Chiril Moţpan: „O guvernare care a uitat sacrificiile făcute nu mai merită tolerată”
Asistăm la un război al clasei politice… împotriva propriului popor
Era 2 martie 1992…Împreună cu un grup de ofiţeri ai Ministerului de Interne am ajuns în preajma localităţii Molovata Nouă. Luptele se dădeau la marginea satelor Cocieri şi Corjovo. A fost război…
La un sfert de veac de la acele tragice evenimente, am revenit pe acest petec de pămînt, devenit o rană sângerândă pe trupul ţării. La ceremonia de comemorare a eroilor din Molovata Nouă, Cocieri şi Corjovo, organizată de administraţia publică locală şi Uniunea veteranilor din raionul Dubăsari condusă de Andrei Agatii, nu a venit niciun oficial din Republica Moldova…
Se tot vorbeşte, în ultimii ani, despre ce „nu avem” dar „ar fi fost bine să fie”. Se fac glume pentru a ne mai alina tristeţea. Tristeţea legată de faptul că putem vorbi ore în şir de lucrurile pe care nu le avem. De atitudinile pe care nu le avem. Şi nu ni le cultivă nimeni.
Se poate spune că, în primul rând, ne lipseşte memoria.
În cei 25 de ani care s-au scurs de la declanşarea sângerosului război din 1992 de la Nistru, nu s-a publicat nici măcar o listă completă a celor decedaţi. Unele estimări vorbesc despre 300 de combatanţi şi 400 de civili originari din dreapta Nistrului, oameni care s-au acoperit de glorie, jertfindu-şi viaţa pe altarul independenţei nou-câştigate şi al integrităţii teritoriale. Peste 800 ar fi murit în stânga Nistrului…
Dar au mai fost şi alte mii de vieţi sfâşiate de consecinţele războiului. De traumele fizice şi psihice, de pierderea locului de trai, de ororile văzute, de care nu pot scăpa. Supravieţuitorii războiului de la Nistru sunt cei de care guvernarea – dar şi mulţi dintre concetăţenii lor – îşi amintesc doar când au nevoie să verse câte o lacrimă făţarnică la televizor. În statul nostru capturat, veteranii de război sunt trataţi ca nişte cerşetori. Politicienii îi dispreţuiesc, îi ignoră şi, uneori, îi folosesc drept pioni în jocurile lor murdare.
Aşa a fost 25 de ani în urmă, aşa e şi acum.
Elita oligarhică îşi râde de valorile şi atitudinile pe care şi le-au cultivat combatanţii în tranşee.
Îşi râde de solidaritatea în numele unei cauze nobile – ea cunoaşte doar alianţe între clanuri mafiotice.
Îşi râde de dorinţa de a asigura un viitor luminos copiilor ţării – ea ştie că, furând, îşi va asigura propriii copii, iar de restul nu-i pasă.
Îşi râde de abnegaţie şi spirit de sacrificiu – ea recunoaşte doar căutarea folosului propriu, cu orice preţ.
Îşi râde de cei care au fost lipsiţi de loc de trai şi de condiţii elementare pentru o viaţă decentă – pentru că etalonul ei este luxul şi mâinile băgate până la coate în avutul public, poate mai face să dispară vreun miliard, pe nebăgate de seamă.
Îşi râde de aşteptarea răbdătoare alături de camarazi, alerţi la fiecare foşnet al unei frunze – ea nu vrea decât satisfacţie imediată.
Iată ce avem – şi ce nu avem. Şi asta dă de gândit.
Eroii războiului au răbdat acest tratament inuman 25 de ani în şir. Când, în 2009, a venit la putere o guvernare aşa-zis pro-europeană, speram cu toţii că aceste lucruri se vor schimba. Dar aproape 8 ani mai târziu singurul lucru care s-a schimbat a fost că înseşi rezervele de speranţă par să se fi epuizat.
O guvernare ce a declarat război propriilor cetăţeni, ce îi tratează nici măcar ca oameni de mâna a doua, nu mai merită tolerată. O guvernare ce a uitat sacrificiile făcute şi nu manifestă nici măcar decenţă minimă, o guvernare ce se ascunde în spatele unor slogane false, care ne râde în faţă în timp ce ne minte şi ne insultă şi-a pierdut orice autoritate.
Dar singurul mod în care ne putem opune ei e să rezistăm. Aşa cum au rezistat veteranii noştri în tranşee. Având încredere în idealurile noastre – pentru că idealurile dau putere. Şi spunând lucrurilor pe nume. Având curaj. Recunoscând ce s-a întâmplat acum 25 de ani, şi continuă să se întâmple în fiecare zi de atunci. Numind războiul – război, curajul – curaj, laşitatea – laşitate, corupţia – corupţie, lipsa de moralitate – lipsă de moralitate. Şi încercând să fim noi înşine ceea spre ce aspirăm.
vicepreşedinte al Platformei Demnitate şi Adevăr