Cred că nu era un om simplu, dar ne făcea să credem asta. L-am cunoscut că pe un om fermecător şi plin de gingăşie şi blândeţe. De câte ori ne-am întâlnit în actorie, era calm şi relaxat. Avea integritate, fără să pară lăudăros. Era o simbioză între omul obişnuit şi eroul. Simboliza măreţia omului obişnuit. De aceea îşi are un loc în Panthenon.

De aceea ne gândim la el, iubindu-l. De aceea îi vedem filmele cu admiraţie. Era un om bun. Era un om cu multă candoare. Avea un zâmbet dintre acelea întâlnite arareori în viaţă. Te înveleai în zâmbetul lui, pentru că nu era de complezenţă, era un zâmbet acordat ţie cu multă atenţie.

Era foarte conştient că era un actor norocos şi se comporta blând cu ceilalţi care nu erau dăruiţi cu roluri majore ca el. Uman. Amza era un erou. Iubea oamenii şi se purta cu ei deosebit de atent. Priza lui cu ceilalţi oameni se făcea prin fragilitate.

Dar când jucai alături de el îl simţeai ca un seismograf care înregistra cutremure de la mari depărtări.

Era un om adevărat. Întreg. În linii majore. Cred că a fost croit dintr-un brad înalt şi mândru. Era din Băileşti şi n-a venit chiar de tot la oraş. A rămas pe dealuri, prin păduri şi de acolo a sărit direct în “Mihai Viteazul”, “Dacii”, “Atunci i-am condmnat pe toţi la moarte” sau “Croitorii cei mari din Valahia” sau Versin din “Trei surori” sau Chiriac din “O noapte furtunoasă”.

Arta lui autentică, puternică a crescut din simţirea lui de acasă.

Ceea ce te izbea de cum făceai cunoştinţă cu el era bărbăţia.

Aş vrea să mă fac înţeleasă şi să conving pe toţi spectatorii de ce frământare, naştere grea, dăruire de sine aveau parte personajele jucate de el. Şi totuşi juca aşa cum bea apă. Avea o simplitate şi o bucurie de a intra în rol care te făcea să-l invidiezi aşa benign, cum o faci faţă de cei care cântă minunat, pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu voce. Avea o mare dimensiune artistică. Când a dispărut, o mare lumină s-a stins. Îl evoc şi sufletul mi se-ncălzeşte, pentru că zâmbesc de fiecare dată când mă gândesc la el.

Îmi aduc aminte de acea poveste cum a fost uitat pe “câmpul de bătaie” în costumul lui Mihai Viteazul. Ziua de filmare fusese lungă şi grea. Că mai uiţi pe câte cineva, se mai întâmplă, dar chiar pe Mihai Viteazul? Nu s-a supărat pe nimeni, ba chiar a izbucnit în râs şi înţelegând ca un artist absurdul întâmplării, a pornit şontâc, şontâc la şosea, la ia-mă nene!

(It): Amza directorul de teatru

Nu ştiu câtă lume mai ştie asta, dar Amza a fost director de teatru la Craiova. A fost mereu legat de Craiova şi de Teatrul Naţional craiovean. Nici nu se putea altfel. Acolo a debutat alături de Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Silvia Popovici, George Cozorici, Dumitru Rucăreanu. Şi erau atât de frumoşi şi de talentaţi. Mereu la Craiova “pâlpâia cel mai sufletesc ritm teatral din ţară”. Şi uite în martie 1973 Amza Pellea a fost detaşat la Craiova ca director de teatru. Era fericit şi mândru. “Vreau să aduc 4-5 actori tineri, trupa simte nevoia unei regenerări. Şi vreau să invit actori mari. Pe Olga Tudorache şi Toma Caragiu. Eu sper să le pot oferi posibilitatea de a juca la noi «rolul vieţii lor»“. “Dorim să avem” – niciodată nu vorbea doar în numele lui, niciodată n-a fost cuprins de paranoia vedetismului, a puterii, mereu era fericit împreună cu ceilalţi.

Şi mai spunea “vom reînfiinţa obiceiul motivelor şcolare, cele cărora le datorez faptul că m-am îmbolnăvit pe viaţă de teatru”. Şi în acelaşi interviu scrie: “Am debutat aici la Craiova şi perioada craioveană a foste cea mai frumoasă din cariera mea pentru că, de fapt, atunci m-am format. Am jucat peste 30 de roluri”. Şi pot cita din toate cronicile vremii scrise de mari nume Tudor Vianu, V. Silvestru, Mircea Alexandrescu, Radu Popescu.

Dar am să citez doar din cronica la “O scrisoare pierdută”, unde Amza era Farfuridi. “O singură excepţie e Amza Pellea care a încercat o îndrăzneaţă caracterizare a lui Farfuridi, sintetizând cu talent şi vervă trăsăturile politiceanului conservator, patriot şi semi doct.”

În această perioadă de tinereţe şi entuziasm trupa de atori tineri a făurit numai creaţii. Dar nici nu se putea altfel. Îi numesc din nou pe Amza Pellea, G. Cozorici, V. Rebengiuc, D. Rucăreanu, Sanda Toma, Silvia Popovici. Mai veniseră şi Ioana Bulcă şi Ion Marinescu. Scenografi erau Ion Popescu Udrişte şi Constantin Piliuţă. Regizori erau Vlad Mugur, Dinu Cernescu.

Scrie Dinu Cernescu: “Premierele la Craiova erau evenimente teatrale româneşti şi toată floarea criticii şi mondenităţii culturale a Bucureştilor era prezentă.(…) Când Amza a povestit un film, seri după seri nu a mai fost lăsat în pace, a trebuit să povestească încontinuu pentru că tot publicul îl asculta cu gura căscată. Ştiam că Amza este un mare povestitor ne fermeca pe toţi spunând uneori aceaşi poveste dar îmbogăţind-o de fiecare dată. El opera o minune. Când începea Amza să povestească se apropiau de el, deveneau relaxaţi şi puteai citi pe feţele lor o mare bucurie. Amza le aduce bucurie şi uitare, iar Urâtul care ne înconjura dispărea. Când Amza povestea era aproape religios ce se întâmpla în jurul lui. Se pare că avea Har dumnezeiesc. Aşa era Amza.”

A avut doar 52 de ani când a plecat de la noi, la 12 decembrie 1983. Acum 30 de ani. O mare tristeţe, suferinţa lui atroce de un an, şi aşteptarea lui ştiind din prima clipă ce-l aşteptă. Se spunea că Dumnezeu îi încearcă pe cei buni şi pe care-i iubeşte. A fost un mare OM şi un foarte bun actor.

Şi închei cu vorbele lui Tudor Arghezi: “Teatrul bun se reazămă pe om, pe actor. El e şi decor şi atmosferă şi idee. La teatru se-nvaţă bunul gust, raporturile dintre oameni, ţinuta, zâmbetul, graţia, bucuria”.

Eu cred că Amza ştia asta pentru că le-a făcut perfect.

“Cu ce s-alege un actor mare într-o carieră? Cu apluzele care au zburat, cu câteva fotografii, cu nişte buchete uscate în panglica dimprejur.” (Tudor Arghezi)

Dar şi cu amintirea noastră, cu lacrimile de mulţumire şi binecuvântare. Şi gândul nostru pios, Amza dragă!Sursa: jurnalul.ro