Evenimentul major de politică internă de la acest început de săptămână în Republica Moldova a fost consfătuirea celor trei politicieni din fruntea statului – Igor Dodon, Andrian Candu şi Pavel Filip – , anunţată, promisă, dar care nu mai avea loc din cauza că Dodon şi-a făcut o agendă externă încărcată (Moscova, Bruxelles, Iran – această din urmă vizită pe filiera Federaţiei de Şah), pentru a-şi lustrui imaginea de politician de anvergură internaţională.

Întâlnirea şi mai ales rezultatele ei, pe care demnitarii cu pricina le-au prezentat în cadrul unei conferinţe de presă, n-a relevat nimic important şi util pentru ţară. S-au constatat divergenţe mari pe subiecte de politică externă, fapt ce nu cred că a surprins pe cineva. Agenda pro-rusă a lui Dodon nu se armonizează cu opţiunile majorităţii guvernamentale, chiar dacă într-o postare pe Facebook socialistul vorbea despre „un început de dialog pe contrasens” (…atenţie totuşi la trafic!).

Noutatea este că divergenţele dintre preşedintele ales cu cântec şi majoritatea parlamentară au fost enunţate în faţa opiniei publice interne, după ce până atunci Dodon şi guvernarea Plahotniuc se bătuseră în declaraţii şi comunicate în faţa partenerilor externi.

Socialistul continuă să insiste pe alegeri anticipate, vrea atribuţii mai mari pentru preşedinte (presa a vehiculat sintagma „republică prezidenţială”), şi a promis să denunţe Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană dacă alegătorii i-o vor cere. La rândul lor, Candu şi Filip s-au grăbit să-şi asigure colegul filorus că în Uniunea Europeană există mai multă dezvoltare şi că, dacă vrei să ai un zâmbet frumos, vizita la dentist este obligatorie, chiar dacă neplăcută (figura de stil i-a aparţinut premierului, care şi-a demonstrat şi cu alte ocazii apetitul pentru metafore).

Singurul subiect în care cei trei demnitari au găsit un punct de convergenţă, şi anume crearea de grupuri de lucru pentru identificări şi monitorizări în problematica transnistreană, este unul curat demagogic, lipsit de sens în condiţiile în care Moldova nu poate face nimic pentru a-şi reîntregi teritoriul. Chestiunea transnistreană se află în totalitate la cheremul Rusiei, iar Rusia nu are de gând să cedeze controlul politic asupra acestei regiuni şi nici să-şi retragă forţele de ocupaţie. Mai mult, recunoaşterea chiar în aceste zile de către Putin a actelor de identitate emise de „republicile” pro-ruse din Donbas nu prevesteşte nimic bun pentru Moldova: sunt formule pe care Kremlinul le poate extinde şi în Transnistria, or acest teritoriu separatist în care circa 200 000 de locuitori au obţinut cetăţenia rusă s-a cerut de mai multe ori prin referendum sub jurisdicţia Moscovei (acum trei ani un referendum similar, salutat de Dodon, a avut loc şi în Autonomia Găgăuză). Statut pe care Crimeea ucraineană l-a şi obţinut, după ce a fost invadată de „omuleţii verzi” ai lui Putin. Nimic nu ne garantează că în anumite circumstanţe acelaşi deznodământ nu ne paşte şi pe noi. Norocul Republicii Moldova este lipsa unui hotar comun cu Rusia, pentru că la capitolul „garanţii de securitate” suntem foarte vulnerabili.

Mai important decât să fi auzit a câta oară că Dodon vrea în Eurasia, iar actuala guvernare în Europa (ceea ce înseamnă că fiecare şi-a apărat cu demnitate, principial, poziţiile, n-a cedat – iată o consecvenţă de invidiat!), ar fi fost să ni se comunice soluţiile care au fost găsite la această „întâlnire de gradul trei” pentru gravele probleme ale ţării: corupţia generalizată, justiţia subordonată politic, sărăcia maselor, depopularea accelerată a Moldovei, ancheta privind miliardul furat ş.a.m.d.

