamdată nu este cunoscută.

În cele din urmă, Sovietul Suprem al Tiraspolului a votat unanim candidatura Tatianei Turanskaia la funcția de premier separatist. Pînă acum, aceasta a fost viceprim-ministru pentru dezvoltarea regională, care a asigurat interimatul pretinsului Guvern transnistrean.

Menționăm că Turanskaia timp de 13 ani a fost inspector fiscal, iar din 2012 a fost aleasă în fruntea conducerii orașului Rîbnița.

Piotr Stepanov a fost învestit în funcția de premier separatist de către Evghenii Șevciuk, în ianuarie 2012.

Relația dintre România și Republica Moldova e mai strînsă ca niciodată. Constatarea a fost făcută în cadrul vizitei de ieri a premierului RM cu omologul său de peste Prut. Victor Ponta și Iurie Leancă au susținut o conferință de presă comună, anunțînd subiectele pe care le-au discutat.

Premierul român a salutat formarea Guvernului Leancă. A remarcat că susține apropierea Moldovei de UE. De asemenea, Ponta a anunțat obiectivele colaborării dintre cele două state: „conectările în zona energiei, vorbesc de gazoduct, dar şi de linia de conexiune de energie electrică; de asemenea, de celelalte programe în care România şi Moldova colaborează, fie că e vorba de asistenţă, fie că e vorba de cooperare transfrontalieră. Iar ce-mi doresc cel mai mult este ca următoarea întâlnire a noastră, nu doar ca prim-miniştri, ci şi în formula de şedinţă comună de guvern, să cuprindă, dincolo, repet, de vorbe şi sentimente frumoase, rezultate concrete ale colaborării noastre”.

Iurie Leancă a confirmat cele spuse de oficialul român, adăugînd că de Ziua Independenței Republicii Moldova, cînd Victor Ponta va veni la Chișinău, se va lansa construcţia gazoductului Iaşi-Ungheni. Totodată, prim-ministrul moldovean a menționat că s-a discutat şi agenda europeană a Republicii Moldova, obiectivele care le fixează în contextul Summit-ului de la Vilnius, dar au trecut în revistă şi situaţia de după Vilnius.   „Sprijinul României în acest context este unul foarte, foarte important. Deci, încă o dată vreau să mulţumesc pentru această tonalitate foarte constructivă, foarte punctuală, foarte riguroasă de altfel, şi care sunt convins că ne va permite, într-o perioadă foarte apropiată, să vorbim despre paşi concreţi realizaţi pe această dimensiune”, s-a exprimat Leancă.

Victor Ponta a salutat unirea produsă de studenții moldoveni și cu cei români cu scopul de a evita tragedia de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În acest sens, diplomatul a specificat că se vor oferi mai multe burse studenților moldoveni, astfel încît să creeze posibilități tinerilor de a studia în universitățile române.

Menționăm că ieri Iurie Leancă a efectuat prima vizită în România, în calitate de prim-ministru al Republicii Moldova.

Dacă în Republica Moldova nu ar veni creditorii, adică oficialii europeni, nimeni, sau aproape nimeni nu ar vorbi de corupţie. Totul ar rămâne sub semnul înaltului patronaj al hoţiei. Din când în când se aude câte un schelălăit de câine, însă, vorba vine – câinii latră, caravana Păpuşarului şi a Contrabandistului trece ca ţigara prin vamă şi raiderul prin bănci. Iar mai nou, de la constituirea indestructibilei coaliţii mafiote, anal-iştii gras remuneraţi de arhitecţii acesteia stau de şase păstrând tăcerea şi asistându-şi căpeteniile la furat. Marele imperiu mediatic al Păpuşarului parcă a intrat în pământ. Nu se vede nicăieri, decât doar în difuzarea copioasă a spoturilor publicitare. Nu se mai interesează de ministerele corupte ale lui Filat, precum nici presa lui Filat nu se mai interesează de instituţiile captive şi corupte ale lui Plahotniuc. În toată această pădure neagră se aude şi se vede licăritul palid al, literalmente, câtorva mijloace de informare în masă.

Ca să închei acestă tragică paranteză, vă invit să faceţi un simplu exerciţiu de observare. Luaţi aminte, aşadar, ai cui reprezentanţi media se prezintă la şedinţele CSM, CSJ, cine relatează despre atacurile raider şi spune lucrurilor pe nume, de cine se ascund şi fug ca dracu de tămîie alde Tănase şi Poalelungi, Pleşca şi Zubco, cine organizează dezbateri publice, etc. Trei-patru instituţii media, din sutele care există!!! Asta da libertate a presei, asta da libertate de exprimare. Nici măcar nu mă întreb unde sunt altădată voinicele organizaţii nonguvernamentale de media, atât de cumincioare şi de docile în prezent!

…Europenii ăştia le fac peri suri criminalilor de la guvernare. O ţin una şi bună, apucaţi-vă şi daţi jos corupţia, faceţi ordine în justiţie. Guvernanţii se tot uită unii la alţii şi nu ştiu de la cine să înceapă. Dacă Leancă ar arăta cu degetul la Păpuşar, acesta ar arăta cu degetul la Filat. Preferă, aşadar, să fure în continuare şi să accepte un singur lucru –să fie prinşi cu mâţa în sac pedagogii şi medicii. Din când în când mai cade în plasa laşă a lui Chetraru câte un avocat nenorocit, câte un funcţionăraş de mâna a opta, care s-a înfruptat şi el, sărmanul, cu o sută-două de euro. În schimb, ciocoii-bandiţi din justiţie, raiderii lui Plahişu, hoţii de top rămân a fi protejaţi şi încurajaţi să dea tunuri practic în fiecare zi.

(Am urmărit zilele trecute „discursurile” justificative ale doi „magistraţi” raider. Ce am observat comun la ei, în afară de faptul că au devalizat nişte bănci? Exact, ambii înghiţeau noduri şi emiteau sunete funebre. Un specialist în psihologie ne-ar putea spune mai multe privind imaginile cu mâinile tremurânde, purtătoare de brătări scumpe. Cert este că nodurile înghiţite nu exprimau regretul sincer al infractorului pus în faţa evidenţei, ci părerea de rău că a fost, totuşi, prins, că nu va mai avea, poate, posibilitatea să mai comită asemenea fapte, că banii obţinuţi drept recompensă pentru mizeria asumată nu mai pot compensa imaginea şifonată iremediabil în faţa societăţii. Şi de ce nu, aţi observat răbufnirea din străfundurile instinctelor primare a rafalelor de frică abundentă pentru ziua în care Păpuşarul le va întoarce spatele şi ei vor rămâne singuri-singurei să dea socoteală pentru crimele comise… )

Când Înaltul Comisar al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton, nici nu părăsise încă spaţiul aerian al „imperiului” nostru moldovenesc, omul care–i ţine funcţia de prim-ministru lui Filat a avut o reacţie de cacao. „Dacă vorbim de Vilnius şi nivelul nostru pe vize, (sic!) nimeni nu ne cere nouă (sic!) de exemplu să demonstrăm la Vilnius că am combătut definitiv corupţia în Republica Moldova, deşi lupta contra corupţiei într-o măsură suficientă este bineînţeles un criteriu pe care ni l-am asumat în planul de acţiuni, ceea ce contează este în primul rând să demonstrăm aceste capacităţi, (sic!) dincolo de voinţă, asta am demonstrat şi una şi alta.”

Care voinţă, care capacitate, domnule ambasador? Ce e cu această incoerenţă bombastică, de parcă aţi fi vorbit cu gura lui Plahotniuc şi Filat?

E limpede, Leancă a fost şi a rămas, sărmanul de el, un diplomat veritabil. Nu însă şi un prim-ministru cu tărie de caracter. Chiar şi în rândurile de mai sus Leancă a încercat să justifice eşecul clar şi previzibil de la Vilnius în ce priveşte combaterea corupţiei. Cum să spună altceva, dacă ştie cu prisosinţă că „şăful” nici nu are de gând să renunţe la vechile năravuri, iar Tartorul hoţiei nu poate fi deranjat în niciun fel, conform unei clauze strict secrete din Acordul de constituire a monstruoasei coaliţii, cea a mafiei criminale.

Combaterea corupţiei are un specific naţional, în Republica Moldova. Nici măcar nu mă refer la fenomenul idiot al nănăşismului şi cumătrismului tribal, ci la construcţia “mecanică” a acestui mastodont.

Este îndeajuns să scoţi din carcasa monstrului un singur element şi întreaga structură mafioto-criminală ar cădea ca un castel de nisip, sau conform principiului de prăbuşire a pieselor de domino.

Tocmai din acest motiv degeaba îşi răcesc gurile oficialii europeni. Sigur, ei sunt la curent cu faptul că politicienii de prim rang, primele persoane din ierarhia statului, acum fără funcţii oficiale, sunt adevăraţii corupţi. Aceştia însă nu-şi pot măcar imagina proporţiile hoţiilor comise de mafia oligarhică.

Ceea ce vedem în fiecare zi la televizor sau citim în presă despre castelele bogătanilor parşiviţi din justiţie e floare la ureche comparativ cu averile incomensurabile ale şefilor mafiei. Ceea ce ştim despre ei, că au nişte case, nişte apartamente luxoase (cel al Păpuşarului are, colea, o mie de metri pătraţi), nişte maşini cu care nu au pe unde “zbura” pe drumurile lor ciuruite de hoţie, sunt nişte picături de apă în ocean. Repet – averile oligarhilor pe care le ştim şi nu prea, aflate pe teritoriul Republicii Moldova, sunt un fleac. Un vârf de ac, un muc de ţigară.

Adevăratele averi şi proprietăţi ale Contrabandistului şi Păpuşarului sunt peste hotare, preponderent în conturile burduşite din off-shoruri. Trebuie să înţelegem clar, noi, cetăţenii, care încă îi mai răbdăm până la proba contrară, că aceşti inşi corupţi demult nu mai trăiesc în ţara noastră. Nici măcar nu locuiesc aici. Ei se află în acest spaţiu -virtual – absolut temporar, până la proba contrară, până vor fi nevoiţi să treacă în goană primul hotar. Pentru că dincolo e adevăratul lor rai pe pământ. Acolo e civilizaţia, acolo sunt nevestele lor, acolo sunt odraslele lor răsfăţate. Fiecare zi petrecută în Republica Moldova e ca o zi petrecută de un criminal la închisoare. Ei ştiu că viața e scurtă şi nu se pot bucura de rezultatele unei infrastructuri a civilizaţiei europene, construite timp de sute de ani. Acolo sunt vilele lor de lux, avioanele, conturile bancare aflate la adăpost, paradisul cu parfum de nufăr şi iasomie. Şi chiar dacă ochii vigilenţi ai localnicilor le depistează năravurile primitive, concrescute în plexul fiinţei lor, ascunse după luciul obraznic al pantofilor din mătreaţă de crocodil, nimic nu-i poate opri să-şi urmeze instinctul.

O să mă întrebaţi de ce mai rămân, totuşi, aici, lângă sărăcia lucie a unui popor zbuciumat şi debusolat. Răspunsul e simplu. Nu doar că mai e de furat, ci, în primul rând, se mai poate de furat, sub protecţia anal-iştilor slugarnici cu majuscule inversate, fără a exista pericolul iminent al pedepsei. Crimă fără pedeapsă, iată principiul distorsionat al oligarhiei, antipodul filosofiei dostoevskiene – proprie omului legat de Dumnezeu şi de teama de a da, cândva, socoteala în faţa Demiurgului.

Acum, când trec prin nervii mei otrăviţi aceste meditaţii mai degrabă inutile, mă pot totuşi lăuda cu un pic de optimism, care îmi dă ghes şi mă motivează, cel puţin, să detest aceste creaturi decăzute până dincolo de orice limită a moralităţii.

Văd pe undeva prin spaţiu un sondaj de opinie care ne spune că circa 64 la sută dintre concetăţenii noştri consideră că instituţiile statului sunt captive. Nu corupte, nu coruptibile, nu insuficient de capabile să le rezolve problemele existenţialităţii, ci captive, capturate de mafia criminală. Această conştientizare a situaţiei, despre care doar o parte mică a presei a vorbit prin contribuţia temerară a unor formatori integri de opinie, această radiografie perfectă a stării de lucruri poate fi un început. Criminalii se simt deranjaţi. Unitatea şi coeziunea lor de castă e în mare pericol, instinctul le va cere să se consolideze.

E momentul să dea lovitura de graţie. Vara asta se va fura tot ce a mai rămas din avuţia acestui popor. E ultima lor şansă, pentru că e absolut clar că dacă cineva şi-a pus un diagnostic adecvat, şi aici ne referim la cetăţenii acestei ţări, va purcede la un tratament pe măsură. A fost o perioadă în care foarte puţini au crezut că poporul nostru e capabil să–şi stabilească cu atâta precizie vulnerabilitatea, locul adevărat al durerii sale infundate şi chinuitoare.

Vilniusul monstruoasei coaliţii e o mare minciună. Adevăratul Vilnius al poporului este Chişinăul, Piaţa Marii Adunări Naţionale, locul sfânt al exprimării plenare a demnităţii naţionale. Locul în care ne-am bătut cu tancurile unui imperiu rănit ca un mistreţ din Pădurea Domnească. Locul în care va trebui să oprim dezmăţul mafiei criminale şi să începem să ne construim viitorul european. Fără Contrabandist, fără Păpuşar. Fără criminali în togă de judecător. Fără procurori cu epoleţi de torţionari.

Înaltul Comisar al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton a sosit astăzi la Chișinău.

După întîmpinarea de la Aeroportul din Chișinău, delegația a mers la Cricova să ia prînzul, care a fost oferit de premierul Iurie Leancă. Cu o oră în urmă, Catherine Ashton a avut o discuție cu Iurie Leancă și Natalia Gherman. Oficialii au susținut o conferință de presă comună.

În acest moment, președintele Nicolae Timofti comunică cu Înaltul Comisar, iar la 15:40, Igor Corman va sta la sfat cu Ashton. Ulterior liderii fracțiunilor parlamentare vor avea posibilitatea să discute cu diplomata.

Ieri, liderul PL, Mihai Ghimpu a declarat că refuză să se întîlnească cu Catherine Ashton. În agenda de astăzi era fixată o întîlnire cu Vladimir Voronin și Maria Postoico, însă aceștia au declarat că boicotează întrevederea.

Comisarul Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton va sta în Republica Moldova pînă la ora 18:00. Ultima vizită a întreprins-o în 2010.

Dacă va fi voință politică, vor exista și soluții. E părerea optimistă a premierului Iurie Leancă, enunțată într-un interviu pentru EuroNews, citat de unimedia.md. Oficialul consideră că doar prin dialog, prin prezentarea argumentelor vom fi în măsură să reducem aceaste diferențe care există în raport cu raioanele din stânga Nistrului.

