Fostul premier al Ucrainei, Iulia Timoșenko, acceptă să rămână după gratii, dar țara sa să semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Despre asta se spune în scrisoarea deschisă adresată către Președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, transmite UNIMEDIA.

Timoșenko spune că este gata să solicite liderilor europeni să renunțe la condiția UE privind eliberarea sa, în schimbul semnării documentului la Vilnius. „Nu știu dacă ei vor da curs solicitării mele, dar eu voi face totul ce-mi stă în puteri pentru ca acordul să fie semnat”, a declarat sursa.

Totodată, fostul premier ucrainean cere președintelui Viktor Ianukovici convocarea imediată a Consiliului Național de Securitate.

„E necesar ca întreaga comunitate ucraineană, care se află pe Euromaidan, să-i ceară lui Ianukovici convocarea imediată a Consiliului Național de Securitate, să-și demită guvernul incompetent și semnarea Acordului de asociere pe 29 noiembrie. Vă rog să aprobați și să-i transmiteți lui Ianukovici ultimatumul meu, în fiecare zi să creșteți presiunea din toate euromaidanurile Ucrainei și întregii lumii”, se arată în scrisoare.

Potrivit lui Timoșenko, „tot ce se întâmplă astăzi este o minciună, iar renunțarea la semnarea Acordului s-a făcut din cauza unor perturbări economice”. „Am fost vânduți la un preț de chilipir de acei care au plătit mai mult, de acei care i-au oferit garanții lui Ianukovici că va rămâne la putere”, se mai spune în scrisoare.

Motto: ”Plângeam ca o fântână”(Ioana Postelnicu)

Tudor Tătaru a fost un om. Pe-alocuri bonom. Pe alocuri nestăpânit și irascibil. Incomod pentru unii. Gazdă primitoare pentru alții. I-au plăcut murăturile, vinul și friptura.  În ograda lui a locuit un măgar, un țap și o capră râioasă ca cea a Irinucăi din amintirile lui Creangă. Cocoșii de la ”Buciumul” aveau năravul să cânte prea des-dimineață, deranjându-i pe boschetarii  de la piața centrală și de pe băncile de la gara auto. Femeile de la fabrica de peste drum, de la ”Ionel” se uitau cu jind , mai ales de 1 Aprilie, când Tudor Tătaru, președintele Uniunii Umoriștilor din Republica Moldova declarase această zi cu drept de sărbătoare națională! Aprilie aparținea numai umorului, și coincidea pe bune și cu ziua lui de naștere.

Lui Tudor îi plăcea să aibă oaspeți. Numai el știe de unde aducea toate bunătățile acestui pământ ca să nu-i pălească obrazul în fața musafirilor.

Cui nu-i plac zaiafeturile? Mai ales când leșuri de berbeci, porci și alte animale domestice se învârt la proțap și vinul spumegă în ulcioare și pocale ca o Dunăre în minusculul port de la Giurgiulești (880 de metri) dat cu scrâșneală din dinți de către vecinii ucraineni, care de câteva zile încoace tămâiază Rada ca să nu nimerească în Uniunea Europeană. Pentru că muscalul nu le dă dezlegare din brațele vânjoase ale atletului Vladimir Putin.

Am fost și eu invitat la serbările de iarnă, la cele câmpenești, la plăcintele lui Dănilă Prepeleac și vreau să vă spun că am întâlnit acolo lume de pe lume.  Tudor nu era un om lingușitor din fire. Dar îi plăcea să fie fotografiat alături de oamenii mari ai momentului.  Pe podișul din fața  cuptoarelor , a faunei și a florei adunate în bună orânduială, și-au plimbat pașii Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin—tustrei capi de țară la acea oră aprilină sau decembrină. Ei aveau un statut aparte. În primul rând, dădeau mâna cu cine trebuia de dat, gustau din pâine și sare manierat și își cotileau trupurile sătule spre o masă mai dosită de ochii plebei, care avea urâtul obicei să mai cânte, să mai scape câte o vorbă injurioasă sau și mai nedemn, să sughițe în prezența  iluștrilor oaspeți și din imprudență să scape niște vânturi mirositoare a curechi murat .

”Buciumul” avea și artiști sezonieri, împrumutați de la Teatrul Satiricus ”Ion Luca Caragiale”, dar și din cei cu acte în regulă, cum ar fi Gheorghe Drobot, nea Costache, Lidia Valeanschi, Eugenia Botnaru  și încă alții, care aveau prezență liberă, în afară de ziua lefii, când Tudor îi ospăta din contul lefii sale care era mai mică ca a paznicilor. Nu putea el să-și permită să-i remunereze prost pe străjerii, veniți tocmai de la Costești sau Pojoreni.  Taică-său Ștefan nu i-ar fi iertat comportamentul necuviincios  față de clasa muncitoare. Trebuie să vă spun că paznicii erau, de felul lor, gospodari neîntrecuți.  Puteau meșteri orice. Au cioplit chiar și un bust pentru Tudor, ce-i drept secundați de către sculptorul Constantin  Constantinov, fiul lui nea Costache.  Erau opriți doar de la sectorul vinicol și cel al murăturilor. Uneori, prin postul Crăciunului, le permitea să pritocească varza și chiar s-o guste, dacă erau după o crâncenă mahmureală. Dar toate astea sunt doar niște pretexte și eu vi le spun nu de dragul spusului, ci vreau să se afle că ”Buciumul” lui Tataru e în mare pericol de a dispare de pe harta Chișinăului și din inimile noastre, care nu sunt prea solidare cu fiica marelui regizor, care ne cere ajutorul .

Iar ajutorul nostru ar fi să scriem o petiție în adresa Primăriei și să o iscălim. Să solicităm ca Viorica Tătaru să ducă mai departe ”ce n-a reușit nici tata”.  Știu: îmi veți reproșa că un post de director nu se dă sau nu se lasă prin moștenire. Și poate că veți avea dreptate. Dar să-mi spuneți, voi luminate fețe, care l-ați dat hura și l-ați lăudat pe Tudor Tătaru, de ce ar trebui să fiți muți acum ?

Eu am apucat munții de moloz și gunoi pe care timp de jumătate de ani i-a tot cărat Tudor cu o autobasculantă. Pe urmă a nivelat pământul și a înălțat un cvartal de case. El putea lesne să privatizeze acele case, dar onest fiind, n-a făcut-o. O vor face-o alții. Nesimțiții.

La serbările lui Tudor veneau și confrații noștri de breaslă: Victor Pavliuc, Ion Diviza, Constantin Tănase, Gheorghe Bâlici, Igor Grosu, Alexei Repede și mulți alții. Se zice că am fi puterea a patra. De ce nu am fi și puterea întâi, ”oprind orânduiala cea crudă și nedreaptă”.

Ieșiți din puhoaiele de altă dată. Așa cum ați ieșit de multe ori: în straie de sărbătoare și fără violență. Iar povestea cu ”beciul torturilor” e doar o poveste pe care o născocise acel care a purtat pe umeri sicriul lui Stepaniuc, s-a răsculat împotriva babei Jenia alias Eugenia Ostapciuc, o poveste a  celui care s-a pupat și s-a certat cu viforul roșu—Vladimir Voronin.

Tudor ne-a lăsat o carte, niște amintiri. Și o fântână în curtea Buciumului. Apa vine de la 120 de metri adâncime. Plângeam ca o fântână, zice Ioana Postelnicu, cea mereu îndrăgostită de spiritul lui Eugen Lovinescu. Cineva vrea să scuipe în fântâna lui Tătaru. Cu toată stima și respectul, față de noua directoare a Buciumului, dar îmi permit să o detest. Pentru că nu se dă buzna peste un templu construit fie și de un ”păcătos”. Sunt sigur că toate drumurile vor duce spre Buciumul cel nou în fruntea căruia se va afla o femeie cu nume de floare.

Tudor Tătaru a fost un om. Cu nimic mai rău decât noi. A avut 14 profesii. Și cea mai de preț a fost—HĂRNICIA.

Decizia autorităților de a renunța la asocierea cu UE a controversat societatea și i-a determinat să iasă la proteste. La manifestație, societatea civilă a fost susținută de opoziție.

Menționăm că noaptea trecută cetățeni din mai multe regiuni ai Ucrainei au protestat în fața casei prezidențiale de la Kiev. Mai mult ca atît, ei au amenințat cu o revoluție „portocalie”.

Presa ucraineană comunică intenția liderului partidului de stînga „Свобода” de a organiza un protest mai amplu pe 24 noiembrie, care ar demonstra autorităților că cetățenii Ucrainei vor integrarea în Uniunea Europeană.

„Am venit aici pentru a-mi exprima poziția civică cu privire la acțiunile guvernului Ianukovici. Le mulțumesc tuturor care s-au adunat aici pentru a demonstra că sunt cetățeni și le pasă de țara lor. Împreună putem dovedi că Ucraina este în Europa și va fi un stat democratic, împreună vom schimba această putere”, a spus liderul Partidului „УДАР”, Vitali Klitschko pentru presa din Ucraina.

Specificăm că autoritățile de la Kiev au anunțat ieri că renunță la parcursul european. Ucraina urma să semneze Acordul de Asociere și Liber Schimb cu UE la sfîrșitul săptămînii viitoare.

Controversele dintre România și Federația Rusă cu privire la Tezaurul predat Rusiei țariste și nereturnat decât în parte  parte de puterea sovietică pare să ia sfârșit. Dar nu unul fericit pentru țara noastră: un important istoric rus crede că Tezaurul depus de România la Moscova nici nu mai există, transmite TVR, citat de cotidianul.ro.

Corespondentul TVR la Moscova, Liviu Iurea, a reuşit să stea de vorbă cu secretarul părţii ruse a comisiei de istorici, care spune, în exclusivitate la postul național public de televiziune, dacă sunt şanse de a recupera Tezaurul.
Se împlineşte un deceniu de când s-a înfiinţat comisia comună româno-rusă, menită să studieze problema tezaurului. De câţiva ani însă, istoricii români şi ruşi s-au întâlnit din ce în ce mai rar. Și asta pentru că „din păcate, partea rusă a Comisiei a pierdut majoritatea membrilor: doi au murit, doi sunt foarte în vârstă şi bolnavi. Nici nu avem de unde să completăm, pentru că avem o mare problemă: nu există specialişti care să cunoască istoria României”, afirmă Victor Iscenko, secretarul părţii ruse a Comisiei de istorici care studiază problema Tezaurului

Deocamdată, partea rusă nu poate să îşi desfăşoare activitatea. Academia rusă de ştiinţe, în cadrul căreia funcţionează comisia, se află într-un amplu proces de reorganizare. Istoricii ruşi sunt însă optimişti. Victor Iscenko: „Căutăm un consens cu partea română: ori că nu am rezolvat nimic, ori să mergem împreună înainte. Eu aşa văd luminiţa de la capătul tunelului. Nu cred că trebuie să mai aşteptăm cinci ani ca cineva să dezgroape Tezaurul de undeva şi să spună: Iată-l. Eu cred că Tezaurul nici nu mai există, fizic. Pentru noi este important să găsim acele documente care să ne indice unde ar fi putut fi dus Tezaurul, de cine a fost luat … pentru ca, într-un final, să punem capăt acestei epopei”.

La rândul său, ministrul de externe al României a vorbit , în exclusivitate, la TVR, despre  recuperarea Tezaurului României. ”Există nişte dificultăţi obiective legate de restructurarea părţii ruse a comisiei bilaterale în ce priveşte problema tezaurului, a declarat șeful diplomației de la București. Corlăţean a dat unele asigurări că de partea română nu va exista resemnare: ”În niciun caz nu ne luăm adio de la Tezaurul României. Pe 9 iulie, când am fost în vizită oficială la Moscova, am discutat cu omologul rus Serghei Lavrov necesitatea reluării activităţii comisiei bilaterale româno-ruse care studiază problemele care provin din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv chestiunea tezaurului. Şi am căzut de acord, politic, să reluăm activitatea acestei comisii, îngheţată de foarte mulţi ani.”

Ministrul de externe a spus și care vor fi următorii pași în acest sens: ”Acum trebuie să punem în practică această nouă sesiune, am transmis în toamna acestui an o serie de propuneri, aşteptăm pe canale diplomatice răspunsul. Este adevărat că am primit aceste informaţii de care aţi spus, există nişte dificultăţi obiective legate de restructurarea părţii ruse a comisiei bilaterale. Sunt, se pare, dificultăţi obiective, ceea ce nu înseamnă că partea română nu rămâne extrem de activă pe această temă.”

