Pentru oameni ca inginerul Andrei Roşca (28 de ani) din Chişinău viaţa e o luptă continuă, o luptă cu cei care-i acceptă cu greu, dar mai ales cu ei înşişi. Andrei şi-a întrecut limitele, şi-a întemeiat o familie şi are o carieră frumoasă. Cum a reuşit, vă povesteşte chiar el.

Să ne oprim puţin în loc şi să ne gândim câteva secunde: noi toţi suntem diferiţi şi nimeni nu e mai bun sau mai rău decât celălalt. Ca să putem convieţui mai uşor unii cu alţii, pe acelaşi metru pătrat, trebuie să depunem un efort şi să ne acceptăm. Căci, să fim sinceri, marea bătălie în viaţa asta nu se duce între sexe, clase sau ţări, ci cu noi înşine… Andrei a câştigat-o.

Când mă uit la mine dintr-o parte, pot să afirm că sunt un om bun, dar nervos tare şi sârguincios. Soţia mea ştie cel mai bine cum sunt… Înainte de a ne fi căsătorit, locuiam cu ea în aceeaşi curte. Aveam o cunoştinţă comună şi iată aşa am aflat unul de celălalt. Ne-am căsătorit în 2006.

Am o viaţă obişnuită. Mă trezesc dimineaţa, plec la lucru, seara revin acasă la soţie şi copii. A doua zi e la fel. Am reuşit să termin liceul, să obţin diplomă de Bacalaureat, să absolvesc Facultatea de Calculatoare, Informatică şi Microelectronică. Ştiu să repar tot ce înseamnă aparat electric în casă, inclusiv frigidere şi maşini de spălat. M-am specializat însă în reparaţia aparatelor de casă şi a computerelor.

„Mă consider un om norocos“

Nu ştiu dacă viaţa mea este de succes, dar cu siguranţă e una reuşită: am făcut studii, am serviciu, am o soţie şi copii. Mă consider un om norocos. Anul acesta sunt mai bine decât anul trecut. La anul voi fi mai bine decât acum.

Din tot ceea ce aţi citit până acum despre mine mă deosebesc cu ceva de alţii? Aţi sesizat ceva neobişnuit? Aşa-i că nu? Am făcut studii, ca mulţi alţii. Am un serviciu, ca mulţi alţii. Am o familie, ca mulţi alţii. Am copii, ca mulţi alţii. Dar, într-un fel sunt diferit, ca mulţi alţii. Doar diferit…

Când eram mic-mic, am fost bolnav de meningită, din această cauză aproape că mi-am pierdut vederea. Am început să nu văd bine de la un an. De când mă ţin minte, port ochelari. Fără ei sunt pierdut. Am dioptriile -8 -9. Niciodată nu am crezut că un obiect poate deveni atât de indispensabil în viaţa unui om. Dimineaţa, când mă trezesc, primul lucru pe care-l fac îmi caut ochelarii…

Poate cel mai greu mi-a fost atunci când la 14 ani am rămas să locuiesc de unul singur. Nu m-a speriat asta şi nu am mers pe o cale greşită. Tata decedase în 2004. Mama, ca multe alte mame din Moldova, a plecat peste hotare la muncă…şi, la un moment dat, ajunsesem atât de disperat…  Trebuia să achit facturile şi nu aveam bani suficienţi. Primeam pe lună câte 30 de dolari de la mama, pentru că şi ea trecea prin greutăţi acolo, în străinătate. Numai pentru curent factura era de 200 de lei. A fost greu, dar m-am descurcat. Cum? Am lucrat. Eram administrator într-o sală de calculatoare. La unul se defecta un calculator, la altul altceva şi iată aşa am ieşit din necaz. Mai era un unchi de-al meu care mă ajuta. Dar totul a trecut. Totul trece…

Când eram mic, îmi era tare ruşine să ies în curte să mă joc, pentru că purtam ochelari. Copiii mă tachinau, mereu îmi spuneau câte ceva ca să mă necăjească, făceau glume pe seama mea. Dar totul a trecut. Totul trece…

Acum mă gândesc că ar fi bine ca prietenii celor cu dizabilităţi să nu atragă atât de mult atenţia la problema lor, ci să se poarte firesc cu ei. Asta i-ar ajuta enorm să-şi depăşească condiţia, să se împace cu starea lor de sănătate şi să reuşească să ducă o viaţă normală.