Prim-ministrul crede că e posibilă medierea conflictului pe cale pașnică. Mai mult decît atît, este sigur că autoritățile de la Tiraspol vor lua în serios ofertele pe care le-a pus Chișinăul pe masă. „Cred că răspunsul final privind soluționarea conflictului este procesul de integrare europeană. Iar aceasta înseamnă că vom avea instituții responsabile cu practici și valori care deja există în UE”, a declarat Leancă pentru EuroNews.

Prin dialog, speră să fie rezolvată și problema munițiilor învechite de pe teritoriul din stânga Nistrului. Cît privește neutralitatea Republicii Moldova, premierul reiterează în interviul susținut la Bruxelles că relația bună cu NATO nu reprezintă un impediment. „Sunt țări care sunt membre UE, dar în același timp acestea sunt în afara blocurilor militare. Cred că Moldova poate să rămână pe aceași poziție, de menținere a neutralității. În aceași ordine de idei, pentru a deveni un stat cu adevărat neutru din punct de vedere militar, trebuie să ne asigurăm că nu există trupe străine pe teritoriul nostru și să îndeplinim condițiile externe și interne necesare pentru a deveni cu adevărat neutri”, argumentează Iurie Leancă.

Aflăm zilele acestea, chiar din interiorul monstruoasei coaliţii, de la un parlamentar care a dorit să-şi păstreze anonimatul, o informaţie pe care o bănuiam cu toţii. Canaliile de la putere au împărţit, iarăşi, instituţiile de drept ale statului pe criterii politice. Adică pe criteriul Filat-Plahotniuc. După cum se ştie, Procuratura a ajuns pe mâinile Păpuşarului, cu condiţia ca Filat să-şi propună candidatura sa (omul său) la funcţia de prim-viceprocuror. Pe timpul interimatului lui Pântea, care era instalat acolo de partidul liberal, Filat a încercat coruperea politică a acestuia. Fie că Pântea nu a acceptat, fie că a fost prea miel şi docil Păpuşarului – atunci când brigada lui Chetraru şi Zumbreanu a dat năvală în Guvern, unde a descoperit sume fabuloase de bani în valută, – însă Filat a renunţat la el, l-a abandonat, aşa cum obişnuieşte să o facă mai ales cu oamenii săi cei mai apropiaţi, şi acum este în căutarea unei slugi pentru această funcţie deosebit de importantă, în primul rând care să-i garanteze închiderea dosarelor sale penale şi ale mai multor liberal-democraţi ţinuţi în frâu de Păpuşar.

De unde până unde cineva din zona oligarhului Stati, la care Filat şi Leancă fac anticamera aproape zilnic, i-a dat indicaţii preţioase să-l promoveze pe actualul procuror al sectorului Buiucani, Eduard Maşnic în locul „kidănitului” Pântea. Este adevărat că acesta e în relaţii de subordonare faţă de Anatol Stati, el este acel care l-a arestat pe ex-deputatul Andrei Baştovoi, inamicul numărul unu al “petrolistului”. Pe de altă parte, acest Maşnic este amic-drujban la cataramă cu Găbiţă Stati, fiul oligarhului, cu care se convoacă pentru a se desfăta în locurile intime ale protipendadei chişinăuiene.

Ceea ce nu ştie Filat, este că procuroraşul respectiv slujeşte cu credinţă oarbă la doi stăpâni. (A se vedea şi piesa lui Carlo Goldoni, cu acelaşi nume!) Adică la doi oligarhi. Legătura dintre acesta şi Păpuşar, însă, este una de coeziune indestructibilă, fiind asigurată de Iura Garaba, preşedintele Consiliului superior al procurorilor. Evident, pentru a-l instala pe favoritul lui Filat, despre care lumea spune că-l va pune la puşcărie, după divorţul de mafie, adică de Păpuşar, este necesar ca „ameţitul” de Pântea să fie plecat din funcţie. Astfel, „colegii” săi asmuţaţi de cine trebuie au început operaţiunea “verde pentru Maşnic”, în care sunt antrenate toate gorilele lui Zubco şi Păpuşar cu scopul de a-l aburi pe şomerul de lux al PLDM-ului.

Iniţial, acestea au mediatizat averile dubioase ale lui Pântea, inclusiv cele de la Anenii Noi şi de prin alte părţi mai mult sau mai puţin cunoscute.

Apoi au început a vorbi acuzator consătenii săi condamnaţi, care i-ar fi dat mită, prin intermediul şoferului său.

Acum câteva zile, când condamnatul Ţigănaşu făcea declaraţiile respective de dare de mită în mass- media, Iura Garaba nu stătea cu mîinile în sân. Acesta a organizat şedinţa Consiliului superior al procurorilor, la orele 14, cu puţin timp înainte de a apărea declaraţiile respective în presă, la care a pus în discuţie şase chestiuni şi „diverse”. Absolut neîntâmplător, din punctul nostru de vedere, pe ordinea de zi au figurat două chestiuni legate de „prestaţia incompatibilă cu funcţia deţinută” a lui Pântea. Una chiar aşa şi se intitula: „Cu privire la petiţia cet. Ion Lari despre iniţierea procedurii disciplinare în privinţa prim-adjunctului procurorului general, Andrei Pântea, raportor fiind desemnat I. Serbinov. Este vorba de punctul cinci din ordinea de zi. Şi pentru ca lui Pântea să nu-i pară viaţa prea dulce, unsă cu miere, imediat în punctul următor a mai fost luat şi băgat o dată în seamă: „Cu privire la petiţia cet. Ala Mahalova, despre acţiunile pretins ilegale ale prim-adjunctului procurorului general şi ale procurorilor Direcţiei control al urmăririi penale şi asistenţă metodică”, în care raportor a fost M. Vinogradov.

„Reforma” mafiei în Procuratură nu se opreşte aici. Viceprocurorul Eugen Rusu, cel care s-a disociat de acţiunile criminale ale lui Zubco din Pădurea Domnească, este acum ţinta unor răzbunări care trebuie să se soldeze cu debarcarea sa din funcţie în favoarea unei slugi a Păpuşarului. Tocmai de aceea la Procuratura Generală există pe rol procedura disciplinară împotriva acestuia. De ce? Simplu, pentru că asemeni judecătorilor mafioţi de la CSM, celor de la Consiliul lui Garaba le expiră termenul. Din sursele noastre, Garaba râvneşte şi are acceptul lui Zubco şi al Păpuşarului de a-i lua locul lui Eugen Rusu!

Să revenim însă la berbeci, vorba francezilor. Ca să înţelegem cât de aproape de Tartor este acest Maşnic, vom urmări relaţia sa cu „fiul” adoptiv al Păpuşarului, Zubco. Un detaliu la prima vedere insignifiant, însă deosebit de relevant este că Zubco obişnuia să-şi felicite subalternii, conform uzanţelor, împreună cu adjuncţii săi. Când a fost „marcată” ziua de naştere a lui Garaba, Zubco a preferat să meargă să-l felicite pe acesta însoţit nu de adjuncţi, ci de… Maşnic! Poziţia acestuia în sistemul oligarhic al lui Plahotniuc este una extrem de importantă. De facto, la ora actuală acesta este adevăratul prim-viceprocuror! Judecătoria de buzunar a Păpuşarului, cea de la Buiucani, nu ar însemna nimic, nu ar funcţiona ca ceasul elveţian în favoarea afaceristului urmărit de Interpol, dacă nu ar fi labă în labă cu procuratura lui Maşnic!

Despre activitatea subterană a acestui individ adoptat, se pare, de Filat vom discuta cu o altă ocazie, care va veni foarte curând. O să aflaţi, printre altele, cum omul lui Zubco şi Plahotniuc protejează şi acoperă acţiunile criminale ale bandiţilor de la Durleşti, inclusiv ale aşa-zisului „Polojeneţ” care l-a snopit în bătăi pe unul din membrii familiei viceprimarului din localitate, lucru muşamalizat până la această oră de „adjunctul” lui Zubco, Procurorul General de facto al Republicii Moldova. O să aflaţi cum dosarul a fost totuşi luat din gestiunea lui Maşnic şi a ajuns la cineva de la Procuratura municipală. Pentru acest lucru, Maşnic vrea să se răzbune pe procurorul care conduce acum ancheta şi vrea să arate adevărul. Omul lui Filat, vorba vine, se vede deja autorizat de funcţia în care încă nu a fost „inaugurat” şi promite în diferite cercuri oculte că va lua măsuri drastice cu procurorul respectiv, mai ales pentru că a promis solemn infractorilor că va muşamaliza cazul.

Cine ştie, poate între timp Filat se răzgândeşte şi-şi sfătuie protejatul, ca pe ruda sa prin alianţă, Nichifor, s-o tulească la Moscova!

Sursa: jurnal.md

Corupția este în continuă intensificare pe întreg mapamondul. Potrivit rezultatelor unui sondaj publicat de Transparency International, fiecare a patra persoană a dat mită pentru a avea acces la servicii publice.

O creștere sporită a corupției se atestă în Republica Moldova. 64% din respondenți au confirmat că instituțiile statului sunt capturate de interese private. R. Moldova deține următoarea statistică: Partidele politice – 4.1; Parlamentul – 4.2; Armata – 3.2; Organizațiile Non-Guvernamentale – 3,0; Instituțiile de cult (Biserica) – 2,3; Sectorul privat al businessului – 3,6; Sistemul educațional – 3,7; Sistemul judecătoresc – 4,3; Sistemul medical – 4.0; Poliția – 4,2; Reperezentații oficiali (sistemul administrativ) – 3,9.

Barometrul Global al Corupției constată că 27% din respondenți au oferit mită. Doar 1% din respondenții din Finlanda, Danemarca, Japonia și Australia au recunoscut că mituiesc. Studiul a fost realizat în 95 de țări, comunică agerpres.ro.

Marja de eroare pentru fiecare ţară este de 3%, iar dimensiunea tipică a eşantionului reprezentativ este de 1.000 de persoane.

Acum, când am rămas singur în faţa acestei foi albe şi când şoptesc numele omului cu care am vorbit la începutul lunii octombrie, schiţând dialogul care urmează, un sentiment de revoltă şi durere îmi încrâncenează inima atât de tare, încât mă surprind că vreau să trântesc cu pumnul în masă. Îmi dau seama, însă, că, la această oră târzie, aş putea speria copilul meu ce doarme liniştit şi, odată trezit, numaidecât mă va întreba ce s-a întâmplat. Evident, aş simţi nevoia să-i mărturisesc adevărul: noi, o boaghe de oameni de pe o gură de rai, nu ne-am învăţat încă, după atâtea lecţii la şcoala vieţii, să ocrotim ceea ce avem mai sfânt. Un caz elocvent – Măria Drăgan, extraordinara Măria Drăgan, cântecul căreia te făcea să laşi totul şi să o asculţi… Astăzi n-o mai auzim cântând, pentru că ea, aflându-se mai mult timp în afara atenţiei noastre, s-a văzut constrânsă de împrejurări să se retragă, taciturnă, într-o căsuţă bătrânească de la poalele satului natal.

     Înainte de a pleca la Bălăureştii Nisporenilor, am vorbit cu câţiva oameni de cultură care au cunoscut-o în timpul ei de lumină şi de zbor. Absolut toţi, surprinşi, m-au întrebat:  „Oare pe unde o fi ea acum?”

     În prag de seară coboram prin pulberea drumurilor şi a hudiţelor spre marginile unui sat cu casele împrăştiate haotic pe coline, în vale, pe malul râpei din preajma imaşului, într-o căsuţă „mititică” trăieşte mama Măriei Drăgan. Nădăjduiam s-o găsesc acolo şi pe cea care ne-a bucurat mai adineauri cu cântecele ei. Oameni din partea locului m-au îndrumat spre poalele imaşului, de unde, în liniştea serii, răzbăteau glasurile ciobanilor şi sunet de talangă.

     Zadarnic încercam să pătrund tainele ce au frânt zborul cântăreţei. Ceaţa a început să se destrame numai odată cu deschiderea portiţei de la ograda unei case mici, acoperite cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ şi cu ferestruicile întunecate de singurătate. În ogradă – câteva foi de ardezie, nişte rădăcini de nuc şi două butoiaşe uscate atât de tare, încât poţi băga degetele printre doage. Pe prispă – o femeie mai bătrână decât casa. Probabil, nici nu prea vede, nici nu prea aude, nici nu prea se mişcă. Totuşi, intru, pentru ca, spunându-i bună seara, s-o întreb unde-i Măria.

     – Nu ştiu. S-o fi dus în sat, răspunde scurt, căutând să înţeleagă cam cine sunt şi ce vreau.

     Îi spun că n-o cunosc pe fiica sa, dar că aş vrea s-o văd şi să-i vorbesc. După ce subliniez gândul bun al sosirii mele, bătrâna se dă de gol:

     – Îi în grădină, dragul mătuşii, culege poamă. Numai te rog să nu-i torni sare pe rană. Uneori, când o aud cântând la radiul ista de perete, o strig din grădină. Se supără, fuge pe malul iazului şi n-o mai văd multă vreme, îmi spune inima că ea plânge acolo…

     În grădină, o umbră zăboveşte în preajma tufelor de viţă-de-vie, iar mâinile ei caută ciorchinii ascunşi pe sub frunze. La început, mi-am zis că o fi fiind vreo femeie de prin vecini, chemată la ajutor. Când culegătoarea întoarce ochii spre mine, privirile-i blânde, adânci, limpezi, inteligente, m-au făcut să înţeleg că o am în faţă pe frumoasa cântăreaţă care, acum câţiva ani, făcea sute, mii de spectatori s-o asculte cu sufletul la gură. Apoi am auzit-o vorbind şi m-am bucurat.

     Aflându-mi intenţiile, i-a înflorit faţa. Zice: ”Hai pe malul iazului. Am iaz în grădină şi acolo-i mai linişte. Eu ţi-oi vorbi, iar tu vei prinde peşte, că am şi undiţă”.

     Ne oprim lângă oglinda unui mic heleşteu adumbrit de păpuriş, cu iarba de pe maluri bătătorită de parcă adăpostise toată vara o şatră. În apă e aruncată nuiaua unei undiţe. Măria o ridică, îi încearcă cârligul şi o aruncă înapoi, spunându-mi: «Ştiu şi romanţa peştişorului». Zâmbeşte şi începe a cânta încet, ca şi cum s-ar teme să n-o audă ciobanii de la stâna de alături. Mărturisesc aici că mai mult timp am fost obsedat de gândul s-o găsesc pe Măria Drăgan, interpreta ce trecuse asemeni unui meteor pe bolta cântecului nostru popular, ca, apoi, să dispară în negura uitării. Acum nu-mi vine a crede ochilor: ea stă în faţa mea şi îngână un cântec.

     – Nostalgică romanţă.

     – Când o cânt împreună cu mama, e şi mai frumoasă.

     – Am înţeles că în această casă trăiţi numai cu mama. Mai aveţi şi alte rubedenii?