După cum a explicat Corlățean, ”de altfel, săptămâna trecută, noi, partea românească, ne-am reunit şi vă spun că vom face în continuare demersuri, această comisie se va reîntâlni, este o decizie politică luată la nivelul miniştrilor de Externe român şi rus. Iar în ceea ce priveşte partea română – este şi mai tânără şi mai încăpăţânată şi are energia necesară să rămână ferm angajată pe această direcţie.”
”Au fost cel puţin două momente în istoria anterioară în care s-au returnat părţii române piese din tezaur. Documente sunt şi în partea română, altfel ar fi mai greu de discutat. Cunoaştem o serie de argumente, noi le-avem pe ale noastre şi, odată ce-am stabilit un lucru la nivel politic, dorim să-l punem în practică şi asta o vom face”, a continuat ministrul.

Titus Corlățean a pledat pentru continuarea dialogului bilateral:”Este un subiect atât de important pentru noi, cu o valoare simbolistică specială pentru naţiunea română, am discutat acest lucru la Moscova şi ne-am pus de acord politic cu omologul rus. Este bine să dialogăm, pentru că dialogul fusese în suspensie în ultimii ani. Este bine să dialogăm şi pe temele unde avem poziţii apropiate, dar şi divergente, cum e această temă a tezarului, care pentru naţiunea română este o temă esenţială.”

Comuniștii au ieșit în stradă din nou. Cîteva sute de oameni au pornit de la sediul Partidului Comuniștilor spre reședința de stat, iar de acolo au mărșăluit în drum spre Palatul Republicii, unde se desfășoară ședința plenară a Parlamentului.

Protestatarii comuniști au cerut să fie primiți în audiență de Nicolae Timofti. Alți manifestanți au cerut afară demisia președintelui, a Guvernului și alegeri anticipate.

Amintim că ieri, în cadrul ședinței Legislativului, în timp ce Veaceslav Ioniță prezenta un proiect, comuniștii au inițiat un scandal. Anterior Partidul Comuniștilor a anunțat un protest de amploare pe 23 noiembrie 2013.

Dintre pozele realizate de NASA mi-a atras atenţia imaginea nocturnă a continentelor văzute din satelit. Dacă pornim de la asumpţia că lumina (energia)reprezintă barometrul dezvoltării economice a unei regiuni, putem lesne observa că zonele cele mai dezvoltate: SUA, UE, India, coasta de est a Chinei, Japonia, ţărmurile braziliene şi australiene, Africa de Sud şi Indonezia sunt inundate de lumină.

Comparativ cu statele Uniunii Europene, unde zonele dezvoltate ies în evidenţă – Belgia, Olanda, Luxemburg, nordul Italiei, zona Parisului, bazinul Ruhr şi coasta portugheză – zona Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (UV RBK) este „îngropată” într-un abis, unde singurul conglomerat de lumină este Moscova, în jurul căreia se ţese o pânză de punctuleţe mici (localităţi urbane industrializate) dependente de Centru. Aşadar, se pare că „lumina NU mai vine de la răsărit”, iar cu „lampa lui Ilici” rişti să orbecăieşti prin hăţişurile eurasiatice ale Siberiei.

Bani europeni pentru Rep. Moldova

Conform datelor oferite de Camera Înregistrării de Stat în data de 1 octombrie 2013 suma totală a capitalului investit din statele-membre UE (Olanda, Italia, Germania, Marea Britanie, România, Spania, Polonia, Bulgaria) se cifrează la 5 540 milioane lei (ceea ce reprezintă aproape 55% din volumul total al investiţiilor străine). Din această listă a investitorilor lipsesc atât Kazahstanul cât şi Republica Belarus; şi doar Rusia se afirmă ca investitor direct (cu 10% din volumul total de investiţii), sau prin zone off-shore greu de estimat (Ciprul şi Insulele Virgine Britanice).

Pe lângă investiţii, Republica Moldova este un beneficiar şi al donaţiilor UE: unii bani sunt furnizaţi prin intermediul instituţional, alţii – direct de la ţările-membre. Conform unor estimări din 1991 până în prezent UE ar fi alocat acestei ţări peste un miliard de euro. Suportul financiar a crescut considerabil de când Rep. Moldova a fost inclusă în Parteneriatul Estic. Doar între anii 2009-2012 suportul financiar a atins cota de 120 de milioane de euro – bani direcţionaţi spre mai multe domenii precum: protecţie socială, educaţie, sănătate, infrastructură, energie, justiţie, dezvoltarea zonelor rurale, dezvoltarea planului de acţiuni privind liberalizarea regimului de vize cu UE.

Să ne amintim doar de Portul de la Giurgiuleşti – proiect finanţat prin intermediul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Astfel de proiecte ar fi fost mult mai multe dacă nu existau acele derapaje democratice pe care le-a înregistrat guvernarea PCRM. Astăzi nouă proiecte în valoare de 500 de milioane de euro (60 de milioane în formă de granturi şi 435 în formă de credite) au fost aprobate şi se află în proces de derulare. Cu aceşti bani se vor moderniza Spitalul Republican, drumurile de importanţă pentru sectorul viticol, şi se va îmbunătăţi infrastructura Moldelectrica.

Conform pronosticurilor realizate de către experţii moldoveni, se aşteaptă ca volumul de investiţii europene în Rep. Moldova să crească după parafarea Acordului de Asociere preconizată la Summit-ul de la Vilnius (28-29 noiembrie).

Transnistria propune Rep. Moldova un „divorţ civilizat”… divorţăm şi de Uniunea Vamală?

În cadrul unei intervenţii televizate, actualul lider de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, şi-a reiterat poziţia privind separarea „civilizată” a Transnistriei de Rep. Moldova: „Încercarea de a folosi modificarea normelor de comerţ exterior drept mijloc de presiune asupra Transnistriei poate fi privită ca sancţiune economică impusă de Chişinău. Nu înţeleg de ce trebuie să mergem pe calea confruntărilor? De aceea propun un «divorţ civilizat» rezolvând, în acelaşi timp, problemele legate de graniţa administrativă pe Nistru şi stabilind relaţii bilaterale reciproc avantajoase”. Această declaraţie ne-ar putea surprinde la prima vedere, însă, dacă este pusă într-un context mai larg precum ar fi cel al summit-ului de la Vilnius, ea nu este decât un semnal al unor mişcări social-politice majore care vor avea loc în stânga Nistrului. Să punem punctul pe „i”: pe lângă ajutorul umanitar furnizat de guvernul rus (25 milioane euro anual), în regiune şi-a făcut recent apariţia ONG-ul „Integrarea Eurasiatică” («Евразийская интеграция»), coordonată de deputatul Dumei Aleksei Juravliov, din partea Partidului „Rodina”. Începând cu luna octombrie a acestui an, organizaţia „neguvernamentală” a demarat lucrări de construcţie complexe pentru aproape 12 sedii de şcoli, spitale, grădiniţe, universităţi etc. alocându-se în acest sens 1 375 000 euro. Proiecte demarate în contextul în care şcolile cu predare în grafia latină din Transnistria sunt obligate să plătească o taxă destul de mare pentru chirie. Quid prodest? Cu siguranţă Federaţiei Ruse care şi-a propus să „finlandizeze” Rep. Moldova utilizând toate pârghiile de care dispune: PCRM şi „revoluţia de catifea”, Transnistria, UTA Găgăuzia, ONG-urile ruseşti, embargourile economice, restricţiile de acces al muncitorilor sezonieri etc. Ultima lovitură din acest an a fost semnarea pe 25 octombrie curent a protocolului „Şevciuk-Rogozin” care prevede colaborarea autoproclamatei „rmn” cu Federaţia Rusă în cinci domenii: economico-comercială, social-umanitar, investiţional, cultural şi ştiinţifico-didactic, informaţional. Dincolo de conţinutul oficial al documentului, acesta nu e decât prelungirea actului similar, semnat în mai 2006 de către vicepremierul rus Alexandr Jukovski şi fostul lider separatist, Igor Smirnov; numai că de data aceasta întreprinderile transnistrene vor participa la realizarea comenzilor armatei ruse, precum şi a celor de stat. Astfel, respectivul acord îşi propune să joace rolul unui „paravan economic împotriva expansiunii comerţului european”. Se pare că ruşii vorbesc mai puţin şi acţionează mai sigur – fapt confirmat de raportul Institutului de Studii Strategice din Rusia apărut în mai 2013: „Trebuie să reglementăm problemele economice apărute în relaţia cu Ucraina, interconectându-le pe cât posibil cu problemele energetice pe care le întâmpină Transnistria, având drept obiectiv deblocarea Republicii Moldoveneşti Nistrene şi integrarea acesteia în reţeaua rusească de întreprinderi, conectând-o, în acelaşi timp, cu reţeaua comenzilor de stat”.

Cu alte cuvinte, se aşteaptă investiţii/pompări masive de ruble ruseşti pentru regimul Şevciuk. Problema e că o parte a cetăţenilor Fed. Ruse au început deja să-şi pună mai des întrebarea de ce mai trebuie să finanţeze în continuare o regiune îndepărtată ca Transnistria, în condiţiile în care multe din aceste fonduri au fost delapidate iar vinovaţii sunt şi acum în libertate. Se pare că argumentul „avanpostul Rusiei în Vest” nu e suficient. Cu toate acestea, ideologii de la Kremlin vor fi nevoiţi să inventeze alte argumente de legitimitate legate, desigur, de ideea integrării eurasiatice şi a necesităţii unificării „lumii ruse” („russkii mir”). Cel mai probabil e că Rusia va transforma regiunea separatistă din estul Rep. Moldova într-o „vitrină a dezvoltării eurasiatice”, intenţionând să devină mult mai atractivă pentru localităţile moldoveneşti situate pe linia Nistrului (vezi „Checkpoint Varniţa. Locul fierbinte al conflictului îngheţat de pe Nistru”), ale căror popuaţii sunt deja dependente economic de Transnistria.
Cu cât Chişinăul se va apropia de UE, cu atât Tiraspolul se va depărta de Chişinău, jucând cartea „integrării în Uniunea Vamală” în detrimentul relaţiilor cu UE (ceea ce este stipulat şi în „strategia de politică externă a rmn”).

În loc de concluzie

Miza anului 2014 se va rezuma la reformele democratice (justiţie, anticorupţie) pe care le va întreprinde Chişinăul pentru semnarea în toamnă a Acordului de Asociere şi, nu în ultimul rând, impactul real al acestor reforme la nivel de populaţie. Nici Tiraspolul nu va sta impasibil şi „va aplauda” orice eşec al Rep. Moldova în parcursul european.

Ceea ce nu s-a menţionat în analizele experţilor este că o altă dimensiune de interpretare a mitingului pro-european din 3 noiembrie în Piaţa Marii Adunări Naţionale ţine şi de „aşteptările” cetăţenilor. Manifestarea a fost şi ca un mesaj de avertisment pentru oficiali: „ori semnaţi Acordul, ori nu vă mai votăm la anul”. Aşadar, nu ne rămâne decât să spunem că rezultatele următoarelor alegeri parlamentare vor depinde exclusiv de (in)succesul Guvernului de la Chişinău în semnarea Acordului. Se pare că anume acest moment va marca decisiv întreg spectrul politic şi strategic din Rep. Moldova.

P.S. Între 28 şi 29 noiembrie, în capitala Lituaniană Vilnius va avea loc Summitul Parteneriatului Estic, în timpul căruia Republica Moldova va parafa un acord de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană. Cu doar câteva zile înainte de Summit, Fundaţia Universitară a Mării Negre, ziarul „Adevărul” şi revista „Foreign Policy” organizează dezbaterea „Moldova ante portas: integrare prin reunificare sau reunificare prin integrare?”

Ţîbrigan Nicolae – Doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, expert Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN).

Sursa: adevărul.ro/moldova/

Premierul Iurie Leancă a recunoscut că nu cunoaște cine este proprietar al acțiunilor de la Banca de Economii, preluate în mod fraudulos. „Așa cum nu știu cine a cumpărat acțiunile la Agroindbank. Dar nu este problema Guvernului”, a declarat Leancă în cadrul talk-show-ului „Cabinetul din umbră” de la Jurnal TV.

