,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.  (Literatura și Arta)

Poetul Grigore Vieru avea să împlinească astăzi 79 de ani.
„ Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale .Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fiii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria)

„Amuzantă, spirituală, de-o înaltă inventivitate şi spontaneitate artistică, poezia lui Grigore Vieru destinată copiilor te captivează prin armonia simplităţii aparente şi a complexităţii subtextuale cu implicaţii psihologice semnificative, cu accente de sinteză profunde, uneori dramatice” (Arcadie Suceveanu)

„Îndrăgostit de muzică, şi-a oferit multe creaţii unor compozitori şi cântăreţi talentaţi, şi împreună au lăsat lucrări valoroase, unele adevărate imnuri naţionale, cântate pe mari scene publice. La succesul lor a contribuit şi fiorul mistic moştenit de la icoana Mamei sale, de la strămoşii săi crescuţi cu credinţa lui Dumnezeu şi Hristos Mântuitorul, dar şi înoculat de soarta tragică a crucificatei sale Basarabii natale”. (Iulian Filip)

Ca prima oară

Merg pe pămînt

Și sun ca vioara.

Toate îmi par că sânt

Prima oară.

Ca un copil

Aștept dimineața,

Pînă la lacrimi,

Mi-e dragă viața.

Orice splendoare

Mă doare,

Mă doare-această floare

Și frumusețea ta,

Și frumusețea ta!

Și-această zi,

Ce mâine nu va mai fi,

Nu va mai fi!

Înfiorat spun mamă și tată

De parcă-mi văd părinții

Prima dată.

Ca un copil

Aștept dimineața,

Pînă la lacrimi

Mi-e dragă viața.

Când mă cuprinzi

Tremur, ah, toată

De parc-aș iubi, iubi

Prima dată.

Ca un copil

Aștept dimineața,

Până la lacrimi,

Mi-e dragă viața.

Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dînsul
Decît pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie!
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frămîntă
Cînd un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cîntă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încîlcită-ţi este viaţa“,
Basarabie,
„Ca grîul ce-l bate gheaţa“,
Basarabie!

Cîntare scrisului nostru

Sunt un om al nemîniei,

Lumii astea nestrăin.

Vin din munţii latiniei,

Deci, şi scrisul mi-i latin!

Zis-a cerul: „Fiecare

Cu-al său port, cu legea sa!“

Scrisul ei şi rîma-l are,

Eu de ce nu l-aş avea?!

Ah, din sîngele fiinţei

Ni l-aţi smuls şi pîngărit

Şi pe lemnul suferinţei

Ca pe Crist l-aţi răstignit!

Ochii lui cei ai uimirii,

Cînd i-aţi scos şi nimicit,

Aţi scos ochii nemuririi

Ce pre noi ne-au îndrăgit.

Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta,

Sufletul, străvechiul grai,

Învăţîndu-ne că asta

E un bine, e un rai.

Dar din… mare „paradisul“

Iată ce-nvăţarăm noi:

Cine-ntîi îţi fură scrisul,

Celelalte-ţi ia apoi!

Vremuri alte vin să nască

Omul unui nou destin.

Cum minţintu-m-ai, strîmb dascăl,

Scrisul meu că mi-i străin.

Şi din gură şi din carte

Cum minţitu-m-ai mereu,

Cum urîtu-m-ai de moarte

Cînd aflai că-i scrisul meu!

Ştiu: eşti gata să mă rumegi

În slugarnicii tăi cleşti

Cînd mă uit cu ochii umezi

Către crinii latineşti.

Ştiu că paşii tăi mă latră

Cînd, durut, la el revin.

Ci va arde – da! – în vatră

Focul scrisului latin!

Foc de care mult mi-i sete,

Care,-ndurerat şi sfînt,

Grîul altor alfabete

N-a aprins şi ars nicicînd.

Deci, lăsaţi-ne în firea

Moştenită din străbuni

Şi-ţi primi în loc iubirea,

Pacea unor oameni buni.

Nu-i o vină, Doamne iartă,

Floarea lui că o văzum,

Că ne-am fost iubit odată

Şi ne mai iubim şi-acum.

Sunt un om al nemîniei,

Lumii astea nestrăin.

Vin din munţii latiniei,

Deci, şi scrisul mi-i latin!