     – Neamul Drăganilor a fost mare. Părinţii mei, Anastas şi Alexandra Drăgan, au avut şase copii. Casa noastră, de când o ţin minte, aici stătea şi tot aşa arăta. Tata era mare meşter-lemnar. Aducea stejarul şi nu ieşea din ogradă până nu gătea o sanie sau o căruţă – adevărate bijuterii, nu alta… Mama îmi povesteşte că tata a murit de multă trudă. Mama-i din ‘8 şi, când se organizau colhozurile, a fost aleasă deputat. Cunoaşte o mulţime de cântece. Uneori le îngânăm împreună, îi bătrână de-acum şi, dacă-i bătrână, n-o pot lăsa singură.

     În viaţă mai am o soră şi un frate. Fratele Nică, adică Ion, lucrează lemnar în satul nostru, îi cătat ca şi tata. Să vezi ce poartă cioplită, ce casă are!., Îi bărbat zdravăn, are palmele ca nişte căuşe: să te atingă o dată, îi săruţi picioarele. Da’ nu te uita aşa la mine, îi om bun, nu ţi-a face rău nici cât îi negru sub unghie.

     Sora mea, Nina, trăieşte la Afumaţi şi, de asemenea, cântă bine. Are trei copii şi pe unul l-a numit Sandu, în cinstea mamei. Când cântă, oamenii o iscodesc de nu-i cumva neam cu Măria Drăgan. Nu pot uita de Tecla, cea mai mare fiică a mamei. Era atât de frumoasă încât scotea flăcăii satului din minţi. Fetele o invidiau şi-i purtau pică. S-au sfătuit că ar fi mai bine să n-o vadă nici ele, nici flăcăii. Nu-ştiu ce-au făcut, ce-au dres, dar, într-un timp scurt, sora mea s-a şubţiaî şi s-a stins ca lumânarea. Când a murit, aveam şase anişori. Mama era cât pe ce să se topească de scârbă. Acesta-i, se vede, destinul Drăganilor mei – inimă îndurerată.

     – Banală, cred, întrebarea care vrea să urmeze, precum banal voi fi arătând şi eu pe maiul acestui iaz. Totuşi, n-o pot uita şi de aceea vreau să te întreb: când te-ai pomenit răpită de preafrumoasa pasăre măiastră care este cântecul?

     – Hai să vorbim mai simplu, că-i păcat să boieşti cuvintele.
Am cântat cu tot neamul nostru, cu alte fete din Bălăureşti. Ce minunat mai cântau fetele noastre! Aveam un acordeonist pe nume Vasile Răzvanu. Un altul – Alexandru, poreclit Chioru – venea de la Măcăreşti. Flăcăii de ia noi jucau «Tăbăcăreasca», un dans tare bătrân. După ce am absolvit opt clase, am lucrat un timp în gospodărie. Şaisprezece fete din brigada lui Dionisie Vlad îngrijeau grădina de după prima linie a hotarului. Aveam permis de trecere pe la pichetul de grăniceri. Creşteam roşii, vinete, castraveţi… La amiază toate şaisprezece fete ne scăldam în apa limpede a Prutului. De cântat – cântam ziulica întreagă. Spre sfârşitul zilei toate începeam cu «Vin’, bădiţă, vin’ deseară». Cântecul se auzea până în mijlocul satului şi femeile-şi spuneau: «Iaca-i seară, vin fetele acasă…».

     (Se ridică, scoate undiţa din iaz şi, văzând cârligul neatins, îngână de parcă s-ar afla aici de una singură: «Prinde-te, peştişorule, că nu degeaba ţi-am cântat». Aruncă iarăşi nuiaua în apă şi mă priveşte întrebător, adică: ce mai doreşti, că am şi alte nevoi pe capul meu?)

     – Am venit să-ţi solicit un interviu, iar tristeţea ta mă dezarmează. De ce eşti îndurerată?

     – Cum să fiu îndurerată lângă mama? De ce, adică, mi-ar fi trist pe malul acestui iaz, unde pot asculta în voie tălăngile stânii? Trist trebuie să-ţi fie prin străini, nu acasă. Prin străini omul e însingurat, chiar dacă râde, chiar dacă-i aplaudat. Aşa cred eu acum…

     – Fiind mezină în familie, mătuşa Alexandra, confrom unor tradiţii, ar fi trebuit să te oprească lângă dânsa. Dacă făcea atare lucru, Moldova rămânea mai săracă în cântece, iar astăzi nimeni nu mai întreba unde-i Măria Drăgan…

      – Lucram la grădină. Într-o seară, vecina s-a lăudat mamei că fiică-sa pleacă ia o şcoală din Chişinău. Lauda ei m-a atins la inimă şi a doua zi am plecat la Călăraşi – atunci satele de prin aceste părţi se subordonau acestui centru – să-mi caut documentele, că nici «mitrică» nu aveam. De acolo – direct la Chişinău. Am dormit la gară şi toată noaptea m-am gândit să prezint documentele la şcoala de pictură. Pot desena. Dimineaţa, însă, m-am răzgândit şi am plecat direct la şcoala de muzică «Ştefan Neaga». Lucru lesne de înţeles: nu eram pregătită pentru a susţine examenele. După ce trăgeam biletul, mă aşezam în banca din urmă şi căutam să ascult atent ceea ce răspundeau abiturienţii din faţa mea. Aşa îmi aminteam de verb, adverb, subiect, predicat… Am susţinut examenele pe «bine» şi am fost înmatriculată. Voi fi avut sclipiri de har în mine. Ţin minte, la anul întâi, am scris o compunere, care multă vreme m-a făcut să nu ies din lauda învăţătorului. «Fata asta are talent», repeta el în fiecare zi. Îmi închipui ce «coarne» avea să-mi facă, dacă mai afla că scriu şi versuri.

     – Ca şi cum ai fugit de acasă…

     – Curat aşa. Mama rămăsese singură, aşteptând ea însăşi ajutor, că-i eram copil de nădejde. Bursa nu-mi ajungea de cheltuială şi, deseori, umblam flămândă. În acest sens, nu pot să nu-mi aduc aminte cu recunoştinţă de Petru Constantinovici Stroiu, pedagog de specialitate care, când mă duceam dimineaţa la lecţii, rnai întâi mă întreba dacă am mâncat. Îl minţeam, iar ochii mă dădeau de gol. Scotea o rublă şi mă alunga din auditoriu: «Du-te şi mănâncă mai întâi». Primul cântec pe care m-a pus să-l învăţ a-fost «Oi, tî, Volga-matuşka, russkaia reka». Avea o voce grea, că se cutremurau geamurile când cânta. Mai târziu, am luat parte la activitatea brigăzii de agitaţie a şcolii. Prezentam concerte prin sate. A învăţat cu mine şi Vasile Goia, care mă acompania la pian. Ghici: cine mi-a fost pedagog la solfegiu şi teoria muzicii?

     – …

     – Eugeniu Doga. Mai târziu, studenţii care cântau pe la nunţi îmi ziceau: «Hai cu noi, dacă nu vrei să cânţi, măcar ai să mănânci».

     (Scot o ţigară, o aprind şi fumez îngândurat. «Ştiu şi romanţa ţigării», zice, apoi cântă, cântă până la urmă:

                               «Iubirea noastră-ncet s-a stins,

                               Precum s-ar stinge o ţigară…»).

     – Aveai deja cunoştinţe muzicale, ştiai multe cântece, posedai ceea ce-ţi poate da numai natura – voce. Era necesară doar o scenă în luminile căreia să-ţi deschizi sufletul. Când ai apărut în faţa publicului mare?

     – Aproape terminam anul doi, când televiziunea anunţase un concurs al interpreţilor de muzică populară. Am vrut să rnă prezint şi eu, dar, auzindu-l pe conducătorul tarafului nostru, spunând cu ironie: «Auzi, mă, vrea la televiziune!», m-am dezis. Nu peste mult timp – era prin 1966 – la Filarmonică se înfiinţa un ansamblu de muzică populară.
Însoţită de Dumitru Blajinu, m-am dus să-mi încerc norocul. Ţin minte, membru al comisiei era şi Nicolae Sulac. Am interpretat câteva cântece de-ale mele, de-acasă, şi tare m-am mai bucurat, auzindu-l: «Asta-i». Printre cei rămaşi erau şi Anastasia Istrati, Vasile Marin, Valentina Cojocaru,  apoi veni şi Ion Bas. Astfel, la Filarmonică luă naştere ansamblul de muzică populară «Mugurel» condus de Valeriu Negruzzi. Leafa mizeră, din care trebuia să-i mai plătesc şi gazdei, era, totuşi, mai mare decât bursa, iar pe lângă toate, condiţia de artist urma să-mi aducă şi un nume în lumea cântecului. Eram pe atunci naivă şi credeam că toţi oamenii sunt ca pâinea cea caldă. Of, lume, lume, soro lume… Acum, cu mintea mea odihnită, îmi dau seama că prea bine cântam ca să nu-mi fac duşmani din invidie. Asta-i, că dacă începi să-mi calci pe bătătură…

     – Departe de mine un atare gând… Vreau, pur şi simplu, să ajungem la cântăreaţa Maria Drăgan, cea pe care, de mai mulţi ani, o port în icoana sufletului meu.

     – Aproape toate cântecele mele erau de acasă, de la Bălăureşti. Am început cu «Măi Ioane…» şi «Vino, bade…», după care au urmat «Coio-n vale, la fântână…», «Colo-n vale, la pârău…», «Vai, sărmana turturică…», «Lume, lume…». Mai mult, însă, mi-au plăcut romanţele. Aşa-i că de mult n-ai ascultat «La fereastra casei mele…», «Am început să-mbătrânesc…»? E-he! Cântece-s multe, dar se stinge soarele şi rămâne lucrul…

     (Ultimele ei cuvinte nu se atinseră încă de oglinda lacului, că se şi auzi glasul bătrânei Alexandra: «Hai, Mărie. Vine noaptea şi rămânem cu poama necuieasă. Omul cela poate să steie aici şi o săptămână, că-i plătit, iar noi ce ne facem? Lasă-l să vină într-o zi de sărbătoare».

     Maria, dându-mi de înţeles că mai are de spus lucruri interesante, îi aruncă cu blajinătate în glas: «Nu te aprinde, mamă, că nu se scutură orzul chiar acum…»).

     –   Cu cântecele acestea şi cu altele, că ştiu câteva sute, am cutreierat republica, ţara. Am fost şi în Ungaria. Unde cântam noi, lumea se aduna chiar «ca la concert». Aflându-ne în deplasări prin republică, nu puteam scăpa de spectatori. Ne organizau întâlniri pompoase şi pompoase… despărţiri.

     (Îmi duc palma la frunte: iată încă un soi de duşman, duşman care, în vremurile nu demult apuse, se numea «şestoi vopros»).

     – Stai să-ţi mai spun. Măcar îmi pare bine că în viaţa asta a mea tulburată, dureroasă, dar şi frumoasă, mi-am spălat faţa cu apă din Baical şi Balaton. Acum pot să stau liniştită şi pe malul iazului din grădina mea, care, să-ţi spun drept, îmi place mult. Am cutreierat ţara în lung şi în lat, am văzut oameni aplaudând sau plângând de o bucurie pe care numai cântecul adevărat o poate explica. Când interpretam «Lume, lume…», să fi fost prezente milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. La Baical, pe o vale mare şi frumoasă, mi se părea că ecoul vocii ajunge la marginea ţării. Ieşind să interpretez «Lume, lume…», puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam înainte mânoaicele acestea ale mele (le arată) şi cântam:

     «C-aşa-i viaţa – trecătoare,

     Unul – naşte, altul – moare,

     Lume, soro lume…

     Cel de naşte – necăjeşte,

     Cel de moare – putrezeşte,

     Lume, soro lume…».

     Terminam cântecul şi, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-şi poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată începea să bată zgomotos din palme: «Bravo! Bravo! Bravo!» Vocea-i voce… Aşa mi-a dat-o maică-mea şi nimeni nu mi-o poate fura. E-he! Nu ştii tu ce înseamnă asta. Măcar să fi crăpat ceilalţi solişti, că n-aveau ce-mi face: cele mai multe flori eu le adunam.

     – Formaţia «Mugurel» adunase cele mai promiţătoare interprete de muzică populară de la noi, pentru ca apoi… să le împrăştie. Care-i cauza?

     – Nu pot să-ţi spun. Nu prea ştiu. Ne-au anunţat că «Mugurel» se desfiinţează şi gata, să nu mai batem nici într-o uşă. Ne-am împrăştiat ca potârnichile. Răul, ţi-aş spune-o, venea tot din colectivul nostru. Ştii de ce?

     – … ?

     – Pentru că unii solişti vroiau să ajungă artişti emeriţi de la primele cântece. Când ne întorceam din deplasări, alergau repede la minister. Acolo, cu părere de rău, s-au găsit urechi care îi ascultau… Nu-i vorbă, m-am poticnit şi eu în viaţa asta. Fiecare om, o dată sau de două ori, se poticneşte în viaţă. Calul, că-i cu patru picioare, şi tot se poticneşte. Şi-i rău că se întâmplă una ca asta. Ţi-aminteşti o vorbă de-a noastră,
moldovenească, care spune: «De bun ce-am fost…». Uite, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Of, că mult rău mi-a mai făcut…

     – Cine?

     – Nu-ţi mai spun, că ai să scrii. Mai bine las-o în plata Domnului. Viaţa e asemeni unui traseu de maraton. Uneori se întâmplă ca acel din urma ta să-ţi pună piedică, să păşească peste tine şi, ajuns triumfător la finiş, să te arate celorlalţi cu degetul. Mulţi au să râdă, văzându-te prăfuit şi şchiopătând. Să fi avut o soră mai mare, o soră de viaţă, care să mă îndrumeze…

     (Iată ce i-a lipsit Mariei Drăgan: sprijinul omului de alături, al unui om binevoitor. Iar el nu s-a găsit. Nimeni, absolut nimeni, nu şi-a asumat cinstita datorie de a o susţine…)

     – Am avut ocazia să ascult cuvinte calde despre Maria Drăgan…

     – Îmi plăcea să trăiesc bine aproape cu toţi, nebănuind că unii trag foloase din asta. Bunăoară, insistau să plec cu ei la nunţi, ştiind că slava şi vocea mea numaidecât le va adduce miişoare în buzunar. Alteori, colegii de ansamblu mă minţeau că-s bolnavi, că le-au venit rude, că au treburi prin oraş şi făceam concertele numai cu Vasile Marin. Eu prezentam programul, eu cântam… Dar ar fi păcat să zic, că nu m-au înconjurat şi oameni buni. Astăzi m-aş închina în faţa lui Dumitru Blajinu. Alexandru Fedco, care, pe atunci, era directorul Filarmonicii, ne-a fost ca un tată. Mai ţin minte vorbele lui: «În deplasări, când vă aşezaţi la masă, nu mâncaţi chiar totul, mai lăsaţi în strachină…». Oricât de tristă aş fi fost, mă bucuram văzându-l pe Nicolae Sulac. Venea la noi şi, dacă făceam un teanc de pjăcinte ca la mama acasă, îi curgeau ochii, nu alta. Se adresa celorlalte fete: .«Când o să faceţi şi voi aşa plăcinte? Voi, când faceţi un borş, miroase a asfalt!» Iar Ion Suruceanu…

     – L-ai cunoscut îndeaproape şi pe Ion Suruceanu?