„Sunt două probleme la Banca de Economii. De ce banca a juns la această situație și de ce nimeni nu este pedepsit. Am trimis două demersuri la Procuratura Generală ca să fiu informat unde suntem. Mi s-a spus că sunt 9 dosare. Aștept și eu să fie transmise în judecată și să fie cineva pedepsit. Pentru că faptul că banca a fost decapitalizată într-un hal fără de hal înseamnă că a greșit factorul uman undeva”, a explicat premierul.

Întrebat de jurnalista Alina Țurcanu, cine este beneficiarul acțiunilor BEM, prim-ministrul a recunoscut că nu se cunoaște cine a cumpărat acțiunile băncii, iar de acest lucru trebuie să se ocupe legislația din Republica Moldova.

„Nu este problema Guvernului, ci a legislației din Republica Moldova. Aștept ca colegii de la BNM să vină cu propuneri de reglementări în acest domeniu. Ca să vedem de unde vin acești bani, dacă sunt legali sau vin din operațiuni ilegale”, a subliniat Leancă.

La rândul său, jurnalistul Constantin Cheinau, invitat și el la emisiune, l-a întrebat pe prim-ministru de ce nu s-a implicat ca să vadă unde s-au pierdut cele 1,3 miliarde de lei.

„Am comunicat și cu instituții financiare internaționale, și din păcate compelxitatea acestei probleme nu mi-a oferit alte soluții. Au fost discuții, dar o soluție foarte clară nu a existat. Decizia a fost luată de o comisie la nivel de vice-miniștri și am decis că este o soluție profesionistă. Nu știu dacă a fost soluția ideală. Data viitoare vom angaja doar experți internaționali pentru a nu mai fi acuzați că nu am făcut ceva corect”, a explicat șeful Guvernului.

Mai mult, Iurie Leancă a declarat că situația în sistemul bancar al țării nu este deloc simplă.

„Se pare că într-adevăr anumite bănci ar fi controlate de anumite grupuri. Dar nu îmi pot permite să fac în public astfel de supoziții. Trebuie să facem tot posibilul ca legislația să oblige ca toți care stau în spatele acestor tranzacții să fie identificați. Să nu apară tot felul de persoane de 23 de ani din țări vecine și să nu știm cine este proprietarul băncii”, a menționat oficialul.

Amintim că Guvernul a cedat statutul de acţionar majoritar la Banca de Economii pe 29 august curent, când la BEM a avut loc o emisiune suplimentară închisă de acţiuni. Executivul nu a participat la tranzacţie.

Statul a pierdut 22,7 la sută acțiuni pe care le deținea la BEM. În prezent, Banca de Economii are 2 mii de acționari minoritari și doi acționari majoritari: statul și o persoană juridică. Statul deține 33,38 la sută, iar această persoană juridică 33,72 a sută. Este vorba de SRL „Sisteme Informaționale Integrate”, rezidentă în Republica Moldova din 1994. Potrivit avocatului Andrei Năstase, SRL „Sisteme Informaționale Integrate” îi aparține lui Vladimir Plahotniuc.

Situaţia de la BEM a degenerat după ce fostul preşedinte al instituţiei, Grigore Gacikevici, a acordat, în mod fraudulos, peste 1,3 miliarde de lei, sub formă de credite. Gacikevici a fost pus oficial sub acuzare şi riscă 15 ani de detenţie.

În altă ordine de idei, premierul a menționat că majorarea salariilor judecătorilor va permite aplicarea biciului, dacă nu vor respecta prevederile reformei, cu atît mai mult că europenii ne vor monitoriza continuu și ne vor impune respectarea unor condiții.

În aceeași emisiune, sociologul Dan Dungaciu, a sugerat Republicii Moldova să-și gîndească istoria și după Vilnius, să renunțe la statutul de membru al Parteneriatului Estic, dacă se continuă pe ideea de a ajunge în Uniunea Europeană, iar politicienii să-și schimbe atitudinea. „ „Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Scenariul post-Vilnius va fi mult mai greu pentru Moldova, iar liberalizarea regimului de vize va fi o sarcină şi mai grea în contextul în care Moldova este membră a Parteneriatului Estic, care are menirea să ţină statele membre în afara Uniunii Europene şi nu să le ducă în UE”, a declarat Dungaciu.

Sursa: jurnal.md

Pedagogii de la gimnaziul din Tochile Răducani, raionul Leova au depus o candelă în holul instituției și îl deplâng pe fostul lor elev, Victor Guțu, care și-a pierdut viața în tragicul accident aviatic de la Kazan.

Victor Guțu era pilot secund și pilota un Boeing 737 pe traseul Moscova-Kazan. La aterizare s-a întâmplat tragedia. Avionul cu cei 44 de pasageri la bord și cu 6 membri ai echipajului nu au supraviețuit. Printre pasageri era și fiul președintelui Republicii Tatarstan Irek Minnihanov și Alexandr Antonov, ministrul Securității Republicii Tatarstan.

Acest eveniment tragic a fost descris cu lux de amănunte la emisiunea ”Pust” govoreat” a lui Andrei Malahov de la canalul prime al Televiziunii Federației Ruse. S-a vorbit aproape despre fiecare dispărut, dar nu s-a rostit nici un cuvânt despre copământeanul nostru Victor Guțu.

Victor Guțu s-a născut acum 47 de ani în satul Tochile Răducani. Locuiește în Kazan și are o fiică de 22 de ani.

După o absență de 20 de ani, vara trecută a venit la baștină și a fost oaspete de onoare la gimnaziul din localitate, unde le-a povestit elevilor și învățătorilor despre profesia sa.

Tatăl pilotului, moș Nichifor Guțu, trecut de 70 de ani, își amintește că nu și-a putut convinge fiul să se reîntoarcă acasă  ”că avem avioane și în Moldova”.

Atât moș Nichifor, cât și cele două surori ale lui Victor Guțu, nu pot participa la funeralii din lipsă de bani. Despre moartea lui Victor au aflat de la televizor. Nu au primit nicio veste și nici condoleanțe de la compania Aviației civile din Tatarstan. Asta-i soarta fiului rătăcitor din antichitate și până în prezent…

Un document strict secret pe care l-am descoperit în arhiva MAI arată că în 71 de gropi comune au fost aruncaţi 2.361 de prizonieri germani şi români ucişi de sovietici.

Soarta militarilor germani şi români decedaţi în lagărele sovietice de prizonieri rămâne în continuare un secret. Atâta timp cât ruşii nu vor face publice materialele documentare este dificil să aflăm numele celor morţi în detenţie şi locul unde au fost înmormântaţi. Cazul prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 al NKVD din Bălţi în anul 1944 este unul elocvent. Publicăm primele investigaţii din care rezultă că în acel lagăr a avut loc un adevărat masacru.

Despre lagărul de prizonieri de pe malul râului Răut de la Bălţi s-a scris în deosebi în ultimii ani. Altfel nici nu se putea întrucât acest subiect, până la destrămarea URSS, a fost secret de stat. Cu regret, el mai continuă să rămână informaţie clasificată şi în statul independent Republica Moldova.

ÎN MEMORIA OAMENILOR

Locuitorii în vârstă din Bălţi îşi amintesc despre un teritoriu situat în partea de nord-est a oraşului, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Acolo, în anul 1944, au fost ţinuţi mii şi mii de prizonieri. Erau militari ai armatei germane, ai celei române şi ai armatelor din ţările aliate capturaţi în urma ofensivei sovieticilor din iarna-primăvara anului 1944, îndeosebi după operaţiunea Iaşi-Chişinău.

Unii dintre povestitori au fost acolo pentru a-şi vedea părinţii, fraţii, rudele etc. De exemplu, Maria Furtună din satul Hiliuţi, raionul Râşcani, i-a povestit fiului său, istoricului Alexandru Furtună, că a fost la Bălţi, împreună cu cumnata şi cei trei copii ai acesteia, pentru ca ultima să-şi vadă soţul, iar copiii tatăl, un militar al Armatei Române făcut prizonier de sovietici. Acolo l-a văzut pentru ultima dată. Gheorghe Blajin din comuna Pererâta, judeţul Hotin, a fost arestat de NKVD în vara anului 1944. În timpul administraţiei româneşti (1941-1944), Blajin a fost jandarm agricol. Soţia l-a văzut în lagărul de la Bălţi. Când a venit a doua oară, el nu mai era acolo. Alţii au mărturisit că, întorcându-se seara de pe deal, au aruncat porumb peste gard pentru ca prizonierii să-şi potolească măcar un pic foamea. Câţiva dintre cei capturaţi au reuşi să evadeze şi au relatat despre viaţa din lagăr.

Se mai spune că lagărul a dispărut ca printr-un mister, iar numărul celor care s-au prăpădit acolo prin executare directă sau prin înfometare, boli etc. este de ordinul miilor sau chiar a zecilor de mii.

După 1990, unele mărturii au fost publicate în ziarul „Curierul de Nord“, a fost identificat locul fostului lagăr al groazei şi a fost ridicată o troiţă în memoria celor morţi.

Povestirile care circulă în formă orală ocupă un loc important în istoriografie, însă probele documentare sunt mai credibile. Până mai ieri, nimeni nu a văzut vreun document. Nu se cunoaşte când şi unde au fost executaţi prizonierii şi unde au fost înmormântaţi cei decedaţi. În lipsa acestor dovezi, cele petrecute la Bălţi în 1944 rămân în continuare un mister. Un proces-verbal, întocmit în 1949 de o comisie sovietică specială, găsit de noi, dezleagă parţial această enigmă. Documentul, calificat ca fiind unul strict secret, probează că la Bălţi, în vara-toamna anului 1944 a avut loc un masacru.

Un proces-verbal, întocmit în 1949 de o comisie sovietică specială, găsit de noi, dezleagă parţial această enigmă. Documentul, calificat ca fiind unul strict secret, probează că la Bălţi, în vara-toamna anului 1944 a avut loc un masacru.

LAGĂRELE DE LA BĂLŢI

Pentru a stabili numărul de lagăre de prizonieri de la Bălţi, este binevenită o retrospectivă. Se ştie că aici, în toamna anului 1944, a fost înfiinţat lagărul nr. 103 şi spitalul militar special nr. 3376 pentru prizonieri, fapt despre care am scris de curând (a se vedea „Adevărul“ Moldova din 1 august, 15 august şi 29 august 2013). Lagărul de prizonieri nr. 103 a funcţionat un an de zile (1944-1945), iar spitalul militar special nr. 3376 – până la finele anului 1948. Până la organizarea acestor instituţii, la Bălţi a funcţionat un alt lagăr de prizonieri, cu numărul de identificare 33, care a staţionat la Bălţi între 16 iulie şi 10 octombrie 1944.

Timp de un an, cât a funcţionat lagărul nr. 103, şi în cei patru ani cât a activat spitalul militar special nr. 3376, în cele două structuri au decedat 106 şi, respectiv, 216 prizonieri. Pentru fiecare dintre aceste două unităţi militare au fost instituite cimitire separate. Acestea au fost amplasate în localitatea Pământeni, la circa 400 de metri de oraşul Bălţi, cu specificarea: în zona cimitirului evreiesc.

FOTO Planul cimitirului lagărului de prizonieri nr. 103 de la Bălţi, în care au fost identificate cele 71 de gropi comune cu 2.361 de prizonieri. Document publicat în premieră/ Arhiva MAI

Registrele de deces ţinute de lagăr şi spital, păstrate până-n prezent şi consultate de noi, conţin informaţii despre numele decedatului, gradul militar, naţionalitatea, data morţii şi data înhumării, precum şi numărul mormântului în care a fost înhumat prizonierul.

CE SOLICITA MOSCOVA?

Despre aceste cimitire s-ar fi uitat, dacă o directivă a Direcţiei Principale pentru Prizonierii de Război şi Internaţi a Ministerului Afacerilor Interne al URSS, din 28 mai 1949, nu ar fi obligat ministerele de Interne ale republicilor unionale să inventarieze şi să aducă în ordine locurile unde au fost înmormântaţi prizonieri.

Drept motiv pentru inspectarea cimitirelor a fost invocat faptul că în acel an urmau să fie închise cele mai multe lagăre ale prizonierilor, iar militarii deţinuţi în ele – să fie repatriaţi în ţările de provenienţă. Potrivit depeşei, inspecţia trebuia să cuprindă atât cimitirele funcţionale, cât şi cele închise.

