Îndrăznesc să vă propun, în loc de editorial, un material publicat în GLASUL pe data de 20 septembrie 1990, acum 23 ani, cu același titlu – Diagnosticul Transnistriei. Eram deputat în primul Parlament ales pe circumscripții electorale, și la acea oră raioanele din estul republicii începeau a fi bîntuite de fantomele separatismului imperial. Un individ pre numele său Lukianov de la Moscova a declarat că va crea pe teritoriul Moldovei cel puțin două entități separatiste. Și s-a ținut de “cuvînt”. Pentru a afla care era starea adevărată de lucruri în Transnistria, deputații au decis să organizeze întîlniri cu cetățenii noștri din stînga Nistrului pentru a se documenta exhaustiv despre starea reală, de pe teren, de lucruri. La întoarcere am scris aceste rînduri pe care le-aș semna încă o dată, fără a schimba, barem, o virgulă.

Din păcate, după 23 de ani, Transnistria are același diagnostic. Guvernările care s-au perindat de-a lungul anilor nu au înțeles nimic, nu au întreprins nicio acțiune la nivel de strategie guvernamentală pentru a da viitorului celor de acolo o șansă de libertate și civilizație.

Se va schimba, oare, ceva peste încă 23 de ani?

DIAGNOSTICUL TRANSNISTRIEI

…Dacă treci Nistrul în goana automobilului lumea de aici pare a fi extrem de preocupată; există în această stare pe care o “fotografiezi” încontinuu ceva ce nu se simte şi nu se vede în Basarabia.

… Dacă treci Nistrul pe jos aceste imagini încep a se suprapune pînă la absolut, încît îţi dai seama că, totuşi, ne mişcăm pe spirală. Şi că această spirală este românească.

Dacă depunem un efort şi ne imaginăm două modele de dezvoltare istorică, unul basarabean şi unul transnistrian, atunci nu putem să nu observăm că atît primul model, cît şi al doilea au fost în permanenţă deteriorate de ideologiile timpului.

Formarea în 1924 a Republicii Autonome Moldoveneşti a fost o reacţie relativ întîrziată a imperiului sovietic la decizia Basarabiei de a se integra României, acesta fiind nu un gest de gratitudine faţă de moldovenii de aici, ci o operaţie politico – militară de întindere a unui cap de pod revanşard. Ce s-a întîmplat în respectiva Republică Autonomă timp de 16 ani? În linii mari, aici a fost promovată ideea formării unei naţiuni noi, a unui popor nou, numit moldovenesc, care să se deosebească printr-o limbă falsă, prin datini şi obiceiuri străine de tot ce era prin excelenţă românesc. Aici au fost trimişi „specialişti” „calificaţi” din marele imperiu care au muncit zi şi noapte în numele cauzei internaţianalismului enkavedist. Cine ne-ar putea spune astăzi cîţi oameni nevinovaţi au intrat în mormînt în urma foametei organizate în 1933, în urma măcelului din 1937? Cîte sute de mii de moldoveni au dispărut fără urmă în închisorile imperiului, în gropile cu var din Tiraspol, Dubăsari, Grigoriopol.

…Diagnosticul Transnistriei este frica. Acei 16 ani de tortură stalinistă, acei chinuitori ani de atacuri vehemente asupra populației au cultivat o frică enormă, inexiplicabilă numai pentru acei care nu au trăit pe aceste pămînturi nici o singură zi. Generații în șir au fost injectate de ideologia bolșevismului pentru totdeauna. Amestecată cu o doză otrăvitoare de frică, lîngă această ideologie nu mai poate încolți nimic. Adică indivizii deja paralizați sunt incurabili, lucru ce poate fi demonstrat în mod concludent pe exemplul profesorului Iakovlev, unul dintre exponenții tipici ai Transnistriei.

Modelul basarabean intră în circuit imediat după ocupația din 1940. Dar un popor (mai bine zis o parte a lui) care a respirat aerul Patriei timp de 22 de ani, care a fost ajutat cît de cît sub aspectul culturalizării, care, într-un cuvînt, a fost reîntors cu fața la idealurile românismului, n-a putut fi pus în genunchi nici într-o jumătate de veac, deși, la drept vorbind, stalinismul acestor cinci decenii n-a fost mai puțin crunt decît cel promovat în Transnistria. Altceva e că basarabenii au avut posibilitatea de a compara caracterul strict al regimului României regale cu acel sîngeros al Rusiei bolșevice, în timp ce transnistrienii au devenit într-o măsură mai mare sau mai mică jertfele ambelor regimuri.