     – Văd că nu eşti informat deloc. După ce s-a desfiinţat «Mugurel»-ul, am trecut în «Bucuria». Am mai cântat cu «Lăutarii», iar în timpul cutremurului din 1977 – la restaurantul «Beciul Vechi», apoi – într-o formaţie de la Palatul de Cultură al Sindicatelor din Chişinău. Cu Ion Suruceanu am cântat vreo patru ani în formaţia «Bucuria». Să cânt muzică uşoară am învăţat plângând. Zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec. Valeriu Strâmbeanu mă îndemna mereu: «Hai, Marie, mai încearcă o dată…». În sfârşit, mi-a reuşit, ca apoi toată lumea să fie a mea. Apăream pe scenă într-o rochie neagră de velur, cu coafură frumoasă… Ion Suruceanu cânta «Radule, de unde vii?», iar eu – «Lume, lume…». Uneori, eram cazaţi în hoteluri luxoase, alteori dormeam flămânzi prin gări. Mi se înseninează sufletul, amintindu-mi cum treceam pe strada Lenin a Chişinăului şi lumea din jur şoptea: «Uite-o: Maria Drăgan… Asta-i Maria Drăgan…».

     – Astăzi nu mai şopteşte, Marie.

     – Ştiu… Uneori… Uneori mă pornesc cu sufletul răvăşit spre Chişinău. Nu de rnult, m-am întâlnit acolo cu Vera Mereuţă. Zice: «Păcat de vocea ta, Marie. La televiziune toţi regretă. De ce nu te adresezi lui Aurel, aţi învăţat împreună şi acum el e locţiitor de ministru…».

     – Şi ce i-ai răspuns?

     – «Voi toţi sunteţi numai cu regretul» – iată ce i-am răspuns. Trecui o dată şi pe la Filarmonică. Am nimerit la o repetiţie de-a lui Nicolae Botgros. Le-am cântat. Botgros a lăcrimat şi a spus că-i pare rău de mine. El ca el, dar au mai spus-o şi alţii, din cauza cărora am ajuns într-un asemenea hal…

     – Când le-ai dat toate pe una şi te-ai întors acasă? Când te-ai certat cu cântecul, soro Marie?

     – Vai de mine! Cine te-a minţit că m-am înstrăinat de cântec? Să nu spui aşa ceva. Cântecul nu se termină niciodată. Obosisem în atmosfera ceea… În plus, fusesem bolnavă de tuberculoză. Am suferit vreo şase luni. Apoi, risipa de nervi mi-a atacat picioarele. Acum mi-i mai bine.

     – Înainte de a veni încoace, vorbisem cu Dumitru Blajinu şi l-am văzut îngrijorat: cum de nu te doare inima, când te gândeşti la scenă, la o formaţie?

     – Ei, nu mă doare inima… Unde am eu norocul cela să mă întorc într-o formaţie! Cântece am multe şi frumoase, vocea, slavă Domnului, nu m-a părăsit. Dar mă mai gândesc: ce să fac cu mama, ce să fac cu casa, căreia numai acoperişul i-a rămas la suprafaţa pământului? Nu vine nimeni. Nu vine măcar să rupă poarta şi să şuiere o dată în ograda asta, dar încă să te mai ajute… După cutremur nici prin gând să le treacă celor de la Sovietul sătesc să vadă dacă nu s-a prăvălit casa peste noi.

     Atunci, în acea noapte de groază, a alergat un coplilaş din vecini şi a strigat la poartă: «Mâcă Alisandră! Mâcă Alisandră! N-aţi murit?»

     Nu, n-am murit. Mai avem de trăit, de trăit frumos pe această vale cu amurguri liniştite şi cu sunet de tălăngi. Iar sufletului nici nu-i trebuie mai mult…

*   *   *

     Aşa şi ne-am despărţit. Eu – cu gândul s-o văd cât mai degrabă la Chişinău într-o formaţie de muzică populară, ea – rămasă în mijlocul drumului cu un zâmbet trist pe faţă.

     Ajunşi aici, dragă cititorule, aş vrea să ne mai întoarcem o dată la acele mărturisiri în care spuneam că-mi este frică să nu-mi trezesc copilul din dulceie-i somn, Cred că am procedat bine lăsându-l să doarmă. N-ar trebui să ştie şi el lucrurile despre care am vorbit astăzi. Vor trece un an, doi şi, poate, într-o bună zi va intra zgomotos în casă, implorându-mă: «Hai, tată! Hai să vedem cum Maria Drăgan cântă «Lume, lume, soro lume…»

*   *   *

     P.S.: Cât de mult aş vrea să nu scriu acest ultim cuvânt, dragă cititorule! Cât de mult… Dar o veste, care mi-a fost ca trăsnetul în zi senină, mă obligă să iau tocul în mână.

     Când acest interviu era deja pregătit pentru a fi trimis la tipografie, de la Nisporeni, ne soseşte o ştire îndurerată: MARIA DRĂGAN NU MAI ESTE… ÎN ZIUA DE 6 OCTOMBRIE, EA A MURIT SUBIT. Era după câteva zile de la plecarea mea din Bălăureşti. N-am dovedit s-o bucur nici măcar cu apariţia dialogului nostru, dialog pe care, acum, îl dăm publicităţii în întregime, aşa cum îl scrisesem ştiind-o în viaţă…

     «Vai, sărmana turturică, zboară, zboară până pică…».

     În pofida vicisitudinilor sorţii, Maria Drăgan a fost, totuşi, o fire eminamente optimistă, nutrind (adesea, poate, tăinuită în adâncul sufletului) speranţa că va putea, că va reuşi să revină, senină, pe tărâmul pasiunii şi chemării sale. Boala nemiloasă a răpus-o, însă, înainte de a i se oferi şansa unei noi şi veritabile clipe de graţie.

     Am pierdut o mare cântăreaţă, numele căreia ne va face să tresărim şi să roşim (cine mai poate) mereu. S-o purtăm oricând în icoana sufletului nostru. Spun acestea fiind convins, că ea va rămâne în memoria poporului. Or, iată ce mi-au spus câteva persoane care au cunoscut-o şi pe care le-am contactat de îndată ce am aflat despre tragica moarte a Mariei Drăgan.

     Valerîu NEGRUZZI, artist emerit din RSS Moldovenească:

     –   Aş spune, fără teamă de a exagera, că Maria Drăgan este sau a fost Edit Piaf a Moldovei. În scurta-i şi tulburătoarea-i biografie de interpretă, ne-a minunat pe toţi cu talentul ei viguros, cu bunătatea-i sufletească ieşită din comun. Ştia vreo 500 de cântece. După ce s-a desfiinţat «Mugurel»-ul, am aflat-o cântând în «Bucuria». Faptul m-a întristat, pentru că Maria Drăgan nu era predestinată cântecului de estradă.

     Cu mult mai târziu am întâlnit-o bolnavă şi uitată de toţi. Lucram la Palatul de Cultură al Sindicatelor din Chişinău şi am luat-o într-o formaţie de aici. Degrabă, însă, o lovi iarăşi boala şi ea s-a retras cu totul de pe tărâmul cântecului.

     Acum câţiva ani, sosisem la Bălăureşti pentru a prezenta un concert cu «Fluieraş»-ul. N-am găsit-o în sala casei de cultură şi am ieşit afară. Prin ceaţa deasă de toamnă am văzut-o în strada pustie. Ţinea de mână o copilă (probabil, o nepoţică) şi mi s-a plâns că nu i se permite să intre în sală. Am conversat un pic, apoi s-a îndepărtat prin întunericul din lungul străzii…

     Dumitru BLAJINU, artist emerit din RSS Moldovenească:

     – Maria Drăgan era una dintre marile noastre speranţe. În persoana ei Moldova avea să aibă o mare şi serioasă cântăreaţă. I se prezicea un viitor strălucit. Avea voce cu diapazon larg, tembru plin, colorit frumos. Iar pe lângă toate acestea – o formidabilă ţinută scenică. Păcat numai că Filarmonica n-a ştiut cum să ne-o păzească. Nu s-a aflat acolo, în administraţie, un conducător atent şi grijuliu care s-o călăuzească, s-o îndrumeze, s-o ferească de rutină.

     A cântat mult şi a cântat frumos. A cântat pentru poporul său, pentru ţară, îmbogăţind cultura noastră. Numai că de omul cu numele Maria Drăgan am început a uita prea devreme. La rându-i, şi cântecul Mariei Drăgan ne uită. N-ar trebui să trecem impasibili în faţa acestei triste realităţi.

     Sacob BURGHIU, scriitor:

     – Mi-o amintesc… Cine nu-şi aminteşte de Maria Drăgan?! Alta-i că unii ar trebui să roşească în faţa noastră, a tuturor, când se rosteşte numele ei. O spun sincer şi răspicat: dintre interpreţii de muzică populară, cea mai mare simpatie mi-a rămas anume faţă de ea.

     Maria Drăgan avea ceva sfânt în glasul ei, ceva de diamant, o prospeţime ca roua pe iarba de la poalele codrului. Nemaipomenită voce! Folosea, un dialect surprinzător de firesc, atrăgător şi cult. Numele acesta mă obligă să afirm că astăzi noi n-avem o cântăreaţă cum ar fi fost Maria Drăgan, dacă… dacă se găsea cineva s-o susţină, s-o încurajeze, s-o ferească de oameni spâni şi de coţcari, care astăzi trebuiesc ţintuiţi la stâlpul infamiei.

     A apărut şi a dispărut asemeni unei comete, asemeni unui vis. Parcă şi eu m-aş simţi vinovat de tragicul destin al Mariei Drăgan.

Sunt patru absolvente de liceu, care au demonstrat că poți să ai 10 pe linie la BAC fără a trișa. Deși emoțiile le-au încercat la fiecare examen, fetele au reușit să le depășească astfel încît să obțină 10 la toate examenele.

Victoria Iachim, a studiat la Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi” și în continuare vrea să urmeze medicina în țară sau peste Prut, determinată să activeze aici. Pentru dînsa,examenul la română a fost mai emoționant, nu pentru că avea o pregătire mai slabă, dar din frica că nu-i vor fi înțelese gîndurile. După fiecare examen se amuza și spunea: „la ăsta am 10” și așa a fost.

Nicoleta Nichifor este absolventa liceului „Mircea Eliade” din Capitală. Tînăra vorbește patru limbi străine – rusa, engleza, franceza și germana. Pentru Pro TV, a afirmat că a cîștigat burse în Germania, Franța, iar clasa a XI-a a făcut-o în Statele Unite. Nicoleta  va urma studiile superioare în afara țării, iar ulterior va reveni să facă carieră în Republica Moldova.

Cezara – Elena Polișca a învățat la liceul „Miguel de Cervantes” din Chișinău. Eleva a fost absolvită de examenele de Bacalaureat, asta pentru că a obținut performanțe deosebite la olimpiade. Cezara – Elena intenționează să urmeze Facultatea de Drept de la noi.

Cătălina Ciubotaru a învățat la liceul din Cotova, Drochia. Succesul obținut la olimpiada republicană la limba și literatura română a scutit-o de la examenul de BAC. Celelalte probe le-a dat pe 10. Și ea este hotărîtă să rămînă acasă pentru a învăța o profesie. Tînăra optează pentru Universitatea de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu” din Chișinău.

Menționăm că pragul de promovabilitate a Bacalaureatului este de 58%. În urma contestațiilor, s-a mărit indicele cu 11,74%. După reverificarea testelor, alte trei eleve au obținut 10 pe linie la sesiunea de Bacalaureat, în total fiind șapte absolvente eroine ale BAC-ului.

Curînd fermierii din Moldova vor primi fonduri din partea Uniunii Europene cu scopul de a liberaliza comerțul în zona euro. În urma participării la programul ENPARD, agricultorii vor învăța pașii care contribuie la creșterea competitivității produselor proprii în Europa.

Potrivit declarației lui Iurie Leancă, în luna octombrie Comisarul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Dacian CIOLOȘ se va întîlni într-o conferință de presă cu agricultorii din țară. Evenimentul care urmează va oferi posibilitatea de a prelua cele mai bune practici de dezvoltare a domeniului agricol de la colegii noștri, fiind un exercițiu util.

În urma plîngerilor primite de la fermieri, premierul a menționat că agricultura și dezvoltarea rurală este prima în lista priorităților Guvernului.

Boris Vasiliev este omul care reprezintă o bogată enciclopedie, neobosit să povestească. Însă indiferent cîte întrebări nu i-ai adresa, gândurile sale sunt departe în trecutul său, în  perioada deportărilor. Cu lacrima pe sub geană și pleoapa lăsată în jos, povestește ziua de 13 iunie 1941, cînd fusese evacuat împreună cu familia sa.

Așezat la o masă rotundă, Boris Vasiliev povestește neclintit. Își stăpînește cu greu emoțiile. Patru ani de viață siberiană nu încap într-o oră, două.

Era o noapte neagră, luna parcă dispăruse în acel moment. Numai cîinii lătrau cu prea multă impertinență de stricau liniștea nopții. Cîțiva trimiși de-a lui Stalin au dat buzna în casa de la Molovata, unde odihneau părinții, copilul Boris și cele două surori ale lui. Le-au ordonat să iasă fără să se lase așteptați. Pășeau timizi, îmbrăcați în cămașe și pantaloni scurți și încălțați în sandale, fără să știe unde merg. I-au urcat într-un vagon, în care anterior transportau vite. Toți se țineau de fusta mamei și se ghemuise să n-o piardă. Ei nu s-au pierdut, însă tatăl lui Boris Vasiliev a fost dus într-alt vagon. Chipurile merita pedeapsă, întrucît era primar român și deținea opt hectare de pămînt. De-atunci nu și-a mai văzut tatăl.

„Au urmat ani de teroare. Negreața nu se mai termina. În Siberia existau doar cei care plecau capetele în fața călăilor staliniști, care au furat copilării, au distrus destinul oamenilor nevinoveți”, mărturisește eroul nostru. Se comportau cu bieții basarabeni mai groaznic decît cu animalele. Li se dădea pîine din tărîță, necoaptă, astfel că scurgeai apa din ea, iar ca să aibă mai mult saț o presurau cu sare.

Tot regimul avea o strînsă legătură cu atmosfera din Siberia – răcnete de durere, strigăte de moarte, miros de praf de pușcă, ger uscat și noapte, mai multă noapte. Noroc de poala mamei, care-i strîngea pe toți trei și adormeau încălziți de respirația maternă. Era noapte uscată de frig cînd o vecină de-a familiei venise într-un suflet.

– Haideți vă rog să-i citiți rugăciune mamei că moare.