Ordinul atrăgea atenţia asupra faptului că îngrijirea mormintelor prizonierilor de război este prevăzută de o convenţie internaţională şi se poate întâmpla ca organele de stat ale URSS să accepte inspectarea unor cimitire de către reprezentanţii ţărilor străine (amintim că URSS nu semnase Convenţia de la Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor).

La finalul documentului, Moscova solicita un raport detaliat asupra stării cimitirelor, la care trebuia să fie anexate: o copie după actul organelor locale prin care a fost atribuit terenul pentru cimitir; o schemă a cimitirului; o descriere amănunţită a amplasării acestuia; lista prizonierilor decedaţi şi înmormântaţi, cu indicarea numărului mormântului şi a parcelei; actul de închidere a cimitirului şi de transmitere pentru pază organelor locale.

Executând ordinul, la 17 iunie 1949, o comisie specială a MAI a RSSM, din care făceau parte preşedintele – maiorul Videaşev şi membrii: locotenent-colonelul Strunin, maiorul Kudiukin, locotenentul Saltâkov, locotenentul Gavriusev şi tovarăşul Totoc, directorul Arhivei revoluţiei socialiste, au inspectat cimitirele de la Bălţi. Ca rezultat, a fost redactat un proces-verbal prin care Moscova a fost informată că cimitirele, care la acea dată se aflau în paragină, au fost aduse în ordine şi transmise pentru pază organelor locale ale miliţiei (vedeţi originalul şi traducerea).

2.361 DE PRIZONIERI MASACRAŢI LA BĂLŢI

În acel raport se mai preciza că numărul prizonierilor înmormântaţi în cimitirul lagărului nr. 103 este de 2.323 de persoane (o altă informaţie trimisă mai târziu la Moscova arată cifra de 2.361 de persoane). Un plan al cimitirului ataşat la raport precizează că au fost identificate 71 de morminte, pe fiecare fiind indicat numărul de ordine şi numărul de oameni înhumaţi.

Pentru a fi mai explicit în ceea ce priveşte numărul mormintelor şi numărul celor înmormântaţi, arhitectul planului a plasat pe schema cimitirului, în partea stângă de sus, o inscripţie, de fapt, o precizare, în care spunea că numărătorul indică numărul mormântului, iar numitorul – numărul prizonierilor înhumaţi în el.

La o examinare atentă a numărului celor înmormântaţi în cele 71 de morminte, adunând cifrele, obţinem, într-adevăr, numărul de 2.361 de persoane. Or, cifra respectivă este de 20 de ori mai mare decât numărul consemnat în cărţile de deces ale lagărului nr. 103 (potrivit acestora, erau doar 106 prizonieri decedaţi). Planul nu specifică dacă cei 106 prizonieri decedaţi au fost incluşi în numărul total al celor îngropaţi.

Moscova a luat act de raportul comisiei de la Chişinău, însă a fost nemulţumită de informaţia seacă prezentată şi, la 7 octombrie 1949, a dispus identificarea documentelor cu referire la acest cimitir. O lună mai târziu, locţiitorul ministrului de interne al RSS Moldoveneşti, general-maiorul Orlov, a transmis la Moscova informaţia potrivit căreia numărul celor înmormântaţi în cimitirul lagărului nr. 103 a fost socotit de pe planul cimitirului care s-a păstrat.

Observăm că cele mai multe înhumări au fost efectuate în mormintele cu numerele: 33 – 55 de prizonieri, 34 – 102, 38 – 82 de cadavre, nr. 50 – 133 şi nr. 51 – 98 de prizonieri.

Lagărul de lângă râul Răut a funcţionat 86 de zile, iar numerele mormintelor ar corespunde zilelor de funcţionare a lui în care a fost săpată groapa. Astfel, mormântul numărul 1 ar corespunde zilei de 16/17 iulie, nr. 2 – zilei de 17 iulie etc.

Faptul că prizonierii mureau ca muştele demonstrează şi următoarele: în mormintele cu nr. 33-39, care ar reprezenta o săptămână, au fost înmormântaţi 469 de prizonieri (în medie câte 67 de cadavre pe zi), iar în mormintele cu nr. 45-51, care la fel reprezintă o săptămână, au fost înmormântaţi alţi 525 de prizonieri (în medie câte 75 pe zi). În lagăr mureau în medie câte 27 de prizonieri pe zi.

Cine sunt prizonierii înmormântaţi la Bălţi?

1) O primă concluzie e că cei înhumaţi sunt prizonierii fostului lagăr numărul 33, militari capturaţi care au decedat în ţarcul de lângă Răut şi care au fost îngropaţi în locul ce va deveni ulterior cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103. Inscripţia de pe schema cimitirului confirmă că în morminte se află prizonieri. Or, nu putea într-un cimitir militar să fie înmormântaţi persoane civile.

2) Planul cimitirului lagărului nr. 103 a fost redactat încă în anul 1944, iar comisia din 1949 a făcut doar o copie (fapt care se deduce şi din cele două planuri găsite la dosar, pe unul dintre care e notat „copia numărul 1“). Cele enunţate se certifică şi după numele persoanelor care au executat sau care consemnat planul: originalul a fost certificat de medicul militar locotenentul Golosman, iar copia – de Oleinik.

3) Nu se cunoaşte dacă acel prim lagăr a ţinut registre, cărţi de deces (cel puţin pe teritoriul Republicii Moldova nu au fost identificate). Cei decedaţi au fost aruncaţi în gropi comune. Prizonierii înhumaţi acolo nu puteau fi ai lagărului nr. 103, care a fost înfiinţat mai târziu (la 25 noiembrie 1944) şi a ţinut cărţi de deces bine ordonate (datele privind decesele în lagărul nr. 103 sunt trecute în cărţile de deces din luna ianuarie).

4) Numele prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 şi înmormântaţi în gropile comune ale cimitirului lagărului nr. 103 trebuie căutate la Moscova.

5) Pentru a ascunde urmele masacrului, cei 106 prizonieri decedaţi în lagărul nr. 103 au fost înmormântaţi în unul din mormintele săpate anterior, în care erau înhumaţi prizonierii decedaţi ai lagărului nr. 33. Nu putea pe un teritoriu atât de mic să fie săpate alte 106 morminte.

6) Înhumările în acel loc nu au fost autorizate de administraţia publică locală, întrucât un document în acest sens pentru organizarea cimitirului lagărului nr. 103, pe suprafaţa respectivă, a fost eliberat militarilor mult mai târziu, în toamna anului 1944, fapt constatat şi în raportul comisiei din 1949.

P.S.: Membrii comisiei de inspectare a cimitirelor din or. Bălţi din 1949, fără să vrea, prin documentul redactat de ei, inclusiv schema cimitirului lagărului nr. 103 şi cifrele trecute în raport, confirmă masacrul comis de sovietici la Bălţi. Planul cimitirului trebuie multiplicat şi distribuit în toate şcolile şi poate servi drept probă la procesul comunismului, confirmând crimele comise de sovietici la Bălţi în anul 1944.

Proces-verbal

Anul 1949, iunie, 17

or. Bălţi RSSM

Comisia privind verificarea stării cimitirelor prizonierilor de război decedaţi, în componenţa preşedintelui – maior Videaşev şi a membrilor: locotenent-colonel Strunin, maiorul Kudiukin, locotenentul Saltâcov, locotenentul Gavriusev şi tovarăşul Totoc.

Au efectuat un control la cimitirul prizonierilor de război decedaţi al fostului lagăr nr. 103 şi al spitalului militar special nr. 3376 a MAI, amplasat în or. Bălţi, RSS Moldovenească. Ca urmare a inspecţiei s-a constatat:

1. Cimitirul prizonierilor decedaţi al fostului lagăr de prizonieri nr. 103 şi cel al spitalului militar special nr. 3376 al NKVD a URSS au fost înfiinţate la 25 noiembrie 1944, potrivit unei decizii a Sovietului Executiv al or. Bălţi, pe teritoriul cimitirului orăşenesc evreiesc, la distanţa de 400 de metri de oraş, pe o suprafaţă specială /despărţit de cimitirul evreiesc de un zid/.

2. Nimeni nu a avut grijă de aceste cimitire ale prizonierilor, aşa că la data inspecţiei se aflau în paragină: însemnele de pe morminte lipseau, movilele de pe morminte erau nivelate, iar teritoriul era plin de  buruieni.

3. Lagărul pentru prizonieri nr. 103 (apoi sublagărul) a fost lichidat în anul 1947, iar spitalul militar special nr. 3376 – la 23 decembrie 1948. Cimitirul lagărului nr. 103 şi cel al spitalului militar special nr. 3376 au fost închise la 9 ianuarie 1949 şi transmise pentru pază Direcţiei comunale.

4. Cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103 şi cel al spitalului militar nr. 3376, potrivit directivei Direcţiei Principale pentru Prizonierii de război şi Internaţi a MAI al URSS nr. 8/2/3651, au fost amenajate: au fost curăţate de buruieni, au fost reabilitate mormintele, au fost confecţionate jetoane metalice pentru identificarea fiecărui mormânt şi a fost construit un gard suplimentar, cu pari îngropaţi peste fiecare trei metri, iar între ele au fost întinse două sârme.

5. În cimitirul lagărului de prizonieri nr. 103 au fost înmormântaţi 2.361 de prizonieri şi la spitalul militar – 218. Cimitirele au trecut din supravegherea Direcţiei comunale a oraşului şi transmise pentru pază secţiei de miliţe a MAI a or. Bălţi, prin actul din 17 iunie 1949 (se anexează).

6. Documentele privind evidenţa prizonierilor decedaţi în cimitirul spitalului militar special nr. 3376 se păstrează în ordine la Arhiva de Stat a Revoluţiei Socialiste din Octombrie din RSS Moldovenească. Documentele privind lagărul nr. 103 lipsesc.

Fapt pentru care am redactat prezentul Proces-verbal:

Comisia: Preşedinte – maior /ss/ Videaşev Membri:

Locotenent-colonel /ss/ Strunin

Maiorul /ss/ Kudiukin

Locotenent /ss/ Gavriusev

Locotenent /ss/ Saltîkov,

Tov. Totoc /ss/

de Mihai TAȘCĂ

Sursa: adevarul.ro/moldova

Cea mai în vârstă femeie şofer a Capitalei s-a născut când Regele Mihai era un mic copil. Maria ne-a primit în casă, ne-a aratat fotografii de epocă şi ne-a recitat poezii scrise demult.

Ştie şase limbi străine la perfecţie şi îşi aşteaptă copiii, arhitecţi şi ingineri cunoscuţi în Europa, să o viziteze. Ne-a povestit destinul ei fabulos şi ne-a mărturisit care e marea ei speranţă, ca România să redevină fericită, cum era când s-a născut ea.

Doamna Dimitiu Villegas, 91 de ani. Numele e pe jumătate columbian, dar sufletul îi este român, în întregime. Şi e cum nu se poate mai mândră de asta. Când era mică, şi-a împărţit jucăriile cu regele Mihai. Şi acum, la vârsta înţelepciunii, ţin încă legătura.

Cu determinarea moştenită de la tatăl ei, domna Dimitriu Villegas s-a înscris la un examen care sfida timpurile. Avea 24 de ani când a devenit prima româncă diplomat. La Paris, şi-a întâlnit viitorul soţ. A predat în Columbia şi a făcut cariera la ONU, însă acasă tot România a rămas.
Cu maşina merge şi acum. Şi nu doar condusul o pasionează. Ci şi, atenţie, sportul.

Cu un arbore genealogic, pe care unii îl coboară până în timpul lui Alexandru cel Mare, venerabila doamnă are un singur sfat. Să întoarcem privirea dinspre trecut, în direcţia opusă.

Sursa: a1.ro

Peste aproximativ 10 luni vom avea pașapoarte de culoare bordo. Anul a fost făcut de ministrul Comunicațiilor și Tehnologiilor Informațiilor, Pavel Filip în cadrul unei emisiuni la un post privat de la televiziune.

„Am contractat o companie franceză pentru elaborarea paşapoartelor de tip nou, de ultimă generație, care vor avea și o altă culoare şi nu vor avea preţ mai mare decât cele care se emit astăzi. Pașapoartele pe care le emitem acum presupun cheltuieli mai mari. Am ales culoarea bordo – culoarea paşapoartelor europene. În aproximativ 9 sau 10 luni vor fi paşapoarte noi”, a declarat ministrul Filip.