După ce s-a isprăvit perioada dogmelor susloviste, după ce a fost realizată operația mișelească a Moscovei de a vîntura popoarele, situația interetnică a imperiului s-a tulburat. Urmărim, volens – nolens, un proces istoric extraordinar de dramatic, un proces istoric cu o mie și una  de similitudini caracteristice deceniului doi al acestui secol. „ La flacăra renașterii naționale românii dintre Prut și Nistru își redobîndesc limba și alfabetul”. „Românii basarabeni răstoarnă dogmele imperiale și  își recapătă demnitatea de neam”.

Istoria se repetă. De ce se repetă această tragică istorie în care drept jertfă este sîngele fraților noștri de peste Nistru, a acestor oameni coborîți din munții Maramureșului, a acestor romani, cum își zic ei, ca și noi, care se tem să-și recunoască originea?  De ce mijloacele noastre de informare în masă ajung doar pînă la Nistru și se complac în situația relativ bună din Basarabia?

Astăzi am putea să ne certăm grav cu Transnistria. Bolnavă fiind, mințită de cretinii imperiali, ea ar putea să-și piardă auzul dacă am încerca s-o forțăm sau s-o tratăm cu prea multe pastile naționale. Există, deci, o singură șansă, un singur leac pentru bolnava noastră Transnistrie. Semănatul.

A venit clipa cînd toate mințile lucide ale Republicii Moldova să vă fie antrenate în acest complicat, dar nobil proces de semănare a adevărului. Am pierdut trei ani de zile; ne-am simțit mai mult decît pămînteni la mitingurile și demonstrațiile din Basarabia, uitînd de frații noștri care obercăiau în întuneric și necunoaștere. Un program complex de stat de salvare a Transnistriei este mai mult decît o obligațiune ce stă în fața Guvernului Republicii, un pod de flori promis de cineva peste apele înțelepte ale Nistrului se vrea așternut pînă la zăpezi…

… Am scris aceste rînduri după ce m-am întors de la Rîbnița și Grigoriopol, după ce au fost făcute rapoartele respective în Parlament. De altfel, mi s-a părut că parlamentarii au fost lucizi, calmi și au vorbit cu demnitate despre starea reală de lucruri din Transnistria, ci nu de cea visată de cineva. Învinuirile făcute de un grup de demonstranți la sfîrșitul Sesiunii extraordinare au fost lipsite de temei, or, numai niște miopi nu pot să înțeleagă că noi nu putem și nici nu vrem să ne promovăm politica cu tancul.

M-au întristat veneticii din ambele localități, dacă doriți și niște impresii de ziarist. Niște boșorogi cu medalii calpe, din cei veniți în Republica Autonomă Moldovenească să frămînte o națiune nouă, niște boșorogi din categoria ofițerilor veniți la pensie de cîțiva ani, urlau pe străzile Grigoriopulului să ne cărăm acasă, în Basarabia. „Voi sunteți domni, îmi ziceau ei rusește, iar noi tovarăși. Vouă nu vă place secera și ciocanul, monumentul lui Lenin și cravata pionerească, iar noi le considerăm lucruri sacre…”

Ăștia sunt mai răi decît enkavendiștii, dar la drept vorbind mă temeam nu de ei, ci de moldovenii care le cîntau în strună. Bieții oameni! Nici la o casă de nebuni nu ar fi nenorociți în halul acesta!

Atît la Grigoriopol, cît și la Rîbnița, am întîlnit moldoveni deșteptați, cu judecată lucidă care fac tot posibilul pentru a aprinde flacăra demnității naționale. Anume ei au fost printre acei care au organizat la Pererîta, Dubăsari, Adunarea deputaților de toate nivelurile din Transnistria.

Această lovitură dată separatiștilor și imbecililor politici nu are preț pe plan istoric. Frica, acest perfect diagnostic al Transnistriei, începe a fi învinsă…

Vasile NĂSTASE

20 septembrie 1990