Ziua nașterii mele

De ziua mea tu n-ai mai fost tu
Acel dorit ca o salvare,
De ziua mea din cer căzu
Un fulger cu o întrebare.

Dar el căzu pe-alături mut
Pe alte vieți lăsând căderea,
De ziua mea chiar de n-am vrut
Am învățat ce e durerea.

Și am mai învățat ceva
Ce nu poți învăța din carte,
Că nu putem nimic schimba
Decât shimbându-ne prin moarte.

Deci să murim frumos, încet,
Prin inimă, prin rădăcină,
Așa cum moare un ascet,
Fără de lume, cu lumină.

 Nu trec anii, ci sufletul …

Nu anii trec, ci sufletul încearcă
Uitarea pentru a se ține minte
Și nu ne naștem, nu murim, ci parcă
Ne tot zidim ființa prin cuvinte.

Atât de gingaș se înclina floarea
Spre-o fulguire-a gândului ce suie,
Tu nu o simți și nu poți ști că starea
I-a dat nuanța verde-amăruie.

Și orice gând al nostru în natură
Simțit e și văzut e la culoare
De-această frunză, fluture, faptură,
De-aceste-alcatuiri nevorbitoare.

De-aceea dacă este drept poetul
Cu-atât îi stau mai multe în putere
Și firea s-o preschimbe cu încetul,
Și să renască iarăși tot ce piere.

De-aceea când a fost să i se-ntâmple
Vreun rău voit, clipa căzu fatală,
Căci locu-i cu nimica nu se împle
Și veacuri zeci cerut-au socoteală.

Nu anii trec, ci tu te duci din soartă,
Nu tu ramâi, ci-o parte-a ta mai bună,
O taină ce prin lume te mai poartă
Și scapără ca aurul sub lună.

Prietena mea, Tristețe

Tristețea mea n-are număr,
E una cuprinzătoare-
Tulpina rămasă-n umbră
Sub frunza scăldată-n soare.

Adesea trecând senină
Printre luminoase fețe
Eu simt cum tăcut m-ajunge
Prietena mea, Tristețe.

Și nu că ar ura pământul
Sau m-ar depărta de stele,
Ea umple cu-a ei prezența
Tot spațiul vieții mele.

Ea, parcă-nfricoșătoare,
Din tot ce-i mai gingaț vine
Din dorul meu pentru frate,
Din dragoste pentru tine.

O, cum să îi spun să plece,
S-o smulg cum ai smulge un dinte
Când printe-ndoielnice-obârșii
Ea are origini sfinte.

O, cum să iî spun să treacă
Să-și caute-o altă suflare,
Când ea între mine și mediu
Așterne un val de-apărare.

Tăcută, supusă, blândă,
Precum o eșarfă pe umăr.
Ea-ntruna îmi amintește
Că n-are în lume număr.

Măreață, solemnă, gravă
Neinduplecată la glume,
De unde să-i iau, când nu sunt
Cei ce mi-au fost dragi pe lume.

De mă veți vedea-nsingurată
Prin parcuri, prin săli , prin piețe,
Să nu credeți, alături merge
Prietena mea, Tristețe.