Decizia a fost aprobată de Guvern.

Iurie Garaba îl va înlocui pe Eugen Rusu, cel care ocupa anterior funcția de adjunct al Procurorului General. Candidatura nouă a fost propusă de Consiliul Superior al Procurorilor, al cărui președinte este chiar Iurie Garaba. Rusu a fost demis de CSP în baza unei cereri scrise din propria inițiativă.

Potrivit deciziei CSP, Eduard Harunjen va ocupa funcția de procuror anticorupție, avîndu-l adjunct pe Adrian Popenco.

Vara trecută, Iurie Garaba a fost implicat într-un accident. Potrivit declarațiilor liderului Mișcării Antimafie, Sergiu Mocanu, după producerea accidentului Garaba l-ar fi amenințat cu o armă și l-ar fi agresat pe celălalt șofer. Cazul a fost tăinuit inițial de oamenii legii. Garaba, fiind protejat de organele de drept, a ieșit nevinovat.

În cadrul reuniunii primierilor din CSI de ieri, șeful Cabinetului de miniștri de la Chișinău a discutat cu omologul rus, Dmitrii Medvedev despre reluarea exportului de vinuri, perspectivele colaborării energetice și situația migranților moldoveni în Rusia.

Potrivit unui comunicat al Guvernului, oficialii au constatat importantă organizarea ședinței ordinare a Comisiei interguvernamentale mixte moldo-ruse pentru colaborarea economică în dezvoltarea şi aprofundarea cooperării comercial-economice.

Totodată, s-a menționat relevanța semnării cât mai curând a acordurilor interguvernamentale privind colaborarea în domeniul migraţiei de muncă, combaterea migraţiei ilegale şi cu privire la readmisie. Aceste documente ar oferi un cadru juridic eficient pentru protejarea intereselor şi drepturilor cetăţenilor moldoveni, aflaţi la muncă în Rusia.

Părţile au reiterat importanţa continuării dialogului în formatul 5+2 şi consolidării eforturilor tuturor participanţilor pentru identificarea unei soluţii viabile, care va respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova.

Deocamdată nu se cunoaște dacă cei doi șefi de Guvern au ajuns la un consens.

Instituțiile judiciare și politicienii din Republica Moldova reacționează foarte lent la cazurile de corupție semnalate în mass-media. În Lituania, demnitarii care confundă interesele publice cu cele private își dau demisia.

Declarațiile au fost făcute de ambasadoarea Lituaniei în Republica Moldova,, în cadrul emisiunii „Ora Expertizei”, la Jurnal TV.

„În cazul unor ilegalități sau fapte de corupție care apar în mass-media, Guvernul din Lituania reacționează imediat. În Republica Moldova durează mai mult timp până când Guvernul sau alte instituții încep să fie mai atente la ceea ce este semnalat în presă. În Lituania mass-media este a patra putere și este foarte puternică. Dacă anumite ilegalități sunt semnalate în mass-media, nu ar fi posibil ca instituțiile judiciare și politicienii noștri să nu reacționeze. În Republica Moldova nu există suficientă viteză, nu se reacționează suficient de repede la ceea ce este semnalat în presă. Nu se acordă atenție suficientă la ceea ce se scrie în mass-media”, a declarat Violeta Moutulaite.

Ambasadorul lituanian a remarcat că succesul Lituaniei în calea spre UE s-a datorat anume unor reforme dure, în special celei din domeniul justiției, iar lupta împotriva corupției este prioritatea Guvernului.

„A existat o voință foarte mare a oamenilor politici de a deveni parte a UE. Ne-a luat mai mult de un deceniu ca să implementăm reformele pentru a moderniza țara. Au fost reforme foarte dure. În ceea ce privește reforma în sistemul judiciar, am reușit instituirea unui organ care se autoguvernează – Consiliul Superior al Magistraturii. Această instituție caută să mărească credibilitatea judecătorilor și nicidecum nu încearcă să-i apere. În ultimii doi ani, 14 judecători au fost demiși deoarece au fost diferite cazuri de lipsă de comportament etic. Totul s-a datorat CSM-ului. Cu zece ani în urmă, salariile judecătorilor au fost mărite de 2,5 ori. Au fost angajați noi judecători. Acest sistem se curăță singur pe interior. Acum judecătorii se simt responsabili de ceea ce fac”, a precizat Violeta Moutulaite.

Diplomatul a accentuat că, în cadrul luptei împotriva corupției și a reformei justiției, mai mulți judecători, dar și demnitari, au fost condamnați.

„Au fost niște cazuri destul de mari când politicieni sau judecători au fost condamnați. Este un sistem național de control asupra intereselor judecătorilor, a intereselor private ale politicienilor. Chiar și noi, diplomații, dezvăluim în fiecare an averile noastre și ale rudelor. Orice cadouri pe care le primim trebuie să le înregistrăm. Acest sistem de control funcționează foarte bine. Cei care amestecă interesele publice cu cele private sunt pedepsiți. În această vară, fostul ministru al Economiei a folosit avionul unei companii private și a trebuit să-și dea demisia”, a mai spus ambasadorul lituanian.

Amintim în context de investigația ziariștilor de la Adevărul, potrivit căreia controversatul om de afaceri Renato Usatîi a finanţat o deplasare de lux a ex-premierului Vlad Filat la München, Germania, pentru a vedea live finala Champions League din mai 2012.

Cei doi au călătorit împreună cu acelaşi avion privat, au locuit în acelaşi hotel de cinci stele şi au stat în aceeaşi lojă VIP de pe Allianz Arena din München, stadionul unde s-a disputat meciul de fotbal dintre Bayern München şi Chelsea Londra.

Sursa: jurnal.md

Guvernul a aprobat modificarea contractului de privatizarea a Electrica Muntenia SUD în vederea unui litigiu la Curtea Internaţională de Arbitraj. În 3 decembrie, Curtea Supremă va pronunţa sentinţa în dosarul generic denumit „privatizările strategice”. În acest dosar, cetăţeanul bulgar Stamen Stancev este acuzat că, împreună cu foştii miniştri Nagy Zsolt şi Codruţ Sereş, au viciat în defavoarea statului o serie de privatizări, una dintre ele fiind cea a Electrica Muntenia SUD. Procurorii spun că spionul Stancev a acţionat în favoarea companiei italiene ENEL, care şi-a adjudecat mai apoi filiale de distribuţie a Electrica şi, potrivit unui raport al Curţii de Conturi, nu şi-ar fi respectat angajamentele contractuale. Statul urmează să deschiză o acţiunea de arbitraj la Curtea Internaţională de Arbitraj de la Paris pentru cazul Electrica Muntenia SUD şi a solicitat ENEL penalităţi de aproape 900 milioane euro.

Curtea Supremă va decide, în 3 decembrie, dacă foştii miniştri Codruţ Şereş şi Zsolt Nagy, împreună cu cetăţeanul bulgar Stamen Stancev, trimis în judecată pentru spionaj, şi alte trei persoane au conspirat pentru a vicia procedurile de privatizare în cazul mai multor privatizări strategice.

În acest dosar, DIICOT spune că Stamen Stancev trafica informaţii confidenţiale din procedurile de privatizare către anumite companii, acestea beneficiind de un avantaj neconcurenţial.

Privatizarea Electrica Muntenia SUD-faza I: O „licitaţie strâmbă” dovedită de DIICOT

În 30 martie 2009, foştii miniştri ai Economiei şi Comunicaţiilor, Codruţ Şereş şi Zsolt Nagy, au fost trimişi în judecată de procurorii DIICOT, alături de alte patru persoane, în dosarul privatizărilor strategice, fiind acuzaţi că au aderat la un grup infracţional organizat cu caracter transnaţional. Cei doi miniştri sunt acuzaţi că au furnizat către terţi informaţii confidenţiale despre privatizările în derulare organizate de Guvern.

Una dintre aceste privatizări este cea a Electrica Muntenia SUD, companie care a intrat în portofoliul ENEL. În dosar, se reţine că Enel a primit informaţii despre ofertele concurenţilor înainte ca Guvernul să anunţe câştigătorul privatizării.

„Cunoscând aceste cifre anterior deschiderii ofertelor, deci în afara cadrului procedural instituit, ENEL Spa. Italia, ca organizaţie internaţională, în favoarea căreia a acţionat Stamen Stantchev, a avut practic posibilitatea de a oferi un preţ maxim. Dincolo de această consecinţă de ordin bănesc, controlul asupra unui domeniu strategic al economiei naţionale, definit în acest sens în mod expres de legislaţia naţională, a fost transferat în mod intenţionat organizaţiei internaţionale prin acţiunea concertată şi directă a oficialilor români, inc. Mucea Mihai Dorinel şi înv. Sereş I.C”, susţin procurorii DIICOT care au instrumentat dosarul

Practic, anchetatorii arată că întreaga procedură de privatizare a fost viciată din cauză că informaţii confidenţiale privind criteriile pe baza cărora va fi desemnat câştigătorul licitaţiei, ofertele de preţ avansate de companiile participante, au fost transmise către Stamen Stantcev, cetăţean bulgar, şi Vadim Benyatov, cetăţean american.

La privatizarea Electrica Muntenia SUD s-au înscris la începutul anului 2006 opt companii. Dintre acestea, cinci urmau să fie selectate, iar una – ENEL – a fost aleasă drept câştigătoare a privatizării.

DIICOT spune că însuşi ministrul Codruţ Sereş a transmis informaţii despre preţurile avansate de competitorii ENEL, destinatarul acestor informaţii fiinde Stamen Stancev, care ulterior a pasat informaţiile către ENEL. „În data de 28.03.2006, învinuitul Sereş I.C. a divulgat (transmis) inc. Stantchev Stamen, informaţii confidenţiale (secret economic, comercial), clasificate „secret de serviciu” privind cifrele reprezentând sumele oferite de firmele selectate pentru achiziţionarea pachetului de acţiuni de 67,5 % din capitalul social al S.C. Muntenia Electrica Sud S.A., societate comercială aflată în proces de privatizare”, se arată în rechizitoriu.

În vederea pronunţării Curţii Supreme, în 3 decembrie, DIICOT a cerut pedepse cu închisoarea cu executare pentru toţi inculpaţii. În acest dosar, statul nu s-a constituit parte civilă şi nici nu a fost solicitată rezilierea contractelor de privatizare. Specialiştii consultaţi de gândul spun că este puţin probabil ca judecătorii să dispună rezilierea contractelor de privatizare, chiar dacă DIICOT spune că acestea au fost viciate.

Privatizarea Electrica Muntenia SUD-faza II: ENEL, acuzată că nu şi-a respectat angajamentele

Compania italiană ENEL a plătit în 2007 395 milioane de euro pentru 67,5% din acţiuni şi s-a angajat la investiţii de 425 milioane euro în modernizarea Electrica Muntenia Sud. Investiţiile urmau să fie făcute în termen de cinci ani. Curtea de Conturi a constatat în 2012 că ENEL nu ar fi investit cei 425 milioane euro, aşa cum s-a angajat prin contract. ENEL a realizat un raport de audit care arată că în Electrica Muntenia SUD au fost făcute investiţii, dar Curtea de Conturi susţine că firma italiană nu a dovedit că banii au provenit din conturile companie italiene, astfel că inspectorii au concluzionat că ENEL nu şi-a respectat anagajamentul contractual.

Analiza Curţii de Conturi arată şi că reprezentanţii statului nu au depus toate eforturile să supravegheze ENEL şi să se asigure că va investi cei 425 milioane euro în modernizarea Electrica Muntenia Sud. În opinia Curţii, acest aspect reprezintă o încălcare a contractului de privatizare. „Nerespectarea de către vânzător a obligaţiei contractuale de a urmări utilizarea preţului de subscriere plătit la finalizare, în scopul finanţării angajamentului anticipat de investiţii”, se arată la capitolul „abateri” al raportului.

Mai departe, la capitolul „responsabili” îl găsim pe acelaşi Eugen Brădean, arestat de DNA în dosarul Hidroelectrica. Într-un răspuns trimis către Curtea de Conturi, acesta spune că Electrica nu poate evalua dacă ENEL şi-a respectat angajamentele sau nu.

