A crede sau a nu crede?
După următorul atac terorist sinucigaş, bătrâna Europa îşi pleacă fruntea în palme şi cade pe gânduri. „Care o fi cauza acestor atacuri?”, se întreabă blazata doamnă.
Cauze sunt multe şi despre ele se vorbeşte deschis în aceste zile. În comoditatea şi agnosticitatea lor, europenii au ajuns să nu-i mai înţeleagă pe cei care omoară oameni nevinovaţi doar pentru o simplă caricatură la adresa lui Mohamed. De ce la ora namazului toţi musulmanii se prăbuşesc pe covoraşele lor şi se roagă? Nimic nu e clar pentru europeni.
Cum să priceapă ei că cel care crede e cu mult mai puternic decât cel care nu crede? Pentru ei bisericile creştine au devenit ceva asemănător cu sălile de muzeu. Intri şi caşti gura la frescele pictate de maeştrii vechi ai Renaşterii. Viaţa spirituală şi sacralul au dispărut aproape în totalitate din „nomenclatorul sufletesc” al europenilor. Şi atunci, cum să înţeleagă ei pe unul care e în stare să-şi dea viaţa pentru credinţă?
Vi-l imaginaţi cumva pe un creştin detonând la Mecca centura cu explozibil de la brâu strigând „Hristos a înviat!” în timp ce ia viaţa câtorva sute de musulmani? Bineînţeles că aşa ceva e cu neputinţă. Creştinismul este religia dragostei şi a iertării. Această doctrină ne-a lăsat-o Isus Hristos. Testamentul vechi – plin de violenţe şi vărsări de sânge, Testamentul Nou – străluminat de dragoste şi spirit de mântuire. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Dacă ai fost lovit pe obrazul drept, îndreaptă-l şi pe cel stâng.
Încercaţi să citiţi Coranul şi veţi constata că acolo numai despre dragoste nu este vorba. Polemica lui Mohamed cu „necredincioşii” şi poziţia lui faţă de aceştia pare ireconciliabilă. În acest context, mă întreb deseori de ce în lumea arabă nu există atei şi agnostici ca în lumea creştină? Ucide-l pe necredincios, asta este ideea promovată insistent în Coran. Dar nu numai acolo. Aceeaşi intoleranţă o întâlnim şi la iudei. Pe de altă parte, nici cruciaţii nu şi-au prins margarete la revere, ci au trecut Europa prin foc şi sabie în numele Domnului.
Bine, acestea sunt fapte ale unor vremuri demult apuse. Dar acum? Ce se întâmplă acum, în secolul XXI, de ne confruntăm cu atacuri absurde în care mor oameni nevinovaţi? E plata pentru politica colonială practicată de Occident pe parcursul secolelor? E plata pentru politica de acaparare a surselor de petrol? Sau, poate, e plata pentru uitare? Pentru îndepărtare de credinţa ancestrală?
Nimeni dintre purtătorii altor religii din lume nu procedează aşa ca şi creştinii din Europa. Nimeni nu se leapădă de credinţa sa în faţa camerelor de filmat şi a carelor de reportaje. Nici crişnaiţii, nici iudeii, nici budhiştii-zen, ca să nu mai vorbim despre islamişti. Şi atunci, ce se întâmplă cu creştinii europeni? De ce bisericile s-au transformat pentru ei în simple săli de expoziţii?
Fără îndoială, ar fi foarte trist dacă ne-am întoarce la bigotismul de manieră apuseană. Ce altceva decât aversiune poate provoca imaginea unui kgb-ist ca Putin făcându-şi spăsit cruce mare şi fiind binecuvântat de însuşi patriarhul obedient! Nu de o asemenea credinţă avem nevoie, probabil. Dar o „biserică luptătoare”, cum spunea părintele Cleopa, nu ne-ar strica. O Biserică ce ne-ar apăra şi în care am putea reinvesti toate speranţele noastre. O Biserică în jurul căreia ne-am aduna în momentele cele mai grele. Dar şi în cele mai frumoase zile din viaţa noastră!
Bineînţeles că serviciile speciale trebuie să-şi facă munca în continuare. Forţele de ordine trebuie să fie şi mai vigilente. Fără îndoială. Dar există, nu ştiu de ce, sentimentul că fără participarea noastră, axată pe o idee, pe o doctrină a dragostei responsabile, serviciile secrete vor rămâne şi în continuare neputincioase. Atâta timp cât o să ne ruşinăm să strigăm în gura mare că suntem creştini şi că suntem gata să ne apărăm valorile noastre, la noi acasă, fanaticii religioşi nu vor întâmpina piedici serioase şi vor continua să detoneze centurile cu explozibil.
Val Butnaru