In memoriam

Afurisit pui de lele mai este şi  destinul ista. Oricum ai da, oricum te-ai feri, el te păleşte cu măciuca şi nu te lasă să-ţi duci zilele până la capătul zilelor. Vine şi te ia când ţi-i lumea mai dragă, când tocmai ţi-ai făcut şi lista invitaţilor pentu 1 Aprilie, serbare mare cu păcăleli , cântece şi fripturi şi tocăniţe de urzici, pentru că aşa se obişnuieşte de ani buni la Asociaţia de creaţie Buciumul. Şi această adunare de oameni vrednici coincide cu ziua de naştere a lui Tudor Tătaru, mai marele peste Întreprinderea municipală “Satul Moldovenesc Buciumul”.

Nu era pregătit de moarte. Avea programate nişte filme. A murit în dimineaţa zilei de 27 martie, Ziua Unirii de  la 1918, dar şi a Teatrului, templu pe care l-a adorat şi l-a zidit în acea imensă ogradă a Buciumului, în care încăpeau, la o chemare a sa toţi buciumaşii adunaţi la Marile Adunări Naţionale.

Părtaş al glumelor şi prieten la cataramă cu satira, el a ştiut să-şi facă cel mai veridic portret. Pe când filmam documentarul “Nicolae Sulac”, pe un derdeluş din satul lui natal Pojoreni, l-am întrebat franc : “Ian spune, Tudore, de ce nu eşti consecvent nici în artă, nici în politică?” Şi el mi-a răspuns râzând  zgomotos: “Frate Ioane, n-am ce face. Uneori îmi pare că nu mă deosebesc cu nimic faţă de eroul filmului meu “Dănilă Prepeleac”.

Ştiu: se vor afla mulţi ortaci să-i caute păcate, dar nu vor găsi un ins mai pitoresc în arta şi cultura noastră şi un om mai  mărinimos, care a oploşit la Buciumul actori şi actriţe neajutoraţi, punându-i în leafă  şi în faţa unui blid cu mâncare.

Fără să-şi dea seama, el a construit în plin centru al capitalei un muzeu al satului, l-a corcolit şi l-a amenajat în cele mai perfecte  linii geometrice, cu acareturi funcţionabile, cu păsări şi capre ce deranjau boierimea la ore matinale.

Aici a bolborosit mustul în căzi şi amfore, aici au fost pitrocite tone de murături ca să potolească setea  şi foamea unor guri flămânde în zi de înfruptare şi de postire.

Aici şi-a pus un bust pe postament, un fel de băşcălie. Doar doi oameni au fost vrednici de a se alege cu un bust în timpul vieţii: Tudor Tătaru şi Leonid Brejnev.

Tudor Tătaru are în palmaresul său nişte documentare de o rară profunzime, dar şi din cele cu actori, pe care  vrei să le tot priveşti, cu toate că ţi se face gura pungă de atâta râs. Printre acestea sunt: Moş Ion în cosmos, Polobocul, Vecinii, Iarba dracului, Rătăcirea demonului blând. Unele dintre ele sunt filme mute, dar mult prea grăitoare.

Ai lăsat, Tudore, o zestre inestimabilă. Ne va fi dor de tine. Te vor deplânge şi colegii tăi din ansamblul Tălăncuţa şi rudele de la Pojoreni şi Braicău.

Nu te-am observat la lansarea  cărţii “Ansamblul Etnofolcloric “Tălăncuţa” în cronici şi imagini” de Veta Ghimpu-Munteanu. Ce frumos omagiu ţi-a adus Andrei Tamazlâcaru!

“Tudor e o fire extraordinară, mereu în fierbere… El ne-a scos în lume. Iar pentru a-şi atinge scopul, aplică toată îndrăzneala, şarmul şi posibilităţile lui. El ştie să bată la uşi, se pricepe să convingă, să întoarcă lumea cu faţa spre problemele, pe care le are de rezolvat… El a vrut să rămâna aşa cum l-a dat Dumnezeu, şi nu cred că ar fi câştigat mult dacă, pe când îşi făcea studiile, îi asculta pe toţi. Ce să mai spun, Tudor e în stare de orice şi poate face orice bine şi frumos.”

Neapărat vor veni buciumaşii. Şi odată cu plecarea lor şi a ta se va lăsa o tăcere şi o linişte peste  salcâmii îndoliaţi, peste casele în care nu ai mai avut somn. Va susura numai izvorul din fântâna săpată în memoria părinţilor tăi. Dar murmurul fântânii, de aici încolo, nu te va mai trezi în blânde dimineţi, când cocoşii de la Buciumul vestesc deşteptarea unui târg  zdrenţuros ca o piaţă agricolă şi atât de străin ţie acum şi în veac.

Pace sufletului tău obosit…