– De ce-ai venit acum, cînd se lasă noaptea?, întrebă mama lui Boris

– Pentru că mă tem să dorm singură alături de mamă moartă, a răspuns fetița, care tocmai rămăsese orfană.

A plâns foarte mult, spuse Boris și abia mai putea vorbi. Mama lui cînta în corul bisericesc și cunoștea toate rînduielile. A mers la căpătîiul femeii care-și dădea sufletul și au înnoptat toți în acea căsuță de lemn. Făcuse focul în sobă și încălzise încăperea, iar cînd venise vremea de culcare, doamna Vasiliev făcuse regulă:

– O să doarmă fetele, Boris, tu alături și eu la margine”,spuse basarabeanca de la Molovata, însă vecina se împotrivise.

– Nu, voi dormi pe pieptul neînsuflețit al mamei, căci de mîine n-am s-o mai văd. De mîine va trebui să mă despart de ea, plîngea copila de-asupra mamei sale.

„Ce vină a avut femeia, care ne era vecină de cînd mă țin minte în satul de baștină? Cu ce a greșit ea comunismului de și-a trăit ultimul ceas în urîciunea Siberiei?!”, se întreabă Boris Vasiliev și ridică privirea.

Își freacă mîinile pe masă, apoi le încrucișează și zîmbește. „Mi-amintesc cum mama îmi purta de grijă cel mai mult mie. Pentru că eram năzbîtios. Deseori spunea: „Dă Doamne minte la toți și lui Borea al meu oleacă”.

Și își amintește cum răcneau călăii și le impuneau concepția că Dumnezeu nu există. Pedepsiți erau acei care-i pomeneau numele Celui de Sus, bătut și pus la munci grele. Femeia Vasiliev însă se ruga necontenit pentru întreaga familie.

Într-un moment s-au gîndit să evadeze. Și tot de fusta mamei ținîndu-se, au ajuns în sat, la Molovata. Găsise casa, însă a trebuit să dea o sumă bunicică de bani ca să le-o cedeze. Prea scurtă le-a fost revenirea, căci autoritățile aflase și i-au transportat înapoi în gerurile Siberiei. Atunci i-au întrebat: „Voi n-ați știut că sunteți luați pe viață?” Viața însă număra prea puțini ani, căci în condițiile iadului, rezistau doar cei care purtau credința în ei.

Cum băiețandrul Boris nu avea liniște, nu-și găsea locul în coșmarul timpului, a mai recurs la o tentativă de evadare. De astă dată, singur, povestește. „M-am agățat de urma mașinilor, am mers și pe jos, m-am ascuns într-un vapor ca să pot ajunge acasă. Eram singur pe lume. Am trăit la bunelul, căci casa noastră era ocupată de oamenii lui Stalin”, spune înnădușit bătrînul. S-a întors de unde plecase ca să-și continue studiile. La 30 kilometri de Molovata se află Colegiul Pedagogic din Orhei. Cu atestatul de șapte clase absolvite în Siberia și biografia scrisă cu o cinste absolută, băiatul este respins. „Am scris că mama și surorile mele sunt în Siberia, iar pe tata l-au luat alții. A fost primar în România și ținea opt hectare de pămînt. S-au uitat fugitiv la mine și cu nasu-n actele mele mi-au zis că pot să mă duc să învăț o lună, apoi să lucrez în mină cu așa etichetă. Eu știam că cei care merg în mină, acolo-și văd sfîrșitul”. Ploua, zi mohorîtă, iar eu, copil îmbrăcat modest, m-am oprit sub un acoperiș și plîngeam. Se apropiase un evreu simpatic, îmbrăcat foarte elegant, cu voce calmă  și mă întrebase ce-am pățit. I-am povestit. La îndemnul lui am intrat în frizeria din apropiere, am scris în limba rusă fișa biografică, precum că sunt orfan – părinții au decedat, iar eu am crescut la casa de copii. Ca să nu mă recunoască cei din comisia de admitere, am expediat-o prin poșta. Am reușit să urmez Colegiul, iar acel evreu mi-a fost profesor de muzică. Tot acolo am cunoscut-o pe frumoasa mea Alexandra. Eram colegi de grupă, stătea chiar în banca din fața mea, dar fiindcă purtam haine cîrpite, nu mă privea nici cu colțul ochiului. Am luptat pînă am cucerit-o și am cerut-o de nevastă”, mărturisește Boris Vasiliev cu zîmbet pe chip.

„După ani grei, după atîtea omoruri săvîrșite, cum de îndrăznesc aceste cozi de topor, precum Voronin și cei ai lui să vină să ne ceară să-i votăm? Ne-au omorît în chinuri și prea puțini au revenit acasă. Și acel Dodon. 55 de oameni din satul lui au fost secerați de secera pe care a ținut-o și el în mînă. Să le fie rușine!”, se indignează bătrînul. El a prezentat mai multe documente oficiale, furate din KGB și ascunse mulți ani într-un borcan, îngropat în grădină, care atestă adevăruri despre valurile de deportări. În memoria celor căzuți în Siberia, a înălțat o cruce cu numele victimelor pe o tăbliță sfințită, iar cele mai concludente adevăruri, tăinute ani de zile, le-a publicat într-o carte, editată acum doi ani.

Uneori diareea verbală şi gargara teoretică despre lucrurile care se întâmplă zi de zi repugnă. Aceasta adumbreşte capacitatea consumatorului de informaţie de a face ordine în jungla noastră politică, populată de prădători. Imaginaţi-vă, însă, ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, presa ar face grevă, analiştii politici ar lua apă în gură şi nu ar vorbi nimic, dar absolut nimic despre temele majore ale societăţii. În apa tulbure a oligarhiei ar domni liniştea şi pacea mult râvnită.

Presa, aşa cum este ea împărţită, pe paliere politice şi oligarhice, pe interese mercantile şi futile, acaparată şi aservită, cu foarte mici excepţii, nu are cum, în condiţiile unui stat capturat şi mafiotizat să organizeze acţiuni de protest sau, Doamne fereşte, greve!

În schimb, anal-iştii politici au intrat, aproape in corpore, în silenzio stampa, adică într-un aşa-numit regim al tăcerii obligatorii.

Ştiu că oamenii aceștia nu sunt luaţi de pe drumuri, ştiu că ceea ce fac e un angajament,  o acţiune premeditată, e un soi de acceptare a unei tăceri care îmi aminteşte perfect şi identic de tăcerea criminală a lui Zubco şi a asasinilor statului de drept din Pădurea Domnească!

Vorbim, aşadar, de un regim al tăcerii corporative, asociate cu cârdăşia politică. Unul parafat în noul Acord de constituire a monstruoasei coaliţii, în care s-a introdus poate cea mai gravă şi parşivă clauză din toate câte au fost – aceea de neanunţare, ci de “implementare” laşă şi perfidă a unui armistiţiu mediatic între portavocele lui Filat şi Plahotniuc! De ce este oribil pînă la hidoşenie acest troc impardonabil? Pentru că pe o perioadă determinată sau nedeterminată de timp, să admitem că până spre sfârşitul toamnei, societatea va fi privată de o analiză pertinentă, contradictorială, dacă nu tranşantă a informaţiilor despre dezmăţul celor doi oligarhi certaţi cu legea şi bunul simţ. Aceşti anal-işti care-şi rupeau cămăşile de pe ei combătând mafia  lui Plahotniuc, dar şi acei care săreau la beregata lui Filat pentru protecţionism şi alte metehne vamal-fiscale, au ajuns a-şi pune căluşul în gură, la indicaţia creditorului politico-financiar. Pentru câţiva dintre ei, ajunşi întâmplător sau nu în bărcuţa cu motor a lui Filat, am o anume compasiune şi părere de rău. Ştiu ce simt, unii, cu adevărat, știu ce coşmaruri traversează, știu cum pleacă ochii în faţa evidenţelor.

Pentru a dezghioca cele spuse mai sus, să încercăm să facem o simplă radiografie a acestei categorii social-politice, adică să aflăm cine sunt personajele care se erijau în analişti politici, comentatori, liderii de opinie, moralişti şi deţinători de adevăruri în ultimă instanţă. Fără, însă, a da nume şi a atenta la statutul şi integritatea lor dogmatică.

În linii mari, în Republica Moldova există două categorii de analişti, sau formatori de opinie. Câţiva independenţi şi neremuneraţi de către oligarhi şi partidele din spatele acestora, pentru care am toată admiraţia, mai ales pentru verticalitatea şi consecvenţa manifestată de-a lungul anilor, şi, cei mai mulţi, angajaţi în solda partidelor politice, de obicei a celor reprezentative, solide din punct de vedere financiar.

De regulă, spălarea pe creieri a opiniei publice începe imediat după ce ordonatorul de credite, alias şeful de partid, a trasat linia de conduită. De exemplu, când Filat a denunţat Acordul anticonstituţional de constituire a AIE 2, anal-iştii plătiţi din vistieria PLDM au salutat şi încurajat decizia “şăfului”. Şi, dimpotrivă, de pe celălalt mal al Bâcului au sărit nervoşi anal-iştii din solda grasă a Păpuşarului, ocupând spaţiul generos al audiovizualului capturat.

Dacă sunt plătiţi – oficial sau nu – e o chestiune de ordin etico-moral. La urma urmei, fiecare om are nevoie de o bucată de pâine pentru familia sa. Ceea ce deranjează cel mai mult în activitatea lor este această manipulare făţişă, impertinentă, lipsită de scrupule şi chiar venală.

Să aducem în faţă şi câteva exemple. Să ne amintim ce ne spunea anal-istul cu nume convenţional C.V. (ca o rocadă mică a literelor majuscule, nu mari) despre asasinii din Pădurea Domnească, că sunt braconieri VIP, că au corupt instituţiile statului, că trebuie deferiţi justiţiei, că asemenea fapte nu ar fi trecut nepedepsite în democraţiile avansate. Să ne amintim cu câtă înverşunare vorbea respectivul despre autorul, demascat de justiţia britanică, atacurilor raider, Plahotniuc, despre alte crime economice comise de acesta şi (in)justiţia sa de buzunar.

Şi ce sunete produce înfundatul şi inconfundabilul trombon politic de la constituirea monstruoasei coaliţii încoace?

Lamentabilă, greţoasă şi revoltătoare poziţie, ca să nu zic poză!

Totul e sub acest banal semn al OK-ului, totul e cicea şi gigea, oligarhii fură de rup, ca în junglă, nu ca în codru, că acest “Codru” demult a fost pri(h)vatizat, iar tromboniştii lui Filat şi Plahotniuc urmăresc procesul din parterul şi lojele coaliţiei, aplaudând frenetic, într-o surdină asurzitoare, protagoniştii marilor hoţii!

Iată de ce opoziţia din Parlament face spume la gură şi arată cu toate degetele de la mâini şi picioare la hoţii de aeroporturi, moldtelecomuri, termocomuri şi alte obiective economice de miliarde de euro, care urmează a fi prădate de către cei doi oligarhi, iar anal-iştii lor de buzunar tac ca rahatul turcesc în iarbă şi se fac că plouă cu baclavale. Marele jaf care se pune la cale în aceste zile e şi pe conştiinţa tromboniştilor, în special a celor protejaţi de Filat!

Este strigător la cer cum aceştia se fac a nu observa mizeria oligarhiei criminale. Totul este trecut cu vederea, totul este eludat şi călcat în picioare. Nici evidenţele nu mai sunt luate în calcul. Datorită presei s-a demonstrat că Poalelungi şi Tănase au pus la cale atacurile raider, că şeful CSJ a fost prins cu minciuna că, chipurile, pe 7 aprilie nu ar fi fost în Moldova, în realitate fiind aici, iar anal-iştii nici măcar nu doresc să se dea cu părerea, tac ca peştele pe tigaie. Cum să nu reacţionezi şi să nu treci prin furcile caudine sfatul lui Filat dat lui Adrian Nichifor, după ce ultimul a ucis un om trăgând în el cinci gloanţe, practic o rafală de automat Kalaşnikov, şi anume de a fugi şi a se ascunde la Moscova!?

Cum să nu observi promovarea huliganică a judecătorilor raider în fotoliile rezervate magistraţilor (doar rezervate) de la CSJ? Cum să nu iei atitudine faţă de promovarea în calitate de şef de instanţă a judelui din iad, bogătanul de tip ciocoi Oleg Melniciuc, finul de cununie al lui Poalelungi, a nuntaşilor dătători de mită ai lui Corochii şi a celorlalţi membri marcanţi de pe lista Magniţki, promotori activi ai câtor şi mai câtor scheme de devalizare financiară a statului!

Odată cu capitularea lui Filat în faţa mafiei, a venit şi rândul tromboniştilor anal-işti să facă acelaşi lucru.

Ştiu că oamenii aceștia nu sunt luaţi de pe drumuri, ştiu că ceea ce fac e un angajament,  o acţiune premeditată, e un soi de acceptare a unei tăceri care îmi aminteşte perfect şi identic de tăcerea criminală a lui Zubco şi a asasinilor statului de drept din Pădurea Domnească!

E vară, e perioada jafurilor de proporţii.

Silenzio stampa, ragazzi!

Ascultă,
Străine,
Ascultă,
Vecine,
Ascultă-mă bine:

De foame adus,
Tăcut la-nceput,
În casă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus,
Din tot ce-am avut,
Şi pîine şi sare,
Şi laptele muls,
Cald, alb, în şiştare,
Pe masă la mine.

De sete supus,
Ai vrut de băut,
Pe masă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus
În cană de lut,
Şi vin, şi licoare,
Şi dulcele must
Fierbînd în ulcioare
În casă la mine.

De trudă răpus,
Căzut ai zăcut
În casă la mine.
Ţi-am scos şi ţi-am pus
Curat aşternut:
Şi ierburi, şi floare,
Şi piele de urs
Tîlhar de mioare
În casă la mine.

Şi… nu te-ai mai dus:
Tribut mi-ai cerut:
Pe masă la mine.
M-ai scos şi mi-ai spus:
“Aici m-am născut!
Sînt mare şi tare!”
Credeai că m-ai smuls
– Punîndu-mă-n fiare-
Din tot ce-i “la mine”?

Ascultă,
Străine,
Ascultă,
Vecine,
Ascultă-mă bine:

La mine,
La prag,
A fost vălmăşag
De haite cu steag…
Ca valul s-au spart:
Zbătură-se-n ştreang!
În pulbere zac.

La mine,
La curţi,
Veneau lacomi mulţi:
Mai mari, mai temuţi,
De-un cap sînt mai scurţi.

La mine,
La porţi,
E rînjet de colţi,
E plesnet de glonţi,
E umblet de hoţi…
Se spulberă toţi
Subt brazda mea morţi.

Asculte, oricine
Asculte-mă bine:

În numele meu,
N-are loc viclenia.
În numele meu,
Am topit omenia.

Dar tu seama ţine,
Străine:

În numele meu,
Înflorit cum e iia,
Mai e şi Mânia.

