În sfârşit! În sfârşit a apărut eroul naţional pe care l-am aşteptat cu toţii atât de mult timp! Salvatorul! Exemplul de curaj şi sacrificiu în numele binelui social! Încă nu v-aţi prins despre cine este vorba? Bine, dar e el, numai el – Chiril Gaburici! A apărut aşa, nu ştiu cum, pe un cal alb, înfăşurat cu o mantie roşie, şi grăit-a adevăruri cutremurătoare.

De la el am aflat chestii neştiute. Cum că la Aeroportul Internaţional Chişinău nu e chiar totul în ordine şi darea în concesiune ruşilor s-a făcut cu unele abateri de la legislaţia noastră. Cum aşa? Toţi ceilalţi – Filat, Plahotniuc, Leancă – o ţineau una şi bună. Anume ei, dar mai ales fostul ministrul al Economiei, Valeriu Lazăr (vi-l mai amintiţi pe KGB-istul cu mustăcioară discretă?) da, ei, ei strigau în gura mare că dând Aeroportul ruşilor a fost salvată Republica Moldova.

Şi acum? Acum ce iese? Că Chiril se pune contra lor? Că înoată contra curentului? Că îi sfidează pe Leancă, Filat, dar mai ales pe, Doamne păzeşte, pe Plahotniuc? Da, erou! Erou, Chiriuşa!

Dar mai departe lucrurile au devenit şi mai incredibile. Pe un drum desfundat de ţară, înfăşurat în ţoale aspre de in şi ridicând un nor gros de colb, se făcea că merge cu capul plecat şi sprijinit de un toiag chiar el, Plahotniuc. Oprindu-se pentru o clipă la o fântână să-şi potolească setea, văzu răstignirea de alături şi începu mărturisirea.

Mai întâi, Plahotniuc recunoscu cum s-a descotorosit de partenerii lui în afaceri, cum a preluat businessuri străine, cum a furat bănci, recurgând la atacuri raider, cum îi chema la Nobil pe deputaţi, şefi de partide, miniştri, procurori, judecători, jurnalişti, fete şi alte fiinţe şi cum îi cumpăra pe te miri ce, cum a băgat la puşcărie oameni nevinovaţi şi cum a devenit singurul stăpân al statului bananieră Republica Moldova. Şi încă multe alte a mărturisit Plahotniuc, plângând în hohote şi ştergându-şi lacrimile cu mâneca murdară a rufăriei zdrenţuite.

Această imagine mi-a provocat un fel de milă. Chiar şi cei mai mari criminali se pot purifica prin căinţă, mi-am zis. Dar în clipa următoare atenţia îmi fu captată de o altă scenă incredibilă. Membrii fracţiunilor liberale şi comuniste din Consiliul Municipal Chişinău dădeau raportul privind împărţeala de terenuri şi bunuri municipale. Totul la modul egal. Un teren ţie, altul mie. Mai mult chiar, un consilier liberal a spus chiar ca Mihai Ghimpu i-a telefonat şi, cu o blândeţe apostolicească, i-a rugat să voteze împotriva celor care vorbesc de rău liberalii. Câtă înţelepciune în omul acesta!. Bunurile municipale – numai la comunişti şi liberali!

Dar, între timp, din alt colţ sare Dodon şi începe a turui despre milioanele pe care i le dă Putin ca el, Dodon, să vândă cât mai ieftin acest pământ ruşilor şi ca să tipărească milioane de foi volante. Aşa îi vând eu, spunea Dodon, pe cei care şi-au vărsat sângele pentru apărarea independenţei acestei nefericite republici.

Pe urmă, se făcea că apăruse un om cu faţa necăjită şi cam mut de felul lui. L-am recunoscut. Era Timofti. Şi când, într-un târziu, dădu să deschidă gura, m-am trezit şi eu. Numai de vise urâte să nu ai parte!