Nimic concret pe aceste subiecte nu s-a spus din partea sus-pomeniţilor dregători. Sperietoarea geopolitică nu poate obtura catastrofa internă. Or, „pe interior”, cum îi place să spună cu o formulă greşită lui Marian Lupu şi altor politicienii moldoveni, ţara continuă să fie furată şi stoarsă de vlagă. Preţul carburanţilor creşte la fiecare două săptămâni. De câteva zile a venit şi vestea scumpirii abrupte a serviciilor medicale de la trei până la zece ori, devenind practic inaccesibile populaţiei care nu beneficiază de asigurare medicală. Astfel, pe lângă faptul, de pildă, că moldovenii vor plăti mai mult pentru o zi de spitalizare, aceasta nu va include preţul alimentaţiei şi al medicamentelor, iar o banală operaţie de îndepărtare a amigdalelor va costa în loc de 82 de lei, ca până acum, 1 007 lei. Ce să mai zici? Se pare că guvernanţii au ales calea cea mai uşoară de a rezolva problemele sociale, scăpând de cei care le generează, adică… de oameni.

Moldova e un stat intrat într-un fel de buclă atemporală, blocat în subdezvoltare şi degradare iremediabilă. Politicienii din Partidul Democrat şi aliaţii lor, care se laudă că au preluat destinele ţării într-un moment greu (deşi uită că au făcut parte din guvernările de după 2009), nu au o strategie, un program de salvare a Republicii Moldova. Se operează circumstanţial, conjunctural, demagogic. Relaţia lor suspectă cu Dodon face şi mai imprevizibil, insondabil comportamentul „cooperativei vesele” care s-a instalat la cârma Basarabiei.

Debusolarea din politica externă moldoveană, în care se operează după principiul racul, broasca şi ştiuca, deja produce efecte, semnalează unii comentatori din România. Degeaba, spun ei, se vor vota în parlament Rezoluţii solemne de fidelitate faţă de parteneriatele cu Uniunea Europeană şi NATO, dacă Dodon va fi lăsat să zburde liber pe „Câmpiile Elizee”. Numai că aici avem o problemă: socialistul a fost uns preşedinte tocmai pentru a ni se declara, cu inocenţă, că nu te poţi înţelege cu el, că e un politician iresponsabil şi primejdios nu doar pentru orientarea proeuropeană a statului, ci chiar pentru existenţa Republicii Moldova, astfel ca această justificare să asigure regimului Plahotniuc un credit nelimitat în faţa Occidentului. Prin urmare, a-l sancţiona pe Dodon înseamnă pentru clasa politică aflată la putere a se sancţiona pe ea însăşi şi asta e cu desăvârşire exclus. De aceea, circul falselor confruntări la vârf va continua.

Pentru a nu pierde controlul, guvernarea, afirmă unii, va face două lucruri. Pe de o parte, va consimţi la tot mai multe cedări – mai formale, mai reale – în faţa lui Dodon, care va prinde gustul „prerogativelor” şi al „iniţiativelor” prezidenţiale şi, în consecinţă, va abuza de retorica populistă, mai ales că se bucură de sprijinul „Şarpelui boa” de la Răsărit, care aşteaptă, liniştit şi răbdător (cei mari ştiu să aştepte!) ca iepuraşul moldovean să-i pice în gură de bună voie. Pe de altă parte, guvernanţii vor strânge şuruburile libertăţilor democratice, vor reprima opoziţia proeuropeană, antioligarhică, vor forţa o altă „majoritate captivă” în viitorul parlament. Nu pentru că vor să facă asta, ci pentru că nu pot altfel. Aceasta e logica implacabilă în care au intrat, în momentul în care au acaparat ilegal întreaga putere, în ianuarie 2015. Inutil să mai spunem că despre reforme, prosperitate şi anticorupţie va trebui să uităm.

Jocul acesta cinic şi imoral nu va ţine la nesfârşit, într-o bună zi buboiul se va sparge. Şi când se va sparge, marele pericol va fi că mânia populară va curge, cel mai probabil, pe jgheabul opţiunii electorale pro-ruse, nu în beneficiul dreptei proeuropene.

Acestui scenariu terifiant, dar extrem de realist pentru Republica Moldova, îi va lipsi un singur element ca să se împlinească: acceptul cetăţenilor. Îl va avea?…

Vitalie Ciobanu