[flowplayer src=’https://glasul.md/wp-content/uploads/2013/07/02-asculta-straine-R.mp3′]
(mai mult…)

Tensiune la limită la ședința de astăzi a Legislativului. Comuniștii au blocat tribuna Parlamentului pentru a împiedica votarea unui proiect de lege cu privire la privatizarea și naționalizarea unor intreprinderi ale statului.

„Fracțiunea comuniștilor va bloca tribuna Parlamentului și ședința de astăzi, pentru ca acest proiect să fie scos de pe ordinea de zi!”, a declarat Eduard Mușuc. Anunțul nu l-a surprins pe Igor Corman, întrucît comuniștii au mai procedat în felul acesta.

La scurt timp, fracțiunea PCRM a blocat și tribuna din holul Parlamentului, fluierând cu megafoanele, în timp ce Dorin Recean făcea declarații pentru presă. Deputații comuniști și liberal-democrați s-au îmbrîncit în ochii tuturor.

Ședința de astăzi a fost declarată închisă. Amintim că ultima plenară a Parlamentului va avea loc pe 19 iulie, ca și anul  trecut.

Dragă Ionuț, în astă seară vom aborda mai multe subiecte, dar în special aș vrea să vorbim despre scumpele noastre bunicuțe, țărănci gârbovite de muncile agricole, slăbite de nașteri multiple. Îmi amintesc cu pioșenie de bunica mea Ecaterina, femeie înaltă, sprintenă și frumoasă, mamă a opt copii. Ea, ca să scurteze drumul de la Budești până la satul ei de baștină, mă lua cu dânsa la Mălăiești, pe malul Nistrului și când ajungeam pe la Vad vorba noastră nu se prea lega și ea mă pișca de obraz: ”Măi Ionele, ești un mut ca și taică-tău, că atunci când l-am zămislit m-am holbat la mutul satului…” Și eu sughițam a plânge, gândindu-mă ce să-i mai spun ca să nu tac ca dracul pe ciotcă.

Când ajungeam pe malul Nistrului bunica mă așeza pe un pietroi, ce stătea acolo de ani și ani, și îmi poruncea s-o aștept până va trece râul înot.

Se întorcea din livezile Pârâtei cu sânul plin de mere, pere sau prune goldane, de care nu se aflau pe la noi.

Așa mi s-a întipărit în memorie bunica Ecaterina. Cealaltă bunică, Anastasia, de pe linie maternă, o țin minte ca prin vis.  A murit când eu aveam vreo trei ani. După aceea, sora ei Fevronia, care semăna leit cu bunica, venea la noi în ospeție și eu mă lipeam de ea, împărtășind și celorlalți că a înviat bunica. Și când încerca să se ducă acasă mă țineam din urma ei plângând și implorând-o să mai stea măcar o noapte ca să-mi spună poveștile ei, pe care începusem a le uita.

E prea desfășurat acest preambul și ca să nu lungim vorba, aș întreba cum și-o amintește Ionuț pe bunica sa, Gherghina din satul Perșinari?

Bunica mea Gherghina, ca și bunica Ecaterina a dumitale, a născut și a crescut opt copii. Trei fete și cinci băieți,

A fost cumva mamă-eroină?

I.D. S-ar cere un apelativ mai mare decât mamă-eroină. A crescut opt copii în vreme de foamete, de război, de lipsuri. Nu a fost deloc fericită. Nu a avut măcar o copilărie ca lumea. A rămas fără de mamă la vârsta de șase ani.

Cine a crescut-o dacă a rămas orfană la o vârstă de mlădiță, când orice boare de vânt te poate prăpădi?

I.D. A crescut-o un frate la care ținea foarte mult. E o poveste foarte lungă și nu știu dacă e cazul de vorbit așa, la ora trecută de miezul nopții, în bucătăria tatălui meu.

Ca să știi dumneata, bunica mea este o mare personalitate. Este mai presus decât o mamă.

Nici se putea altfel, pentru că toată copilăria  ai avut-o sub aripa ocrotitoare a bunicei Gherghina.

I.D. Mi-am petrecut întreaga copilărie la Perșinari. Dar nu putem discuta despre bunica mea la bucătărie. Deși…

Deși…

I.D. Deși …și-a petrecut o bună parte a vieții în această bucătărie. Tatăl meu, ca și Ceaușescu, nu putea și nu vroia să mănânce din mână străină. Avea încredere numai în Flori și mama lui. Bunica a trăit aici aproape 20 de ani. Era o bucătăreasă desăvârșită.

Dar frații lui Ion Dolănescu unde se aflau?

I.D. Ei au fost aici tot timpul. A fost o perioadă în care tata s-a supărat pe ei și i-a izgonit pe toți, dar după câțiva ani i-a chemat înapoi și unchii mei au fost alături de tata. Pe frații mai mari: Nicolae și Constantin, i-am avut aici în toată copilăria și adolescența mea. I-am iubit și acum îmi face mare plăcere să-i văd și să-i ascult. Eu am crescut la Perșinari, în inima satului.

Dar vocea celorlalți frați de unde vine, pentru că ani buni au concertat împreună cu Ion Dolănescu…

I.D. Tot de acolo. Deși și bunicul meu Vasile, Vasile Malacu îi ziceau, cânta frumos. Tata glumea uneori, zicând că acest apelativ Malacu ar veni de la cuvântul ”maniac”. Era un ins care iubea perfecțiunea. Era un bărbat frumos, drag tatălui meu. La fântâna pe care tatăl meu o cântă, mi-amintesc că bunicul meu stătea pe un cap de pod și mă întreba, prefăcându-se că nu mă cunoaște:

–          Măi copile, tu ești băiatul lui Dolănescu?

–          Da, i-am răspuns.

–          Păi, ca să vezi, eu sunt tatăl tatălui tău…

Și n-am să uit, a scos din buzunar 25 de lei și mi i-a dat. Erau bani grei pentru acele vremuri. Era prin 1972 și banii mai aveau valoare. Între timp, la acel cap de pod a mai venit și un verișor de al meu, care s/a apropiat de bunelul și i-a zis:

–          Bunele,  și eu sunt nepotul tău.

–          Bunelul Vasile l-a privit cu gingășie. A scotocit prin buzunare. A scos de acolo niște bănuți rătăciți în semințe de floarea soarelui, i-a ales cu atenție și și-a cerut scuze că nu are mai mulți.

La moment se vehiculează că numai țiganii sunt talentați și muzicieni neîntrecuți. Aveți țigani prin Perșinari?

I.D. Este o mahala în sat. Dar ca să fii Enescu sau Mozart, nu-i neapărat să fii țigan. Sigur că fiecare națiune își are vârfurile ei, strălucirile care marchează o națiune. Dar nu trebuie să facem din asta un obicei. Nu-i numaidecât să fii țigan ca să cânți la vioară.

Pare-mi-se că bunelul Vasile făcea diferență între nepoți. Bunica avea niște preferințe aparte?

I.D. Eu am fost nepotul ei preferat, pentru că bunica m-a crescut de mic. Doamna Maria Ciobanu, mama mea, așa cum o numeau cei de la țară, cum m-a născut m-a dat imediat în grija bunicii. De cum a venit de la maternitate cu mine în brațe, m-a predat frumușel bunicei, a fost un lucru extraordinar, pentru că bunica Gherghina, într-adevăr m-a crescut. Și nu m-a crescut rău, m-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respectul pentru tradițiile noastre, pentru tot ce este frumos. Și pentru mine mamaia Didina, cum îi spuneam toți ai familiei, este ca o sfântă, mai mult decât o mamă adevărată.

Tata venea des la Perșinari?

I.D. Ultima dată a fost împreună cu mine. Eu nedându-mi seama că tata va muri peste o săptămână, fiind o fire mai libertină, am plecat cu caii pe câmp. Eu m-am atașat foarte mult de acest animal. Calul este nobil și la noi în Perșinari, spun la noi, pentru că și eu am crescut în satul tatălui meu. În Perșinari este o puternică tradiție și de familie. O tradiție universală, din moși-strămoși—CAII. Unchiul meu Gică, cel mai mare dintre frații Dolănescu și unchiul Păun s-au ocupat toată viața de creșterea animalelor. Numai Nicolae și Constantin au preluat cântecul. Tata i-a luat pe lângă el. Nea Gică și Păun au adorat caii și crescând pe lângă ei am îndrăgit și eu această îndeletnicire bărbătească. Mai târziu mi-am dorit să am propriul cal, care se află și acum la Perșinari. De fapt, mi l-a dăruit tata. E pur sânge arăbesc. Îl cheamă Elivan.

Câți ani are?

I.D. Vreo zece. Sunt foarte mândru de el. Este un armăsar superb.

Cine-l îngrijește?

I.D. Unchii mei.

Ai mers la vreo competiție cu Elivan?

I.D. Nu-i neapărat, Creștem caii pentru plăcerea noastră. Dar există o tradiție de creștere a cailor.

Îi folosiți și pentru muncile agricole?

I.D. Mai mult la călărie, dar și la muncile agricole.

Să revenim la bunicuțe. Cum te-ai împăcat cu cealaltă bunică, de pe linie maternă?

Foarte bine. Dar am spus că am trăit mai mult la bunica Gherghina. Și ea se împăca minunat cu toate rudele , cu toate nurorile. Pe mama mea a adulat-o, a iubit-o. Am fotografii inedite cu ele, pe care le-am capturat. Mama Maria Ciobanu o iubește pe bunica. Tot timpul mă întreabă ce mai face bătrâna, de are nevoie de ceva. Dacă o să stați de vorbă cu bunica mea o să înțelegeți că o iubește pe bunica. Pe mama bunica a împodobit-o în rochie de mireasă, chiar dacă nu s-au cununat legitim cu tata în fața ofițerului de stare civilă, totuși a dus-o în biserică, au făcut o nuntă de pomină în anul 1971. Și dacă bine îmi aduc aminte, este vorba de data de 21 august. A fost o nuntă care nu s-a mai pomenit în România. Au avut peste 10 mii de nuntași. S-a filmat cap coadă, pentru că Ion Dolănescu a avut inteligența să filmeze mult. Cineaștii români au filmat acea nuntă tradițională care a rămas pentru istorie.

A fost invitat și vreun grangur de la putere?

I.D. Din marii marilor a fost Măreața Doamnă a Cântecului Românesc, Maria Lătărețu. Apropo, astăzi am întâlnit-o pe treptele Uniunii Compozitorilor pe Ioana Lătărețu, nora Mariei Lătărețu. Ea m-a oprit și m-a întrebat:

– Ce mai faci, Ionuț?

Tatăl meu i-a botezat nepoții Mariei Lătărețu. Ea a fost mentorul, modelul de cânt al părinților mei, tatăl meu a fost îndrăgostit până la moarte de cântecele ei. Maria Lătărețu rămâne idolul mamei mele.

Dragă Ionuț dacă nu ai fi cântat ce ai fi făcut în viață?

I.D. Cred că nu aș fi făcut nimic, pentru că nu sunt bun de nimic în afară de cântat. Eu m-am născut pe scenă și vă spun asta, fiindcă atunci când mama era însărcinată cu mine în ultima lună încă a susținut ultimele concerte undeva lângă Pitești, în niște comune. Fiecare om este dăruit și cred că am fost și hăruit acestui dar dumnezeiesc de a cânta. Este foarte greu să te apropii de cântec. Vedeți că și fratele meu Dragoș este băiatul lui Ion Dolănescu, dar nu cântă. Este o mare diferență între mine și fratele meu. Poate că eu moștenesc acest har de la tata, poate că de la mama. Poate că de la amândoi. Nu știu. Nu mi-am dezamăgit părinții și nici publicul care mă ascultă. Mi-am căutat un drum al meu, pentru că nu am vrut să fiu o copie a părinților mei și în felul meu sunt ceea ce sunt. Eu și nimic mai mult.

Îmi ierți indiscreția, dar am să te întreb: ce-ar fi zis tatăl vostru de acest conflict fratern?

I.D. Ar fi fost foarte trist…Tata a ținut la familie, a ținut la acest nume. Nu cred că tata s-ar fi bucurat vreodată să vadă publică această chestiune care aduce doar rușine numelui Dolănescu, nu aduce nimic bun în familia noastră. Iar tata cred că se răsucește în mormânt și este trist ca niciodată. Dacă există sufletul acelui care a fost Ion Dolănescu, este nemulțumit de acea nedreptate. Eu cred că această casă în care ne aflăm acum, ar trebui să rămână Casa Memorială Ion Dolănescu. Vreau să vă spun că tatăl meu a murit cu acest cântec în suflet—”Casa bătrânească nu se vinde”, pe versurile marelui basarabean, Grigore Vieru. Chiar dacă nu a lăsat un testament în scris, tata nu a dorit niciodată să înstrăineze această casă. El și-ar fi dorit să rămână ca și muzeu. Cu atât mai mult că este o casă istorică. Ea a aparținut scriitorului, avocatului și marelui orator Barbu Ștefănescu Delavrancea. Ar fi mare păcat s-o înstrăinăm și cu atât mai rușinos pentru noi, să fie scoasă la licitație. Și poate copiii mei, trecând pe această stradă, s-ar bucura să intre în casa bunicului lor. De asemenea, și copiii lui Dragoș. Dacă o vindem este o rușine pentru familia noastră.

Spune-mi, te rog, tata a avut vreo premoniție înainte de a pleca în lumea umbrelor?

I.D. Dacă ar fi avut orice premoniție, altul ar fi fost comportamentul lui față de noi, deși înainte să moară și-a pierdut cunoștința de trei ori. Nu ne-a lăsat nimic scris. În orice caz , cred că nu și-ar fi dorit să ne vadă prin tribunale.

Tata era un om  înțelept, mândru, cu bun simț, care, cu siguranță, nu și-ar fi dorit acest circ, pe care fratele Dragoș îl joacă pe toate posturile de televiziune. Subliniez că în acest proces eu sunt ”pârâtul”. Eu nu am generat acest scandal mediatic. Iau parte fără să vreau la acest scandal rușinos.

Să revenim la bunica Gherghina. Cum se comporta față de tatăl tău?

I.D. Probabil, ea avea un cult aparte față de ”băiatul mamei”. S-au respectat reciproc și nici nu avea cum să fie altfel. Tatăl meu a stat la masă cu miniștri, generali, cu oameni foarte importanți, care îl respectau, închinau capul în fața lui Dolănescu. Asta am văzut-o cu ochii mei. A fost un om care prin natura sa avea o inteligență nativă care impunea respect. Chiar bunica mea, în semn de respect, de prețuire sau de mângâiere, îl dezmierda—Nelu. A fost un om care a știut să se impună. A plecat foarte de jos și a ajuns tare sus. Nu știu dacă cineva dintre interpreții de astăzi îl egalează ca înregistrări, ca inteligență și creații. Ion Dolănescu a impus un stil. La sud, la graniță cu Bulgaria, se spune : ”Ușurel, ca Dolănescu:”.

Este greu să ajungi la înălțimea lui? Te eclipsează cumva?