„SC Electrica SA nu deţine informaţii suficiente pentru a putea afirma că societatea nu a utilizat Preţul de Subscriere ca sursă de finanţare a Angajamentului Anticipat de Investiţii pe anii 2009 şi 2010… şi că nu a finanţat investiţiile necesare pentru dezvoltarea sustenabilă a activităţilor Societăţii în conformitate cu legislaţia aplicabilă şi aprobate de ANRE”, a transmis Eugen Brădean către Curtea de Conturi.

În 2012, Curtea de Conturi a precizat că Electrica nu a început demersurile pentru a colecta despăgubirile de la ENEL.

ENEL: Contractul de privatizare a fost respectat

În acest caz, ENEL a transmis către Electrica un raport de audit solicitat de compania italiană experţilor de la Ernst&Young. Acest raport de audit susţine că ENEL şi-ar fi respectat angajamentele contractuale. „Raportul de audit cu scop special din data de 29 iunie 2011 întocmit de Ernst&Youg Assurance Service SRL (auditorii SC ENEL Distribuţie Muntenia SA)  confirmă valorile investiţionale în reţeaua de distribuţie a energiei electrice în perioada 1 ianuarie 2009 – 31 decembrie 2010, în conformitate cu contractul de privatizare încheiat între SC Electrica SA şi ENEL SA în data de 11 iunie 2007”, a arătat ENEL.

Cum vrea Niţă vrea să modifice contractul cu ENEL

Guvernul a aprobat schimbarea contractului de privatizare a Electrica Muntenia SUD. Mai precis, în contract se va modifica procedura prin care se vor judeca la Curtea de Arbitraj de la Paris. Dacă în cazul filialelor Dobrogea şi Banat litigiile au fost judecate de un singur judecător, în cazul Electrica Muntenia SUD statul vrea ca dosarele să fie judecate de un complet de trei judecători.

Acestă modificare survine tocmai pentru că Electrica a pierdut procedurile de arbitraj în cazul privatizărilor filialelor Electrica Banat şi Dobrogea.

Statul cere ENEL 900 milioane euro

Departamentul pentru Energie arată într-o notă de fundamentare că a transmis notificări de plată pentru penalităţi către ENEL în valoare de peste 830 milioane euro, la care se mai adaugă şi dobânzi aferente de 375 milioane lei, adică aproape 900 milioane euro în total.

Procedura de notificare este prealabilă procedurii de arbitraj de la Curtea Internaţională de Arbitraj de la Paris. Surse guvernamentale au declarat pentru gândul că Electrica urmează să demareze o astfel de procedură şi în cazul privatizării Electria Muntenia SUD.

Sursa: gandul.ro

Potrivit premierului, după Vilnius, Republica Moldova va purta niște consultări cu Federația Rusă. Anunțul a fost făcut într-un interviu pentru presa rusească.

„Consultările sunt necesare pentru a explica cât mai bine situaţia. Când am început discuțiile privind crearea zonei de liber schimb cu UE, la acel moment exista o zonă funcţională a comerţului liber în cadrul CSI”, a menționat Iurie Leancă.

Șeful Cabinetului de miniștri a precizat că Moldova ar urma o perioadă de adaptare a cerințelor europene de 7-10 ani. Pentru a depăși termenul de tranziție, Iurie Leancă  și-a arătat disponibilitatea de a  asculta sugestiile colegilor ruși, convins că se poate ajunge la un compromis.

Interviu cu Viorica Tătaru, fiica regretatului regizor Tudor Tătaru

Ce se întîmplă la „Buciumul”? Primăria spune că e haos.

V.T. Asta încercăm să clarificăm și noi. Avem impesia că e un joc murdar al anumitor persoane din Primărie și încercăm insistent să aflăm cine stă în spate, cine vrea să obțină niște terenuri în centrul Capitalei. Probabil pentru mulți valoarea „Satului Moldovenesc” este estimată în sume de bani, în metri pătrați, iar pentru noi are valoare spirituală și înseamnă mai mult decît bani. Vrem să continuăm activitatea, să continuăm să realizăm ceea ce n-a reușit tatăl meu, care la rîndul lui a fost acuzat că ar fi făcut prea puține în acest Centru Cultural. Și lui i s-au pus piedici. M-am convins de asta chiar după decesul lui, cînd am mers la Primărie cu scopul de a relua activitatea la „Buciumul”. Pur și simplu nu ne-au răspuns. Avem și numărul scrisorii înregistrate, iar altele au dispărut și nici n-au ajuns la primar. După o ședință l-am rugat pe Dorin Chirtoacă să vină la „Buciumul” să discutăm planuri pentru viitorul Centrului. O lună l-am așteptat zi de zi. Îmi amînam toate planurile, numai să fiu pe loc în caz că va intra primarul pe la noi. Și n-a mai venit.

La un moment dat, am realizat că acest loc o să se piardă dacă îl lăsăm de izbeliște. Așa că am venit cu familia aici. Măturăm, săpăm, asiguram ordinea, păzim teritoriul, la propriu vorbind. Nouă chiar ne pasă de munca tatălui meu, care a investit bani și sănătate în acest Centru ca să-l aducă la un anumit nivel și mai apoi să-l mențină. Am încercat să atragem evenimente culturale, iar după asta, cînd a venit noua directoare, ne-a abuzat și cu reproș ne-a întrebat cine ne-a permis să organizăm aici manifestări? Atunci mi-a promis că vom face pușcărie.

Toată furtuna s-a început cînd s-au împlinit șase luni de la decesul lui Tudor Tătaru. Să fie un termen întîmplător?

V.T. Nu mi se pare deloc întîmplător, pentru că n-au venit după o săptămînă-două, o lună cu asemenea intenții, dar tocmai după șase luni de cînd tata nu mai este. De trei ani, de cînd „Buciumul„ nu este finanțat, n-a existat nicio pretenție.Toate au venit acum și cer drepturi de proprietate asupra localului.

Cine credeți că rîvnește „Satul moldovenesc”?

V.T. Asta este și întrebarea noastră, dar dacă tragem niște concluzii în urma unor decizii ale Primăriei, am putea intui, cu toate că e greu să dau un nume. De exemplu, Primarul General a numit-o în funcție pe noua directoare a Centrului Național de Cultură „Buciumul” printr-un ordin personal și n-avea dreptul legal să facă asta, întrucît în statutul Întreprinderii Municipale este specificat că decizia poate fi luată de Consiliul Municipal și persoana numită trebuie să fie neapărat din domeniul culturii. Am întrebat chiar un consilier municipal cine joacă, ce se urmărește și a rămas perplex. În Primărie, nu toți știu despre hotărîrea primarului. Am prezentat ordinul ca să ofer credibilitate și urmează să se discute în cadrul Municipialității. E clar că la mijloc este un interes personal sau poate chiar unul de partid. Mai multă lume mi-a spus că sunt mulți pretendenți la terenul acesta, dar nu vreau să cred asta pînă nu-mi explică Dorin Chirtoacă personal ce intenții are.

Fără a prezenta vreun act, vreun argument justificat, Mihaela Iacob, noul director, a venit într-o zi și ne-a cerut să punem cheile pe masă. Am rămas stupefiați. Cum așa? Poate avem ceva de spus, de întrebat? A zis că nu o interesează cine suntem. Am întrebat-o dacă știe că „Buciumul” a fost creat în 1992 ca un studiou independent, cu statut de SRL, împreună cu Emil Loteanu și Igor Grosu. Nici asta n-o interesează. Mai mult ca atît, a afirmat că Loteanu, Tătaru și Grosu sunt pentru dînsa niște simpli cetățeni. Ne-a dat gata!

Ce știți despre Mihaela Iacob?

V.T. Nu știu prea multe. Am aflat că vine din domeniul Tehnologiilor informaționale, ocupase funcția de viceministru la ministerul TIC și nu are nicio legătură cu cultura, fapt care nu poate fi admis pentru o persoană care ocupă funcția de director la „Buciumul”. Mi-a zis că e treaba ei cum a ajuns aici și că a fost trimisă să facă ordine. A venit cu tot cu pază privată, care probabil este plătită tot din bani publici. Ne-a interzis accesul pe teritoriu și din milă mi-a dat un termen de 10 zile ca să plecăm de aici, altfel vom fi evacuați forțat. Asta se pare că-i decizia ei personală, pentru că nu ne-a pus la dispoziție nici un act, nicio foaie cu antet măcar. Dacă susțin că noi ocupăm abuziv Centrul Cultural, atunci să ne prezinte o decizie judecătorească. Pînă la urmă nu înțeleg de ce s-a lansat această idee și chiar îmi pare foarte rău. Am spus și mai menționez că scopul nostru nu este de a locui aici, căci așa cum am trăit în chirie pînă acum, ne-am putea descurca cu asta și mai departe. N-avem nici un avantaj că stăm aici din partea comodităților – nici apă, nici căldură, mai ales că sunt cu trei copii mici. Stăm aici, deoarece e păcat să permitem să se piardă munca lui tata.

Dar cu ce credeți dvs că veți încurca?

V.T. Nici n-avem scopul acesta. Am venit la „Buciumul” să fim paznici. Nici cîinii din ogradă n-avea cine să-i hrănească. Doamna Iacob a cerut să fie otrăviți cîinii. I-am zis că trebuie apreciate aceste animale pentru devotamentul cu care au slujit stăpînului și au păzit curtea. Au și ei meritul lor.

Adevărat că noi nu avem acte de proprietate. Tata putea să-l privatizeze de mai multe ori dacă vroia, dar n-a vrut să fie centrul unui subiect de bîrfă, de conflict. Terenul acesta a fost oferit de Primarul Nicolae Costin în 1992, pentru a se construi un atelier de creație și casă de locuit. Actul care confirmă aceasta a dispărut din arhiva Primăriei, dar noi o să căutăm și-o să demonstrăm gurilor rele. Lumea de bună credință ne întreabă cu ce ne pot ajuta, lume care înțelege ce se petrece aici și ne oferă suportul lor necondiționat.

Noi ne-am pomenit în fața unui scandal, primim amenințări și încearcă să ne doboare, dar n-o să lăsăm așa. În ziua cînd a venit Mihaela Iacob mi se blocase apelurile de ieșire. O coincidență dubioasă. Am apelat la rețeaua de telefonie la care am fost abonată și de acolo mi s-a spus că a fost dat ordin să-mi șteargă informația de pe cartelă și să-mi lichideze numărul. S-au temut probabil să nu sun după ajutor, dar dacă pretind că au venit pe cale legală, de ce se tem?

Au făcut schimbări și în statutul Întreprinderii Municipale și straniu este și acest lucru. În act e specificat clar că nu pot fi făcute modificări, atîta timp cît activitatea este blocată. Dar ei au făcut asta. Ne-am pomenit că noi avem un act, iar autoritățile altul, făcut la Camera de Înregistrări. Am întrebat cum și-au permis să facă acest lucru și mi-a răspuns că nu mă privește, că este problema lor. Nici un contract al pazei nu ne-a prezentat. Absolut nici un act n-am văzut din partea noii conduceri ai „Buciumul”-ui. Polițistul de sector ne-a sugerat să angajăm și noi pază, dacă ne deranjează asta care este. Mi-am dat seama că anumite locuri imposibile în Republica Moldova sunt posibile pentru unii.

Nu cerem să ne dea dreptate anume nouă, dar să fie de partea „Buciumul”-ui. Ne pare rău să pierdem ceea ce avem și ar fi foarte frumos să continuăm proiectele chibzuite de ani de zile și să colaborăm cot la cot cu administrația publică locală. Să se acționeze legal și transparent.

Ce relații avea Tudor Tătaru cu autoritățile?

V.T. Din cîte știu nu erau chiar bune, din momentul în care Dorin Chirtoacă a preluat mandatul de Primar General. Eu am fost dintotdeauna de partea dumnealui, m-am bucurat că fiind atît de tînăr, a reușit să-și asume așa responsabilități. A avut toată admirația mea și mă miram cum tata nu poate găsi limbă comună cu el. Tata a încercat de mai multe ori să discute cu Dorin Chirtoacă și de fiecare dată a fost evitat.

Din 2010 nu s-a alocat nici un ban pentru „Buciumul” și tata a fost nevoit să se descurce pe cont propriu. Să plătească acel paznic din buzunarul personal. Normal că nu putea să realizeze prea multe în asemenea condiții, dar cel puțin a asigurat ordinea aici.

A mai fost o tentativă de lichidare a „Satului Moldovenesc – Buciumul”, în timpul cînd Vlad Filat ocupa funcția de prim-ministru. Vroiau să construiască un muzeu al totalitarismului, în aer liber în „beciurile lui Tătaru”.

