Supravieţuirea este cuvântul de ordine în România. Două lumi se configurează tot mai antagonic, fără a se prefigura o ameliorare a situaţiei. Lipsa democraţiei fiind cauza principală. Societatea, adusă la un nivel total exterior standardelor europene elementare, şi corupţia, care ţine statul în captivitate perfectă. Supravieţuirea corupţiei are baze logistice impresionante, paralizante, gestionând chiar actuala aşa-zisă morală publică. De altfel, singura direcţie în care există o confruntare în viaţa publică ţine de ocuparea unui loc în diversificatele scheme ale corupţiei.

În loc să avem destindere şi o nouă arhitectonică a vieţii publice după integrarea în UE, lucrurile au luat-o de-a dreptul în sens contrar. Tendinţele clasei politice de-a se pune obedient la dispoziţia funcţionarilor comunitari pentru a-şi proteja situaţia au reuşit. Societatea românească nu are reprezentanţi la Bruxelles. Aceştia aparţin corupţiei, România fiind în integralitatea sa dominată de o solitudine similară celei din trecutul comunist. Grupaţi în jurul câtorva personaje, din ţară sau din exterior, aplaudând frenetic încălcarea celor mai elementare obligaţii pe care le au, europarlamentarii români au reuşit să izoleze România de Europa cum au făcut-o doar mineriadele din anii ’90. Acest tip de implicare este asemenea celui comunist, securist, în care sistemul nu permitea nicio nuanţă. Nu există iniţiative legislative importante, nici devoalarea unor mecanisme care ne menţin în teribilul blocaj. A mai învinovăţi UE pentru malversaţiunile de la Bucureşti, tot mai intens invocate, reprezintă o strategie fatală. Pentru europarlamentarii români, Bruxelles-ul a devenit un loc favorabil pentru dezvoltarea corupţiei şi neutralizarea oricărui tip de reformă. Politicianism pur şi pericol pentru societatea oricum marcată de noile semne ale crizei care se va reinstala, activitatea cu pretenţii europene şi-a arătat rezultatele. Gestionarea fondurilor comunitare, din cauza aberaţiilor legislative interne şi, implicit, a mecanismului economic, nu există decât în forma mimării. Afilierea la grupurile politice trebuie să se facă după principii ideologice, însă e greu să identifici printre politicienii români pe cineva cu vocaţia unei orientări. Nu e de mirare că o simplă aducere în discuţie a reformei clasei politice naşte reacţii furibunde. Având acces la fondurile publice, cum nu s-a întâmplat nici în comunism, aceste categorii de activişti ai interesului personal nu mai au nicio reprezentare a principiilor statului de drept. Monstrul comunist se reafirmă în România sub chipul unui nou totalitarism al clasei politice. Lovitura de stat din ’89, care a furat revoluţia, substituindu-i-se, îşi păstrează dureroasa acuitate.

Ce alegeri libere pot fi într-o ţară aflată în cronicizat proces de degradare? Ce alegeri pot fi acestea în care aceleaşi figuri, deseori sinistre, candidează şi tot câştigă la nesfârşit? Românii au mizat şi mizează pe forţa centrului. Probabil, fără să ştie, pe ceea ce îi distruge. Fără „valorile” dictaturii, atât de insertate, nu mai există nicio mobilizare socială. O societate împotriva ei înseşi, cu un cetăţean care este prin comportamentul indus, un monument al egoismului, nu poate accede la schimbare. Noua Constituţie se anunţă la fel de încărcată de paragrafe, de nuanţe, de un fel de a fi la fel. Schimbare de ochii lumii pentru a puncta încă un dezastru anti-democratic. Asta pentru că oamenii politici români se autogenerează în loc să fie rezultatul unor opţiuni din societate. Procesele supravieţuirii produc în sistem şi în societate tot felul de derapaje. O nouă optică a toleranţei răului îşi face loc drept compromis necesar. Ceva mai grav nu se poate prin această legitimare a abuzului. Se deschid noi porţi ale imunităţii celui mai puternic. De altfel, numai violenţa câştigă teren. Relativizarea principiilor esenţiale s-a făcut cu foarte mulţi ani în urmă, în numele unei false libertăţi. Acest „iad” românesc descurajează orice reforme care ar trebui să se constituie din iniţiative populare. Totul se face şi se desface „sus”, ca într-un lagăr nazist.

A fi împotriva acestui sistem din România este la fel cu a fi fost împotriva comunismului. Divizarea societăţii, prin tot felul de mijloace propagandistice şi de organizare a vieţii practice, s-a întâmplat. În loc să ne conectăm la Europa, după intrarea în UE, revenim, asistaţi, la una dintre cele mai antipatice feţe ale unei societăţi de tip african. Nu avem politică naţională, comunitară, alegătorii au ajuns galeria unor familii, la rândul lor ineptă galerie altor interese pentru care au fost votaţi. Trebuie pus capăt posibilităţii ca altcineva să decidă în locul cuiva, fără a avea un mandat în acest sens. Altfel, „moralitatea” şi imaginea corupţiei devin unic reper în societate, cum se întâmplă acum. Paradigma noului totalitarism a înflorit peste tot unde ajung fondurile publice. Acolo unde nu prea se întâmplă nimic, sau chiar nimic, cu excepţia oficializării abuzurilor drept normă democratică.

sursa: cotidianul.ro