I.D. Nu că mă eclipsează. A muncit foarte mult și foarte diferit. Alte sunt valențele mele. Am cântat la nai, am încercat să fac muzică diversă, să fac propriul meu repertoriu, nu l-am copiat în nici un fel. N-am vrut nicio clipă ca lumea să spună: ”Uite cum Ionuț îl copiază pe tatăl său”. Am vrut să fiu diferit. Merg cu propriile mele cântece. Puteam foarte ușor să preiau niște cântece de ale tatei. Eu consider că nimeni nu poate ajunge pe culmile lui. Această discuție am avut-o și cu doamna Ioana Lătărețu, nora Mariei Lătărețu. Nimeni nu poate să redea acele cântece ca Ion Dolănescu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ioana Radu. Eu am vrut să fiu doar copil, nu o copie fără valoare. Și mi-am creat propriul stil. Cine mă iubește, mă iubește așa cum cânt eu. Pot să cânt ca tata, pot să-l copiez, dar nu am să pot niciodată să fiu ca el.

Cum te-ai atașat de Doina, basarabeanca noastră, prima vioară de la noi…

I.D. Poate că nu a fost prima vioară. În Basarabia prima vioară e Nicolae Botgros.

Au mai fost violoniști de primă mărime ca Ignat Bratu, Serghei Lunchevici…

I.D. Și la noi sunt mulți care stăpânesc cu virtuozitate acest instrument muzical.

Cum v-ați întâlnit și de ce?

Colaboram foarte mult cu orchestra ”Lăutarii” și ne-am întâlnit. Pentru că așa a vrut Dumnezeu. Eu nu eram fericit în căsnicia mea și probabil nici ea nu a fost fericită cu primul ei soț. Am îndrăgit-o, am iubit-o din prima clipă cum am văzut-o. Foarte multă lume, nu am dat și nu voi da niciodată vreun nume,  s-a împotrivit cu înverșunare acestei relații.

Erau basarabeni din formația ”Lăutarii” ?

I.D. Curios. Pentru că trebuia să fie bucuroși. Tata s-a bucurat din prima clipă și mi-a spus: ”Ea trebuie să-ți facă un copil și ai să ai viață cu dulceață”.Tatăl meu totdeauna a avut slăbiciune pentru Basarabia. Nu știu de ce, nu știu cum, poate că el mi-a insuflat să iubesc Basarabia. Primul meu disc a fost înregistrat cu orchestra ”Folclor”, cu maestrul Petre Neamțu. Mai târziu, în 1994, l-am descoperit pe Botgros. Am înregistrat din 1994 până în 2009, când a murit tata, 8 albume cu ”Lăutarii”, am devenit cumetri cu Nicolae Botgros, i-am botezat nepotul. Pe Cristian l-am botezat împreună cu mama mea. Am avut multe concerte alături de faimoasa orchestră ”Lăutarii”, pe care îi respect și îi iubesc și astăzi.

Mai târziu, cunoscând-o pe Doina, , chiar dacă vremurile au fost potrivnice, mi-am văzut de drumul meu. Și iată că avem doi copii frumoși, o familie unită.

Cum se numesc acești frumoși copii?

I.D. Vlad Ionuț și Ioana-Maria. Poartă numele buneilor. Mă simt un om împlinit. Sunt fericit că am această familie extraordinară. Doina este un om minunat de care mă bucur în fiecare zi.

Turneele prin America nu defavorizează viața de familie?

I.D. Nu, pentru că merg cu întreaga familie. Indiferent cât m-ar costa, merg și micuții. Familia este aproape de mine. Chiar în luna martie am avut un concert la Sakramento,  această sală se află în nordul Californiei, în vestul Americii. Am zburat cu avionul din Florida pe coasta de vest, în California și de acolo ne-a preluat cumnatul meu și am mers împreună cu copiii și sora mea Camelia.

Ăștia mici, să nu fie de deochi, sunt prea dezvoltați pentru vârsta lor. Unul împușcă tot ce vede cu un arc improvizat, iar Ioana-Maria susține că ea știe să lupte cu crocodilii.

I.D. Nu trebuie să vă mirați. Ei au văzut atâtea cât altă lume vede într-o viață. Ei au văzut crocodili în Florida, cunosc anumite lucruri de care nu aveam habar la vârsta lor, au deja o experiență…

Dacă s-ar întâmpla o minune și ar apărea Ion Dolănescu pe această ușă, ce-ai avea ai spune?

I.D. Din păcate, nu există minuni. Taică-meu este un ins realist și nu cred în această minune. Există muzica lui care rămâne a fi minunată, există respectul și dragostea ce o am față de el. aș vrea să mai vină o dată și să fie în brațe cu Ioana Maria. Ar fi foarte fericit s-o vadă, pentru micuța mea îi seamănă tatălui meu. Are ochii albaștri și toți cunoscuții mei zic, că ASTA nu seamănă nici cu tine, nici cu Doina…

L-ai văzut vreodată pe tatăl tău în vis?

I.D. Nu-l visez foarte des. Mi-aș dori să-l visez mai des. Nu știu, poate că sunt prea stresat, prea obijduit de problemele acestei case. Dar vreau să vă spun că în zilele de Paști, am venit la mama, n-am invitat nici fini, nici prieteni, pur și simplu, am petrecut Paștele în familie. Pe urmă am luat copiii și pe Doinița și am venit la mormântul tatălui meu. Iar Ioana și Vlăduț s-au urcat pe mormânt și i-au sărutat chipul de pe cruce. Puțin mai târziu am avut surpriza că vine cu o candelă și flori verișorul meu cu care am crescut, fiul Mariei Pietraru, Ionuț, băiatul lui Constantin Dolănescu, care în ziua de Paști căuta reculegerea la mormântul unchiului său Ion.

Pe cine îi are Ion Dolănescu în vecinătate veșnică?

I.D. Pe o mare cântăreață de jazz Anca Paragel, pe care am cunoscut-o și în anumite emisiuni. A fost o interpretă nepereche. Unii o cunosc, alții—nu. A trăit mult timp în străinătate și a făcut carieră internațională. A avut doi băieți: Ciprian și Tudor Paragel. Mai sunt alături marele Gheorghe Dinică, un bun prieten al lui tata. Este și Amza Pelea , cel care l-a întruchipat pe Mihai Viteazul. Cred că la Paris am văzut de zeci de ori acest film al marelui regizor Sergiu Nicolaescu, fie-i țărâna ușoară.  Când l-am botezat pe Vlăduț a fost o petrecere foarte mare, nu din snobism, deși snobismul se poartă în România și nu numai în România, am făcut această petrecere, pentru că tata și-a dorit un nepot.

Dimineața, după petrecere, îl întâlnesc în holul Palatului Snagov pe marele regizor și actor Sergiu Nicolaescu, filma acolo. Iar eu eram cu Vlăduțu în brațe și îmi pare așa de rău că bateria de la camera mea de luat vederi m-a dat de sminteală. Voiam atât de tare să-i fac o poză maestrului și cu Vlad alături, ca amintire.

Este un mare regizor intr-adevăr, dar nu știu de ce mulți s-au năpustit asupra lui chiar pe când era în coșciug.

I.D. Ne întoarcem la vorbele biblice cu profetul în țara lui. M-am revoltat și eu, am rămas dezamăgit de declarațiile unora. Aveam impresii bune despre oamenii presei, îi respectam pe unii din ei. L-au criticat și pentru faptul că în filmul Mihai Viteazul au apărut niște stâlpi de telegraf. Important e să fim mândri de ceeea ce au creat acești oameni pentru poporul român. Ei au creat cu jertfire de sine, până la sacrificiu, cum a făcut-o și la dumneavoastră Emil Loteanu. Am văzut de nenumărate ori filmul Șatra. Ascult cu înmărmurire discursul lui Loteanu, pe care la rostit la jubileul de 50 de ani ai lui Nicolae Sulac.

Trebuie să spun că în Basarabia oamenii sunt cu mai mult respect. Am văzut la spectacole medici, artiști profesioniști. La noi în România muzica populară e socotită ca ceva de mâna a doua. Tocmai prin această muzică noi ne definim ca popor, ca naționalitate. La basarabeni există această prețuire pentru muzica populară.

Acesta ne este ultimul alean. Dacă ni se lua muzica populară, ne-am fi pierdut cu totul.

I.D. Eu am o grămadă de prieteni în Basarabia. Cred că aș începe cu Grigore Vieru. I-a dedicat o poezie lui Vlăduț, la naștere. Ne-am întâlnit în casa distinsului compozitor Nicolae Caragia. Îmi amintesc cu mult drag de întâlnirile cu Nicolae Sulac, Petru Neamțu, Vasile Iovu, Valeriu Cașcaval. Puteți să mă întrebați de ce nu-l numesc și pe Nicolae Botgros?

Chiar de ce?

I.D. Pentru că mi-a fost o perioadă prieten, după care nu știu de ce i-am devenit dușman. N-am să înțeleg niciodată atitudinea dumnealui. Nu-l judec și nici nu am să-i cer socoteală. Pur și simplu, am rămas dezamăgit de atitudinea pe care a avut-o vizavi de mine, pentru că nu fratele meu Dragoș la chemat la căpătâiul tatălui meu când a murit pe 19 martie 2009. Nu cu Dragoș a înregistrat 9 albume de muzică populară. Am fost mai mult decât prieteni. Am fost cumetri. De ce s-a întors împotriva mea , nu am să înțeleg niciodată, dar nici nu am să trec cu vederea.

Mi se pare că am uitat de interpretul Arseni Botnaru care a cântat în această seară aicil în casa lui Dolănescu.

I.D. El nu-mi este prieten.

Dar cine-ți este?

I.D. El este de-a dreptul fratele nostru. Așa îl numea tatăl meu și pentru familia noastră rămâne ca un frate de suflet, pentru că el a iubit atât de profund pe tatăl meu, Ion Dolănescu. Au colaborat, au făcut discuri împreună.

De fapt, eu am fost invitat la Chișinău, pentru prima dată de către Arseni Botnaru. Era înainte de revoluție. Acestea sunt legăturile sufletești și adevărată prietenie. Dacă ne întâlnim și  după 20 de ani, asta înseamnă că este prietenie adevărată, fără fățărnicie, fără meschinărie, fără interese. Suntem prieteni și…atât.

și astăzi ne aflăm în casa tatălui meu tot din strada Caimatei, alături de Arseni Botnaru care tremură de plâns până intră în acest sanctuar. Multora le-am făcut aici viză de reședință, cetățenie și nu mai sunt alături de noi. Ne-a rămas fidel nea Arseni. Este un om cu suflet de aur. De multe ori am fost și eu la casa lui de la Chișinău. Ne-a primit foarte bine. Voi, basarabemii, aveți un cult aparte, o cultură a ospitalității. Am fost pe  toate continentele, dar nicăieri nu m-am simțit mai bine ca la Chișinău.

De unde crezi că am împrumutat această frumoasă lege a găzduirii?

I.D. Din tradiția noastră seculară, din sufletul de român. Dumneavoastră ați devenit mai români decât noi.

Prin înstrăinarea de Patria-mamă, noi am devenit mai blajini, mai toleranţi. Poate chiar mai frumoşi la suflet.

I.D. Da, din păcate, noi am devenit ursuzi, pasivi, meschini. În Basarabia încă mai  găsesc suflete nobile. Aş vrea să spun că unul dintre cele mai nobile suflete pe care le-am întâlnit vreodată în viaţă, este soţia mea Doiniţa, care mă face fericit în fiecare zi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat aşa familie. În fiecare zi mă bucur de copilaşii noştri şi sunt mândru de ei. C.V. Tudor a spus cândva : „A fi basarabean înseamnă o apartenenţă nobilă a neamului nostru”. Numele de Basarabia vine de la Basarab întâiul, marele şi primul unificator al românilor. Şi să vă mai spun un secret: uitaţi-vă la cântecele lui Nicolae Sulac. Nu au nimic moldovenesc. Adevăratele lui cântece îşi trag seva de acolo, din Valahia, de la Târgovişte. Ele sunt cântece pur munteneşti. Dumneavoastră vi s-a şters istoria. Eu descopăr în soţia mea nişte trăiri ancestrale care nu mai există, sunteţi munteni. Aşa simţiţi şi aşa sunteţi.

Sunt în Transnistria două sate: Podoima şi Podoimiţa, care şi-au păstrat portul şi graiul muntenesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Slobozia Mare, unde se revarsă Prutul în Dunăre. Acolo s-a păstrat o limbă românească de invidiat.

I.D. Acolo trebuie să ne căutăm tradiţiile. De acolo venim.

Venim de la munte spre şes.

I.D.Depinde încotro am pornit şi unde vrem să ne oprim.

Ambiția și entuziasmul l-au motivat să plece la studii la Geneva. Este vorba despre Chiril Tîșcic, un tânăr care după absolvirea Facultății de Drept la Chișinău, și-a continuat studiile în economie în vestul Europei. Pentru a-și asigura existența, muncește auditor intern într-un hotel elvețian. Mai mult, tînărul este unul din fondatorii Asociației Universitare „Mihai Eminescu”, care reunește studenții din Moldova și România.

 Chiril nu regretă că a ales să-și continue studiile în afara țării. „Mă simt bine în această țară. E greu să fii primul la o universitate din Geneva, însă am ambiția de a lupta. Deocamdată nu activez în domeniul pe care l-am studiat. Muncesc în sectorul hotelier ca auditor intern. Aici serviciile hoteliere sunt foarte dezvoltate și-mi oferă o experiență frumoasă, utilă în același timp. Salariul e satisfăcător, mă mulțumește, ținînd cont că este unul din cele mai bogate orașe din Europa”, mărturisește tînărul.

În viziunea sa, o diplomă de licență în Drept Internațional nu este mare lucru, iar cunoștințele pe care le oferă Europa le va aplica în practică atunci cînd va reveni în Republica Moldova. Chiril observă bibliotecile bogate în fonduri de literatură de specilitate de la universitatea unde învață, precum și laboratoarele de specializare, sălile de lectură, care stau la dispoziția studenților. Cît despre copiat, spune el, riscul este major, fapt care te pune în fața faptului – ori înveți ori ești exmatriculat, fără dreptul de a fi admis la vreo altă instituție superioră de învățămînt.

Moldoveanul recunoaște că este destul de dificil să-ți găsești un loc de muncă în Elveția. În pofida dificultăților, el spune că va lupta pînă se face avocat. E un scop pe care și l-a propus din start, de a prelua munca tatălui său.

 Una din realizările lui Chiril Tîșcic este contribuția sa la fondarea Asociației Universitare „Mihai Eminescu”. Protestele din aprilie 2009 din Piața Organizației Națiunilor Unite de la Geneva contra derapajelor democratice din Republica Moldova i-a determinat să lanseze o asemenea asociație. Aceasta promovează cultura românească în Elveția, prin coordonarea diverselor proiecte umanitare. „Noi, tinerii basarabeni de la Universitățile occidentale, putem fi potențiala clasă politică de mâine, cea care va avea și cunoștințe și poate mai multă verticalitate, convingere că viitorul Republicii Moldova este în Europa”, menționează Chiril. În cele din urmă, adaugă: „uneori îmi este greu aici, oricum mă aflu printre străini. Sunt departe, dar gândurile îmi zboară mereu la țara mea. Asociația mă ajută să mă simt cu sufletul mai aproape de casă. Vorba cântecului: moldovenii când se strâng și în horă se avântă, la un colț de masă plâng, la alt colț de masă cântă”, afirmă Chiril.