V.T. Da, mi-amintesc, dar s-a renunțat la idee. De fapt, aici sunt două beciuri. Și sărbătorile, chefurile care se organizau, nu era pe locul unde au fost omorîți oameni de Stalin. Dar dacă s-ar continua pe ideea acestui muzeu, noi suntem primii care ar aproba. Trebuiau să facă investigații ample și să demonstreze că într-adevăr aici sunt victime ale stalinisme.

De unde știți că pe teritoriul „Buciumul”-ui se va construi un centru comercial?

V.T. Am aflat de la o cunoștință, dar nu putem compromite numele companiei de construcție care are proiectul deja la mînă. Am vrut să fotagrafiem schema, dar nu ne-a permis să divulgăm sursa deocamdată. Am aflat că aici va fi demolat totul cu buldozerul, dar aș da orice să cunosc și eu mai multe detalii și să le fac publice.

E clar că terenul este urmărit pentru a satisface un interes personal și nicidecum de a pune pe roate „Buciumul”.

Ce veți face mai departe?

V.T. În primul rînd vom apela la serviciile unui avocat. Vom merge în instanța de judecată să clarificăm cît de legal acționează autoritățile, vom cere transparență și vom demonstra că pînă la urmă, eu, prin moștenire am primit cota-parte a SRL-ului și dețin dreptul de proprietate, iar „Buciumul” trebuie să-și continue activitatea. Va fi greu, dar suntem dispuși să luptăm cît va fi necesar.

Vă mulțumesc.

Republica Moldova este curtată de europeni pe criterii politice și nu pe criterii de performanțe. De această părere este fostul premier Ion Sturza.

„Moldova are noroc. Am impresia că se repetă situaţia din ’99, când era curtată de europeni pe criterii politice şi nu pe criterii de performanţe, că nu eram noi mai buni atunci… Deci vreau să vă spun că astăzi situaţia este exact aceeaşi. Pe criterii politice noi putem să avansăm foarte mult inclusiv în domenii pragmatice, în liberalizarea regimului de vize. Ar trebui să fim mai răbdători şi un pic mai corecţi în rapoartele noastre cu Uniunea Europeană. Deşi, încă odată, va rămâne riscul ca ţările membre ale Uniunii Europene să blocheze anumite procese, inclusiv din interes intern. La mijloc e politica anti-migraţională în Anglia, în Franţa. Franţa este foarte reticentă în extinderea facilităţilor pe vize şi a Schengen-ului pentru multe ţări”, a declarat Ion Sturza în cadrul unui interviu pentru Europa Liberă.

Fostul premier s-a referit și la consecințele pentru Moldova în caz că Ucraina se răzgândește să semneze Acordul de Asociere la Summitul de la Vilnius.

„Ucraina ar fi un spate pentru noi. S-ar exercita asupra Ucrainei mai multe presiuni externe decât asupra Moldova. Dacă rămânem de unii singuri, trebuie să o spunem sincer, suntem relativ o victimă uşoară. Aici chiar va trebui foarte multă coeziune, solidaritate şi implicarea tuturor”, a mai spus Sturza.

Sursa: jurnal.md

Când eram mic aveam o nedumerire oarecum neobișnuită pentru un copil. Eu nu înțelegeam de ce nu dispar odată babele din sat. Nedumerirea mea creștea pe măsură ce treceau anii – babele din sat mureau una câte una, iar numărul lor nu se micșora. Nu țin minte să fi avut vreun resentiment pentru ființele plăpânde, cuminți, cu broboada trasă pe ochii proptiți în pământ. Îmi păreau simpatice chiar pentru faptul că atunci când le tăia calea vreun bărbat, se opreau din mers, se plecau un pic din spate, în semn de respect și îl salutau cu voce supusă. Eu nu aveam bunici și îi invidiam pe semenii mei, de aceiași vârstă, care se lăudau cu acadele din băsmăluța „fermecată” a mamei Tudora lu’ Rădeanu, iar în lungile nopți de iarnă, lângă sobă, visam că va veni o zi când voi merge cu pas marțial prin sat și mama Paraschiva lu’ Vraghi mă va saluta înainte ca eu să deschid gura, așa cum le spunea „Bună ziua” altor băieți mai mari ca mine, care odată scăpați de armată, brusc treceau în categoria bărbaților demni de respectul tuturor babelor din sat.

Cu toate astea, dorința mea ca babele să dispară din peisajul rustic al copilăriei mele, nu slăbea nici măcar atunci când o vedeam pe mama Mărița lu’ Bostănică bocindu-și bărbatul mort pe front. Mama Mărița, era vecina familiei noastre de „fonțonari”, cu trei aguţi în bătătura casei acoperită cu stuf, cu prispă de lut și brâie trase cu smoală, în care își crescuse cei doi feciori. Trăia în aceiași curte cu mezinul. Porăia toată ziua cu tot felul de trebi în jurul casei. Își muștruluia nepoțelele și își strunea, cel puțin, odată pe zi nora. O dată la două, trei luni mama Mărița oferea pentru vecini câte un spectacol pe care visez să-l pun vreo dată pe hârtie: se întâmpla de obicei seara, dânsa bea de una sigură un ulcior de vin, mai apoi își smulgea broboada de pe cap lăsând părul sur sa-i cadă pe umeri, se prăbușea pe prispă, se apuca cu mâna osoasă de frunte și scotea un „offff…” prelung, care servea drept semnal de început pentru cea mai dramatică narațiune pe care am auzit-o vreodată.

Au trecut mulți ani. S-au schimbat multe lucruri de atunci: a secat fântâna lu’ Lupoaica, s-o ponorât dealul lu’ Prepeliță, s-o înfundat râpa lu’ Chiminga, dar babele din sat trăiesc. Sunt îmbrăcate în aceleași bundițe roase, merg tot așa cătinel cu „coghilița” pe spate, se sprijină în același băț de vișin ca acum 40 de ani și doar ochii…, ochii lor parcă îmi amintesc de niște fetișcane zvăpăiate în minijupe, care săreau cu nerușinare din brațele lui Vasile Fusa, călare pe „Java” lui Costică Luchian. Oacheșele alea au dispărut toate sau, cel puțin, nici una dintre fetele din sat nu mai seamănă cu ele, iar babele trăiesc și neamul lor dăinuie peste ani în ciuda tuturor transformărilor sociale, modei postmoderniste și progresului științific.

În perioada „perestroikăi gorbacioviste” triam o stare de fericire atotcuprinzătoare. Aveam certitudinea că în cinci, zece ani vor dispărea pentru totdeauna secretarii de partid – cazoni și țâfnoși; liderii comsomoliști – servili „ la raikom” și îmbățoșați printre muritori; președinții de colhoz – autoritari și hoți; brigadierii – proști și fuduli; „nacealnicii” din „Moldcoop” și „Obșepit”- unsuroși și plin de sine; milițienii, procurorii sovietici și judecătorii „norodnici” și, în sfârșit, am fost sigur că vor dispărea ireversibil dumnezeii religiei leniniste de la Comitetul Central.

Mai târziu, în anii 90, au apărut ca din senin proxeneți, „rakeți”, „valiutcici”, brigăzi, „krâșe”, „avtarități” criminale, „biznesmăni” în sacouri bordo, „kileri”, „vorî v zakone” – noua protipendadă părea un roi de paraziți de-o zi, iar dezmățul lor – o derută istorică de moment. Credeam că va fi suficient să facem o dezinfectare superficială și vor dispărea ca himerele de coșmar a unui vis de noapte.

Au trecut peste douăzeci de ani. Totul în jurul nostru se schimbă cu o accelerație halucinantă. Mijloacele de comunicare pe internet și telefonia mobilă au devenit obișnuite și accesibile tuturor, de la o banală reparație de locuință și până la legile adoptate de Parlament, toate sunt europene. Moldovenii scuipă, deja, coji de răsărită pe Broadway, pe Shamps-Elysees, în prejma Palatului Buckingham și discută între ei bârfele din sat, de la mii de kilometri, pe odnoklasniki.ru. Chișinăul seamănă tot mai mult cu un terci dubios de mizerie balcanică și lux occidental în care circulă mașini germane de ultimă generație tehnologică, împodobite cu „Ghergevkaia lenta” și inscripții războinice „ Na Berlin!”.

Au trecut peste douăzeci de ani și, deși totul în jurul nostru se transformă uluitor, în această pepinieră malefică totul rămâne la fel: secretarii de partid, liderii comsomoliști, președinții de colhoz, brigadierii, „nacealnicii”, procurorii, judecătorii trăiesc în armonie perfectă cu proxeneții, „rakeții”, brigăzile, „krâșele”, „avtariteții”, „kilerii” și „vorii”. Managementul Armatei Naționale este bazat pe „dedovșcină” , polițiștii își marchează sărbătoarea lor profesională de ziua miliției sovietice, iar procurorii și judecătorii, au drept semnal sonor pentru apelurile clienților lor din lumea criminală un cunoscut „șanson” rusesc – „Vladimerski Țăntral”.

Când eram mic, veteranii de război erau oameni bătrâni. De atunci au trecut 40 de ani și, la 9 mai, în fiecare an, urmăresc aceleași scene cu o mică schimbare – atunci spectacolul era tragic, acum este grotesc. Iată de ce trăiesc senzația clară că veteranii celui de al II-lea Război Mondial se nasc și astăzi.

Când eram copil, am auzit mai multe istorii de la pretinse victime ale „ocupației românești” despre palma jandarmului român. Astăzi, în satul meu, un coleg de clasă care râmase repetent a doua oară în clasa cincea și care mi-a rupt trei foi din Tom Sawyer ca să-și învelească vreo patru „pirojoace”, acum stă pe post de popor, buhăit de beție pe prispa casei și le povestește copiilor că doi dinți lipsă, din față, i-au fost dezbătuți de un jandarm român în anii treizeci.

Dintre noi au dispărut cu desăvârșire bătrânii înțelepți, ale căror „patru clase la români” stăteau santinelă la straja mentală și morală a acestei societăți. Acum suntem descoperiți și vulnerabili pentru că pe ulițele mlăștinoase ale satelor noastre întâlnești, la tot pasul, câte o haimana alcoolizată „cu opt clase la ruși” și cu, cel puțin, o „hodkă” la Vorkuta, care își mută chiștocul dintr-un colț al gurii în altul și te tot întrebă: „Da nie, blea, și-ni dai?”.

Suntem o țară în care copiii dispar, iar bătrânii se nasc!

Suntem o țară cu viitorul în spate și trecutul în față!

Suntem o țară unde oamenii cu integritate morală sunt indezirabili, iar criminalii în vogă!

Suntem țara în care nu te poți compromite dacă furi, pentru că din perspectiva trecutului care ne stă în față: ceea ce fură astăzi Plahotniuk și Filat, ne va aparține ieri.

Suntem țara în care „voroninii” se nasc în fiecare zi în memoria colectivă, iar „plahotniucii și filații” își cumpără pe bani furați trecutul și îl convertesc speculativ în intenție de vot.

Suntem țara pe care ar boci-o mama Mărița lu’ Bostănică cu un tragism demn de memoria bărbatului dânsei căzut pe frontul de răsărit, dar și de soarta ei de vădană asemenea destinului acestei societăți întoarse de la țâța civilizație occidentale.

Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de când ne-a părăsit Nichita Stănescu. Poetul a avut la Iaşi doi valoroşi şi statornici prieteni. Pe scriitorul Mircea Radu Iacoban, fostul director al Editurii Junimea, editură unde poetului i-au apărut mai multe volume de poezii şi pe regretatul Dumitru Ignea, omul de cultură ce s-a numărat printre iniţiatorii Festivalului “Mihai Eminescu”. Ambii mi-au “dăruit” în premieră câte puţin din poveştile ce îl aveau ca protagonist pe autorul volumului “11 elegii”. 