„Voiam să trăiesc!“

Ei nu trebuie separaţi de restul copiilor sau, când se fac mari, de semenii lor. Studiile sau petrecerea timpului împreună i-ar face să nu se simtă izolaţi. La rândul lor, oamenii cu dizabilităţi nu trebuie să aştepte mereu milă din partea celorlalţi. Contează foarte mult şi ce atitudine au ei faţă de ei înşişi, nu doar cea a societăţii faţă de ei. Nu cred că e bine când te obişnuieşti ca cineva mereu să te ajute, să te jelească, să-ţi facă sau să-ţi dea ceva. Te stingi pe dinăuntru, dacă mereu te gândeşti la problema ta. Trebuie să tinzi mereu spre ceva, să vrei să faci singur ceva pentru tine.

Cred că vă întrebaţi cum am reuşit să trec peste dizabilitatea mea şi să-mi construiesc o viaţă ca multe alte vieţi? Voiam să trăiesc! Asta m-a motivat să mă trezesc în fiecare dimineaţă, să-mi caut ochelarii, să ies din casă, seara să revin şi a doua zi s-o iau de la capăt. Mi-am dorit să fiu cineva, să mă descurc în viaţă, să am familie, să fiu îndestulat. Am vrut să trăiesc bine. Asta m-a ţinut pe linia de plutire. Eu am crescut cu dizabilitatea mea. O am de când mă ţin minte şi acum, la ai mei 28 de ani, m-am obişnuit cu ea, nici nu mă mai deranjează. M-am resemnat atunci când s-a născut primul meu copil. În astfel de clipe, priorităţile se schimbă imediat. Acum consider că nu mai am o dizabilitate. Acum – nu, înainte – da. Dar totul a trecut. Totul trece…

Eu nu am timp să mă gândesc la probleme. Eu trebuie să ţin pasul cu companiile mari care fac calculatoare, care mereu inventează câte ceva, ca să le pot apoi repara. Şi iată aşa e în fiecare zi: lucrez, dar în permanenţă învăţ ceva nou. Important e să avansez, să nu stau pe loc.

Drepturi şi condiţii egale pentru toţi copiii

Conform datelor statistice, în Moldova sunt peste 16.000 de copii cu dizabilităţi, dintre care aproape 3.500 în vârstă de până la 7 ani. În prezent, circa 5.700 de micuţi se află în orfelinate şi şcoli auxiliare, rata de instituţionalizare de la noi fiind una dintre cele mai mari în lume. Jumătate dintre aceştia au nevoi speciale, ceea ce înseamnă că internatele sunt soluţia de bază în cazul copiilor cu handicap. Deşi există forme alternative, educaţia copiilor cu cerinţe speciale se realizează preponderent în instituţii de învăţământ special: 27 de şcoli auxiliare pentru copii cu probleme de cunoaştere şi învăţare, opt instituţii speciale pentru copii cu deficienţe fizice şi senzoriale şi o instituţie pentru copiii cu devieri în comportament. Din anul 2001, Guvernul îşi propune să dezvolte educaţia incluzivă, pentru a asigura şanse şi condiţii egale tuturor copiilor pentru o educaţie de calitate.

Acest articol face parte din campania „Vino cu mine, şcoala e şi pentru tine!“, desfăşurată de Ministerul Educaţiei, cu sprijinul UNICEF, şi are drept scop sensibilizarea opiniei publice privind incluziunea socială a copiilor cu dizabilităţi.
Sursa: adevărul.ro/moldova