Se va găsi măcar un om de pe lista rușinii naționale care ar renunța la tinicheaua oligarhiei criminale?

Astfel mă întrebam și vă întrebam într-o postare pe rețeaua de socializare FB din 26 iulie.

Sincer vorbind, am fost mai mult tentat să cred că nu se va găsi măcar cineva care să facă pasul înapoi, părăsind groapa oprobriului. Iar dacă se va și găsi, imaginația mea se îndrepta spre cineva de talia Mariei Ciobanu, Natalia Gherman și încă două-trei nume rătăcite în cohorta oligarhiei moldovenești.

Unul să se fi găsit, pentru că vorba aia – O turmă de berbeci cu un leu în frunte e mai puternică decît o turmă (haită) de lei cu un berbec în frunte!

Niciun semnal din partea acestora. O tăcere mai grea ca păcatul. Să însemne oare că pentru ei (ele) tinicheaua înseamnă mai mult decît dezaprobarea masivă, vehementă a societății? Să însemne că pentru ei (ele) minciuna crește, dolofană, în decrete dictate la telefon?

Să admitem că în subconștientul unei parlamentare departe de schemele murdare ale căpeteniei de partid transpare endoestazia propriei valori – imaculate și neprihănite.

Să admitem că după lungi, intense și obsedante dezbateri la focul mic al forului interior îndoielile evanescente iau locul unor imbatabile certitudini – merit și punctum!

Totuși! Măcar o umbră de îndoială – ce caut, Doamne, în panteonul condotierilor?

Totuși! Măcar un rictus într-un surîs albastru – nu am parte de nici cît aprecierea marelui tîlhar, or, incoercibilului maestru al jafului i s-a prins de gît, ca un șperaclu al tuturor posibilităților, cel mai înalt ordin al Țării.

Ce caut, Doamne, printre “distribuitorii de promisiuni false, de favoruri ilegale și de minciuni împachetate grijuliu?” Ce împart – Preacuvioaso – cu “unul care-și lasă pielea pentru o nouă identitate?”

De parcă totul ar fi o apă și un pămînt.

De parcă nu ar fi fost existat o ședință de parlament în care un ministru dezvăluia secretele unui dosar instrumentat de Interpol pe numele unui individ cu nume conspirativ Ulinici-Plahotniuc.

De parcă proverbul “Spune-mi cu cine te însoțești ca să spun cine ești” nu mai are relevanță populară.

Și totuși, lovitura de imagine a venit de unde, poate, nimeni nu se aștepta.

Retrăgîndu-se din haită, Chiril Lucinschi a făcut un pas înainte, nu înapoi.

Cînd se părea că lașii de pe lista rușinii vor conspira și vor sta popîndău în calea opiniei publice, orice li s-ar spune, orice li s-ar reproșa, tăcînd ca motanul în gavanosul cu smîntînă, a venit șocul unui gest elegant.

Că cineva l-a consiliat și l-a determinat să procedeze întocmai – e doar o ipoteză, un pedant – nu și banal – fapt divers pentru că, în definitiv, decizia politico-morală a luat-o personal și irevocabil.

Nu sunt și nici nu voi fi un fan al lui Chiril Lucinschi. Cînd a trebuit, am trecut, mînios, cu penița prin năravurile sale “protanomice”, cînd a fost cazul i-am arătat calitățile fără a ține seama de circumstanțe.

Gestul la care a recurs nu e doar de admirat pentru că a renunțat să-și agațe tinicheaua la gîtul propriei umbre, ci, primordial, pentru mîna întinsă unor sinucigași de pe lista rușinii naționale.

O asemenea faptă nu va rămîne nerăsplătită, fără îndoială.

Pe final, să ne imaginăm ce valoare ar avea “spisca” lui “Laudă-mă gură că ți-oi da friptură”, dacă după o demnă și onorabilă retragere, aceasta ar rămîne populată eminamente de “triumviratul neamului”, Plahotniuc, Apolski și Candu.

Se va găsi cineva să mai facă un pas înapoi spre înainte?