Patriot 
Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, poetul îi spunea “Cuzache”. Însă de cele mai multe ori în discuţiile sale se întoarcea la poetul naţional,  Eminescu, numindu-l Mişu. “Prin asta îl aducea în familie, era un fel de preţuire care trecea dincolo de tot ce este ceremonios şi oficial”, a spus Mircea Radu Iacoban. Nichita, care a fost un mare patriot, a iubit mult această ţară şi a respectat istoria ei. Deseori exclama: cutare peisaj este frumos pentru că toată România este, dar nu era un naţionalist afişat. Când a mers o dată la Chişinău, a coborât din vagon la Gară, a îngenunchiat şi a sărutat acel vechi pământ românesc. “Vă daţi seama cum a sunat chestia asta la Chişinău”, mai ales că în acea perioadă, Republica Moldova făcea parte din URSS. “Discursul lui a fost atât de românesc, încât reprezentanţii autorităţilor au şters-o imediat de acolo. Pe Nichita nu puteai să-l opreşti, nu puteai nici să te superi pe el, nimeni nu se putea supăra vreodată. Se treceau în rândul extravaganţelor aceste atitudini ale lui, puse în evidenţă la Chişinău”.

Legat de evenimentul basarabean, Ignea a povestit: “Poetul a spus o chestie frumoasă la Chişinău – a luat cuvântul în faţa unei săli arhipline şi a zis: în sfârşit, am venit de la mine de acasă la mine acasă…La fiecare întrunire, cu fiecare ocazie cu care Nichita avea de luat cuvântul undeva, alergau toţi care erau pe sală, să-l audă vorbind, pentru că spunea lucruri interesante, întotdeauna venea cu ceva ieşit din comun care n-avea legătură cu cele zise până atunci. Dezvolta câte o idee care stârnea curiozitate, cele spuse fiind asemănătoare cu poezia lui, trebuia să descifrezi şi cuvântările lui. Era un scriitor care ieşea din comun, caracteristic pentru fiecare din cei atinşi de aripa geniului”. “Odată, prietenii şi cunoscuţii din blocul unde locuia i-au îmbrăcat scara în flori. Ziceai că ajungi la un templu dacă mergeai să te întâlneşti cu Nichita în apartamentul lui din Piaţa Amzei”.

O vizită la poet echivala cu un titlu de nobleţe
La Bucureşti, de atâta lume ce poftea pe la el i se tocise şi soneria, era scoasă din funcţiune. Bun la suflet, poetul se uita puţin pe creaţiile unor începători şi pe toţi îi încuraja, la un pahar de băutură adusă de musafiri. “Uşa lui era tot timpul deschisă, era dever mare, dar să nu se creadă că se intra aşa de uşor la Nichita, nu intrau toţi neisprăviţii doar pentru că acolo trebuie să fie ceva de băut”. E adevărat că cel care fusese la poet căpăta apoi un nou statut. O vizită la Nichita valora cu un titlu de nobleţe, “însă erau şi mulţi neaveniţi, făloşi, snobi, dar cei mai mulţi erau oameni merituoşi, unii chiar geniali, ca şi el”. Era aşa ca o aură, l-ai vizitat pe Nichita, ai fost la Nichita, era ca o obsesie. “La el se mergea ca la un templu al poeziei, după o întâlnire şi o discuţie cât de scurtă, cât de sumară, simţeai o împlinire, o umplere a unui gol. Nichita era ca un Dumnezeu pentru cei care călcau pe urmele lui. Era însăşi viaţa poeziei, în derulare”. Fostul redactor-şef de la Iaşiul literar îşi aminteşte că l-a zărit acolo pe faimosul jazzman Johny Răducanu, pe tânărul scriitor Traian T. Coşovei şi pe mulţi,mulţi alţii.

Fără cravată, boem
Pentru majoritatea, Nichita a fost un fenomen: “E greu să fie încadrat alături de ceilalţi poeţi din vremea lui, cel puţin. Era un izvor de poezie, îţi făcea impresia că numai când doarme nu scrie. Nichita nu avea grijă de poezii – era ca un aer dens. Era şi inventator, erau spontane toate alăturările lui de cuvinte şi nu îşi nota niciodată”. Motivele lui de inspiraţie? “Sunt o pată de sânge care vorbeşte” iată un autoportret ieşit din comun, poetic. Avea o faţă luminoasă şi un zâmbet mereu plăcut. Intervenea mereu, gusta poantele, dar nu-i plăcea să spună bancuri. Scriitorul Mircea Radu Iacoban îşi aminteşte că era un om totalmente lipsit de abilităţi practice. “Era un om fără spirit practic, nu l-aş fi pus pe Nichita niciodată să repare o siguranţă, i-ar fi fost absolut imposibil. Şi nu umbla îmbrăcat elegant, ci cu o neglijenţă studiată, un pic voită. Niciodată nu l-am văzut cu cravată. Îi plăcea să se arate distrat, împrăştiat, de fapt şi era un pic, dar nu l-am auzit niciodată să piardă un tren, să uite vreun act, însă probe mărunte de ieşire din tiparul normal dădea, în sensul că spunea: am uitat să-i spun lui cutare următoarea chestie!, lasă că-i spui mine, dar trebuia să-i spun astăzi, m-am înţeles cu el, şi când i-am zis unui om eu trebuie să mă ţin de cuvânt, am uitat să dau telefon, tu eşti de vină că m-ai ţinut acolo, hai să-i dăm telefon!”. Ignea şi-a amintit că Nichita era un bărbat fin, ca un copil mare, delicat, foarte fragil în felul său de a fi, deşi nu părea. Iacoban susţine că poetul a fost un om ca toţi ceilalţi şi asta cerea el scriitorilor în general să fie. De altfel, şi despre Eminescu a scris o poezie în care un vers spunea că  – A fost un om ca toţi oamenii şi trebuie să-l privim ca atare.

Nichita s-a întâlnit cu Ceauşeştii
Pe poet îl deranja foarte mult prostia. Când simţea o adiere de tâmpenie din dreapta sau stânga îşi lua măsuri de precauţie de genul acelui îndemn la tăcere în legătură cu Eminescu. Găsea o formulă prin care îi lua glasul celui care era prea agresiv. “Avea o sensibilitate care mergea uneori până la maladiv, o sensibilitate care nu o exacerba, şi-o inhiba. El cuvânta rar, nu se înghesuia deloc la momente de festivism sau întâlniri, inclusiv cu Ceauşeştii, pentru că au existat momente când s-a întâlnit şi cu aceştia, dar ei nu s-au arătat niciodată incomodaţi de poet, pentru că el nu deranja, nu era cu fitile, cu poezii încrucişate din care să iasă  – jos comunismul. Când lua cuvântul, frazele erau acelea ale unui poet, discursul era ca un poem. În partid erau şi oameni de mare sensibilitate care îl apreciau foarte mult, de exemplu Miu Dobrescu, dar Suzana Gâdea, care a fost şi ea preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu înţelegea nici măcar jumătate din ceea ce scria sau spunea Nichita”.

Era un copil
La lansarea volumului “Epica Magna”, a venit în capitala Moldovei cu Breban şi Manolescu. A fost un eveniment deosebit, nu încăpea asistenţa în librărie şi se strânsese foarte multă lume şi afară, iar Nichita a dat foarte multe autografe. “Când era însoţit se iscau discuţii interminabile”. Din păcate, a avut parte la Iaşi şi de poeţi care nu îl agreau, cum a fost Mihai Ursachi. Acesta a scris câteva texte nedelicate la adresa poetului. “Probabil era vorba despre o dispută cu privire la soclul pe care urma să urce fiecare, ciudată chestie”. Dar şi poetului Ursachi, cât şi lui Iacoban, le-a făcut câte un desen care au ajuns fiecare din ele coperte pentru cărţile lor. “Eram la o conferinţă a Uniunii Scriitorilor, eu în prezidiu, el în primul rând, la un moment dat m-am trezit cu un desen făcut de el. Susţinea ideea că nu trebuie să ridici creionul până nu termini desenul. A fost un mare copil Nichita, pentru că el se juca tot timpul. Îşi crease un personaj, intrase în pielea lui şi îl juca, parcă ar fi spus – acesta sunt eu, trebuie să mă acceptaţi aşa cum sunt – şi urma reprezentaţia pe care o dădea”. Dumitru Ignea a povestit cu ani în urmă că pe Nichita nu îl interesau cancanurile de nici un fel, ori rezultatul ciocnirilor dintre anumiţi scriitori, nici rumoarea electorală a alegerilor de la Uniunea Scriitorilor. “El trăia într-o lume a prieteniei şi a poeziei. De câte ori am avut prilejul să schimbăm câteva vorbe, nu s-a interesat de nimic decât ce mai facem, ce mai gândim. În ultimul timp, când ţinea cuvântări juca şi puţin teatru, îşi schimba  tonul vorbirii, gângăvea câte puţin, cred că o făcea intenţionat. Altfel era un poet pur, poezia lui era densă, plină de suflu. Ştim cu toţii cum vorbea el cu copacul Gică, acolo unde locuia, discuta cu el, îl întreba ce mai face, cum se mai simte, cum a dormit noaptea. A scris şi un eseu în acest sens”.

Nichita despre Eminescu. Manuscrisele lui Nichita
Nichita a trimis la Iaşi cinci manuscrise. Ignea a donat muzeelor literare patru dintre ele. Iată ce povestea reporterului Jurnalului Naţional acesta: “De obicei le primeam când ne întâlneam la Casa Scriitorilor sau cu alte ocazii, pentru că ne vedeam foarte des, inclusiv la el acasă. Acolo se întâmpla câteodată să fim remarcaţi de el sau de alţii abia după o lungă perioadă de timp, pentru că erau foarte mulţi prieteni, tineri, din toate domeniile de activitate. Nichita a avut prieteni din toate domeniile artistice, muzicieni, actori, pictori”.

Despre poetul naţional, Nichita spunea că nu mai e nimic de spus. Asta pentru a-l proteja de cei care îl confiscau folosindu-i numele în timpul cuvântărilor. “Noi nu avem ce să spunem despre Eminescu, aceasta fiind în logica lui maximum de apreciere. Trebuie să tăcem, el a spus totul”. Aşa înţelegea el să lupte împotriva celor care, în timpul discursurilor, veneau cu frazări bombastice şi inflamate despre simbolul poeziei româneşti. Aşa ştia el să-l apere pe Eminescu. Mereu recita strofa eminesciană: “abia atingi covorul moale, mătasea sună sub picior”, care îi plăcea. Iar pe Eminescu îl preţuia nespus de mult, vorbea întotdeauna la superlativ despre el şi spunea că Iaşiul este legat în special de poetul naţional şi de Junimea. “Pentru el erau de nedespărţit aceste două nume proprii, Iaşi şi Eminescu”.

Iubea nespus de mult cărţile
Poezia pe care o scria el avea un grad de încifrare care nu permitea decriptări directe care să incrimineze, pe el nici nu-l interesa acest lucru, spunea că merge la esenţe, la lucrurile fundamentale şi nu la fitile pasagere. “Era înţelept, dar nu trântea aforisme şi maxime în discuţii. Şi scria foarte uşor, a fost un deschizător de drumuri în poezia noastră, o voce nouă, un sunet cu totul nou, care avea să facă şcoală. Dacă ar fi după mine, i-aş acorda rangul de geniu. Nichita era conştient de valoarea pe care o are. Dacă Labiş a dat semnalul dezgheţului, Nichita a dat semnalul trecerii către poezia europeană, către racordarea la pulsul literaturii moderne printr-o poezie care foarte greu se desprindea de tradiţie şi de modelele înaintaşilor”.

Mare iubitor de cele scrise, Nichita nu iubea doar cărţile lui, el preţuia cartea în general, iar pasiunea lui cea mare a fost numismatica. “Avea o colecţie mare de monede vechi, îi străluceau ochii când vedea monede pe care putea să le achiziţioneze. Şi mai avea ceva, ca un spirit de frondă a interiorului său – o colecţie de fiare de călcat din acelea vechi, cu horn, care dădeau frumos în casa lui mobilată foarte sumar. Îmi aduc aminte din casa lui de o masă rotundă din lemn şi câteva opera de Piliuţă pe pereţi, nu ştiu dacă pe jos era covor sau nu”, povestea Dumitru Ignea reporterului Jurnalului Naţional. Acum, la 30 de ani de la moarte, putem spune că poetul N. Stănescu n-a existat, ci el există şi astăzi. Toamna frunzele aurii ale Teiului lui Eminescu din Copou mângâie umbra inimii poetului Nichita. El a fost un poet care din păcate s-a stins, e sintagma care i se potriveşte mai bine, şi nu a murit.  “Îţi pupăm sufletul, Nichita!”, i-am putea spune. Aşa cum ar fi spus el…

Sursa: jurnalul.ro