Chiril Tîșcic are 31 de ani și este originar din Chișinău. În 2004 a absolvit dreptul internațional la Universitatea Liberă Internațională din Moldova, iar anul acesta și-a luat diploma de magistru în drept la Geneva. În continuare planifică să aplice la doctorat, iar peste ani să revină în țară.

Din Geneva, Maria Jomir-Flores

De cum ajung la Bruxelles sau în alte mari capitale europene, politicienii moldoveni devin, brusc, un alt soi de oameni. Te uiți la ei și nu-ți vine a crede cît sunt de determinați și plini de vervă, gata să dărîme Himalaya. Adică să lupte pe viață și pe moarte cu flagelul corupției. S-a ajuns pînă la a promite că judecătorii criminali vor fi eliminați din sistem, vor fi trași la răspundere. Harnici pînă la epuizare acolo, în străinătățuri. 

Aici, însă, pe plaiurile noastre mioritice, guvernanții moldovenești preferă să lupte „eroic” cu Stalin și Beria, cu popa Gapon și alte hiene apuse ale istoriei…

Îmi imaginez cum „magistrații” (în continuare acest cuvînt se va citi cu sensul lui adecvat de criminal) de tip raider rîdeau în hohot auzind discursul înflăcărat al domnului Timofti. Dădeau sonorul televizoarelor la maximum, se ciupeau de locul obrazului să vadă dacă aşa ceva se întîmplă cu adevărat, îşi dădeau telefoane și mușcau cu dinții de mese de atîta umor de „calitate”. Corochii și Poalelungi, alături de Catiușa Palanciuc, au chemat salvarea, nu se puteau opri din rîsul lor hidos, homeric, nepotolit. Pleșca, Druță, Sternioală, Orîndaș și Plămădeală, Șpac, Grib, Lâsâi, Melniciuc, Iovu, Micu și Simciuc, Ursachi, Rotari, Nicolaev și întreaga listă Magnișki se cutremura de rîs de parcă însuși șeful statului îi gîdila personal, pe fiecare în parte, la tălpi, subsuori și alte locșoare vulnerabile!

Ha-ha-ha! Ha-ha-ha!

Hă-hă-hă! Hă-hă-hă!

„Chemați salvarea, Timofti promite oficialilor de la Bruxelles că ne va elimina din sistem!”

Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Hă-hă-hă-hă-hă! Hă-hă-hă-hă-hă!

Probabil că tot drumul înapoi șeful statului s-a bătut cu mîna la gură pentru ce a trebuit să declare.

Știți cum sună promisiunea domnului Timofti, văzută prin prisma unei metafore? Ca a unui medic care spune că va trata un pacient după ce îl va contamina cu antrax. Sau că-i va injecta medicamente în piciorul de lemn. Sau ca-l va trata de cancer cu descîntece băbești…

Înțeleg că pentru a elimina corupții din sistem, domnul Timofti are un plan strategic – îi numește în funcții, ca apoi să-i poată să aibă de unde-i elimina!

Să ne aplecăm puţin peste cazul de rezonanță publică Melniciuc. Judecătorul din infern, cloșca de aur a mafiei, (vezi cazul Norma, Bârlădeanu și altele), marele maestru al conflictelor de interese, finul drag şi mereu protejat al lui “Mihal Denisîci” Poalelungi, tot el bogătanul cu șapte terenuri, mașină de lux, cu nu știu cîte apartamente și un palat de milioane adunate pic cu pic din sistemul bugetar, care și-a permis să numească jurnaliștii “răpănoși” a fost înscăunat de domnul Timofti drept șef de instanță, argumentîndu-și gestul prin imperativitatea legii. Și dacă legea e strîmbă, ce facem, o executăm fără discernamînt? Dacă idiotul, prin absurd, se năştea într-o ţară civilizată, în Belgia, bunăoară, şi-i numea pe jurnaliştii de acolo răpănoşi, mai mult de spălător de vase nu ajungea! Mă rog, Moldova e ţara tuturor posibilităţilor pentru infractori şi nesimţiţi! Ce s-ar fi întîmplat dacă domnul Timofti refuza semnarea decretului monstruos? Cu argumentarea că o lege strîmbă nu poate produce efecte juste, că măria sa Constituția interzice oricărei persoane suspectate de corupție ( și în acest sens avem o hotărîre a Curții Constituționale din 22 aprilie) să dețină o funcție de asemenea dimensiune și importanță ca cea de judecător. Constituția, știe orice începător de la drept, este superioară oricăror alte legi. Mai mult decît atît, legislația internațională, în special cea reglementată de CEDO, la care Republica Moldova a aderat, este superioară întregii legislații naționale. Există, însă, o posibilitate, absurdă la prima vedere, de a depăși, delicat vorbind, această situație deplorabilă și anume ca Președintele să-și conteste propriul decret la Curtea Constituțională.

Așteptam un gest temerar de la președintele Timofti ca un pahar de apă pe caniculă. După care să propună foștilor colegi, în rîndurile cărora se bucură de o meritată stimă și apreciere, să organizezse o adunare extraordinară a breslei la care “puciștii” de la CSM să fie destutuiți și deferiți justiției.

Un Președinte care a declarat anterior că judecătorii au pierdut lupta cu corupția avea obligația morală și legală să-l respingă pe Melniciuc și, în mod firesc, să ceară în mod categoric debarcarea insului din sistemul pe care l-a pătat pînă la dezonoare.

Dacă asta s-ar fi numit imixtiune, cum va încerca sa-l sfătuiască vreun consilier vigilent, atunci cum să interpretăm declarația de la Bruxelles care mai nu i-a omorît de rîs pe alde Corochii, Poalelungi și Catiușa Palanciuc, Pleşca şi întrega listă Magniţki? Nu e vorba, oare,de aceeași imixtiune? Cum poți să declari în fața unor oficiali europeni că vei elimina din sistem judecătorii corupți dacă, pe de altă parte, susții că nu te poți opune băgării lor cu de-a sila în sistem? Doar știm foarte bine că mafia criminală intitulată CSM are această prerogativă exclusivă de a-şi proteja casta rău famată, de a se numi în funcţii, unii pe alţii, la sfîrşit de mandat dezonorat şi compromis, cu o justiţie adusă la statutul de crimă organizată? Sau, mai la urma urmei, nu v-ați gîndit la o demisie de onoare, domnule Președinte?  „Mai bine plec cu demnitate, decît să accept accederea în asemenea funcție a unui individ incompatibil!” Așa cum ați declarat, de fapt, prima dată, cînd l-ați respins.

Și atunci care este mecanismul prin care judecătorii corupți vor fi eliminați? Prin modificarea legislației? Prin tragerea declarativă şi nimic mai mult la răspundere a celor corupți? Cine va da verdictul? Cine-i va incrimina? Vă imaginați, poate, că va veni să dea o mînă de ajutor vicepreședintele Comisiei naționale de reformare a sistemului de ocrotire a normelor de drept, alias Ulinici-Păpușarul cu brigada sa de execuţie de la CNA, Procuratură și de peste tot locul și de pretutindeni, și pe care domnul Președinte nu vrea cu orice preț să-l demită, ca un bărbat curajos ce este!

Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Hă-hă-hă-hă-hă! Hă-hă-hă-hă-hă!

Păi nu vedeți că tocmai ei, corupții, sunt promovați zilnic în funcții cheie, devin judecători, adică torționari la CSJ. Nu vedeți că întreg sistemul este condus de torționari?!

Îmi amintesc de proverbiala frază a personajului jucat de marele și nemuritorul Gheorghe Dinică: „Mîna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic”.

Și ati spus și dumneavoastră, domnule Președinte, o poveste de adormit Bruxellesul, nu-i așa? Și Bruxellesul a scăpat printre degete niscaiva șaizeci de milioane de euro pentru tratarea cu spirt a cancerului din justiție.

Corochii și Poalelungi, alături de Catiușa Palanciuc, au chemat salvarea, nu se puteau opri din rîsul lor hidos, homeric, nepotolit. Pleșca, Druță, Sternioală, Orîndaș și Plămădeală, Șpac, Grib, Lâsâi, Melniciuc, Iovu, Micu și Simciuc, Ursachi, Rotari, Nicolaev și întreaga listă Magnișki se cutremura de rîs de parcă însuși șeful statului îi gîdila personal, pe fiecare în parte, la tălpi, subsuori și alte locșoare vulnerabile!

Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Hă-hă-hă-hă-hă! Hă-hă-hă-hă-hă!

„Chemați salvarea, Timofti promite oficialilor de la Bruxelles că ne va elimina din sistem!”

Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Hă-hă-hă-hă-hă! Hă-hă-hă-hă-hă!

Și, domnule Președinte, ar mai fi o soluție pentru Dvs. E simplu, faceți un exercițiu de imaginație. Ca să-i puteți elimina din sistem pe judecătorii corupți, deschideți ușa și vedeți că în antecameră e coadă mare!

Au venit la Dvs., și la CSM o pleiadă de candidați la funcția de magistrat! (În sensul pe care l-am convenit, bineînțeles!) Parcă-l zăriți pe Corneliu Creţu, feciorul braconierului Creţu, inculpat ca țap ispățitor pentru omorul colectiv din Pădurea Domnească. Este important să știți că “păpicu”, Gh. Creţul, la momentul înmatriculării la INJ, ar fi fost preşedintele colegiului care a aprobat lista de admitere. Că nu era tîmpit să-și respingă propria odraslă, n-așa? Așa și scrieți în decret: “Pentru meritele deosebite ale tatălui față de justiția Păpușarului, și mai departe după text! O vedeți mai în față pe  Maria Cozma, şefa cancelariei lui Melniciuc, și, foarte important, nepoata lui Mihal Denisîci Poalelungi, tartorul justiției, a cărei mamă și-ar fi găsit de lucru, ca jurist, la banca Păpușarului, Victoriabank! Gineraşi, fecioraşi şi papuaşi- e plină tinda justiţiei cu progeniturile protipendadei…

Recitesc în presa republicană un articol despre declarația politică a deputatului Ion Butmălai, în care secretarul Comisiei de Securitate a statului susține că Tănase și Poalelungi sunt complicii raiderilor.

Domnule Președinte, iată ce aflăm noi, cetățenii simpli. “Beneficiari finali ai atacului raider din 2011 sunt Vladimir Plahotniuc și Veaceslav Platon, și a fost pus în aplicare cu concursul și pe baza unor scheme ale judecătorului din partea R. Moldova la CEDO, Mihai Poalelungi, până la desemnarea acestuia ca președinte al Curții Supreme de Justiție, realizate de un grup de judecători ce au acționat la comanda lui Veaceslav Platon, a finului de cununie al lui Vladimir Plahotniuc, Dorel Damir și a președinților judecătoriei Centru, mun. Chișinău, Ion Țurcanu, al judecătoriei Buiucani, Oleg Sternioală și al Judecătoriei Botanica, Ion Druță. Atacul raider asupra Băncii de Economii a fost realizat de judecătorii – Gheorghe Marchitan (judecătoria Căușeni), Garri Bivol (judecătoria Centru), Victor Orândaș și Natalia Plugari (Judecătoria Economica Chișinău)”.

Se ocupă cineva de acești indivizi, domnule Timofti? Dacă tot declarați la Bruxelles că vreți să eliminați din sistem judecătorii corupți. Nu știu de ce, dar metoda Dvs., de eliminare prin băgare e aplicată cu succes si de mafioții din CSM. Cum? Simplu! Judecătorii- raider despre care a vorbit parlamentarul sunt propuși de CSM ca magistrați (în sensul în care am convenit!) la CSJ!

Ceilalți, după ce și-au făcut mendrele, adică au jefuit bănci și întreprinderi, s-au dus de bună voie, lăsînd în urma lor efemeră și puturoasă porcării inimaginabile.

Iese, domnule Președinte că una declarăm în capitala Europei, și alta fumăm la Chișinău! 
Revenind la candidaturile pe care vi le-ați imaginat, nu ne rămîne decît să vă îndemnăm să le acceptaţi. Să semnați și să parafați, ca la Vilnius, ca să aveți, ulterior, ce elimina din sistem! Cu asemenea reformă, ştim cu certitudine unde vor ajunge milioanele de euro, sărmanul Bruxelles va pompa bănet în justiția lui Plahotniuc pînă va da faliment!

Domnule Timofti, cît de inteligentă și clarvăzătoare e totuși Victorița Iachim, absolventa de liceu, care a obținut 10 pe linie la examenele de Bacalaureat! A ales să meargă la medicină, nu la drept. Șansa ei de a ajunge judecător ar fi fost invers proporțională propriilor capacități. Adică, zero! Ca să ajungi judecător, în timpurile noastre, în Republica Moldova, trebuie să fii raider, nu eminent!

P.S. Vom expedia acest material tuturor instituțiilor internaționale și mai ales europene interesate pentru a se informa cu privire la reformele „adînci și profunde” din domeniul canceroasei justiții moldovenești.

Tinerii din diasporă trebuie să fie mai aproape de Republica Moldova. În vederea sensibilizării tinerilor migranți, diaspora pilotează din august programul „Dor”: diasporă, origini, reveniri. Mai mulți tineri vor participa la o tabără de vară, unde vor fi organizate activități culturale pentru cunoașterea valorilor și tradițiilor naționale.

Pentru pilotarea programului, vor fi selectați 20 de participanți din diferite țări în care este prezentă diaspora și 5 tineri din Republica Moldova. Agenda creată de trainerii și meșterii populari conține activități sportive, artistice, lingvistice, de cunoaștere a istoriei și culturii. Vor fi create ateliere de muzică, dans, bucătărie națională, arheologie, fotografie. De asemenea se vor întreprinde vizite culturale, pentru cunoașterea locurilor de patrimoniu, precum și întâlniri oficiale la Guvern, în Ministere.

Pentru implicarea în acest proiect, solicitanții trebuie să  aibă vîrsta cuprinsă între 14-16 ani, să manifeste activism și să completeze formularul pe platforma dor.md.

“Vrem să creăm un nucleu de tineri care va deveni purtătorul de cuvînt al programului. Suntem deschişi spre colaborare pentru implementarea proiectului “DOR” la cel mai înalt nivel”, a anunțat Şeful Biroului pentru Relații cu Diaspora, Victor Lutenco.

Precizăm că tabăra de vară se va desfășura în perioada 20-28 august. Programul pilot “DOR” este organizat de Guvernul RM (Biroul pentru Relații cu Diaspora) în parteneriat cu Organizația Internațională pentru Migrație (OIM).