De acasă de la Andrei Baștovoi pînă la penitenciarul nr. 13 de pe strada Tighina, unde e deținut, sînt cam 800 de metri. Dacă mergi cu mașina, faci 3 minute, pe jos faci 10 minute. Cel mai mult durează drumul de acasă pînă în penitenciar dacă e să-l măsori în scrisori: scrisorile pe care Baștovoi le trimite soției sale pot face și cîteva zile, unele nu au ajuns nici după trei săptămîni.

Andrei Baștovoi este fost parlamentar, semnatar al declarației de independență a Republicii Moldova, iar în cei peste 17 ani în care a îndeplinit o funcție importantă într-o companie miliardară s-a întîlnit cu șefi de state, miniștri și afaceriști din întreaga lume, mîncînd la mese scumpe și bînd coniac învechit. Acum el își petrece zilele într-o celulă de 8 m2, împreună cu alți trei deținuți. Nemulțumirea lui nici măcar nu este că a fost adus încă unul nou în celulă, ci că acela e la fel de zdravăn ca și el, iar aerul e și așa prea puțin. După lege, fiecărui deținut i se cuvin 4 m2. Dar țara dă noi și noi infractori, astfel încît penitenciarele sînt arhipline, de aceea încălcarea legii e o necesitate a statului. Poate că viața în patru într-un spațiu de 8 m2 n-ar părea atît de incomodă dacă în acest spațiu nu s-ar afla și WC-ul, dosit de o perdea. Cei patru bărbați petrec în celula năduhoasă de 8 m2 23 de ore din 24 – o oră pe zi ei sînt scoși la plimbare într-un perimetru de beton cam de 15 m2.  Statul consideră că aerul curat e un lux incompatibil cu condiția de deținut.

Dimineața începe cu pîine și zahăr. Ceaiul ți-l faci singur. Totuși nu fiecare are norocul să aibă un reșou, așa cum este cazul lui Valentin Baștovoi, fiul de 27 de ani al lui Andrei Baștovoi. Acestuia i s-a refuzat luxul de a primi un reșou, pe motivul că resursele energetice ale penitenciarului sînt limitate. Andrei Baștovoi își face ceai cu zahăr pe care îl bea cu pîine și se gîndește la fiul său de peste perete pe care nu are voie să-l vadă. A vedea și a vorbi este un lux incompatibil cu condiția de deținut, consideră statul. În schimb poți citi gazete, dacă le ai. Poți, de pildă, să citești despre reforma în justiție sau despre cum premierul Leancă se duce la Olimpiadă să muncească, nu să se distreze.

De aici, din celulă, Andrei Baștovoi e scos o data pe lună pentru o vizită de o oră cu rudele. Tocmai m-am întors de la vizita făcută unchiului meu Andrei Baștovoi în penitenciarul de pe Tighina 13. Într-o sală de beton pavată cu gresie și faianță de diferite culori și calități (resturi evidente de la vreo altă lucrare), două mese de PFL pe care se pun obiectele scoase din buzunare, un seif vechi sovietic vopsit cu multe straturi de gri și trei bănci de lemn pe care stau: o mamă încă tînără care își ține fiul de braț în timp ce-i vorbește, un preot și doi oameni de afaceri, o fetișcană în geacă de fîș care a venit să-și vadă prietenul și care și-a cerut scuze din timp ca să nu ne supărăm cînd se vor săruta. Adevărat poem în toiul iernii.

După ce am scris despre asta pe FB, o mamă tînără mi-a scris că a înghețat și ea în acea sală de beton: “Și noi am avut întîlnirea în acea sală, scrie femeia. Sub privirea a încă 12-15 persoane a trebuit să-mi alăptez bebelușul care plingea speriată că a luat-o în brațe tăticul, pe care ea începe să-l uite. Este a treia săptămînă de cînd ne tratăm, căci ne-am îmbolnăvit ambele”.

Afară așteptau cîteva zeci de persoane, schimbîndu-se de pe un picior pe altul pentru a se încălzi. Mame, fiice, soții, iubite, frați, tați sau prieteni care sînt supuși umilinței și frigului pentru a putea vedea pe cineva drag. Oamenii vin cu sacoșe de rafie, alții cu pungi de plastic de la supermarket, pline cu fructe, ceai, altă mîncare. Cineva a stat o oră în frig pentru a transmite o pungă cu pîine, cinci pîini. Mă întreb: oare de ce statul consideră necesar să pedepsească nu doar deținuții, ci și familiile lor? Fiecare dintre ei știe că pentru a putea scăpa de frig și umilință, trebuie să plătească bani și că îndeobște arestarea și închiderea oamenilor nevinovați cu scopul de a estorca bani din rude e o afacere de stat în Republica Moldova. Privind toți acei oameni, mi-am închipuit dintr-odată mulțimea penitenciarelor moldovenești și mulțimea celor care stau la porți, înghețînd, cu torbe și sacoșe, ducînd pîine, ceai și poate vreun pachet de unt, celor care, pe drept sau pe nedrept, au fost luați de lîngă ei, și pentru o clipă mi s-a părut că sîntem o țară condamnată.

sursa: savatie.wordpress.com