Era în primii ani de după război. Oameni flămânzi, fiare flămânde. Şi păsările cerului cădeau din zbor secerate de foame. Numai lupii supravieţuiau în pofida tuturor greutăţilor. Şi se împuiezise ca şobolanii. Sfârtecau oi. Dădeau peste oameni. Devenise obraznici şi impertinenţi. Adunaţi în haite nu-i mai speria nimic. Şi atunci cineva de sus, că a fost Codiţa sau Serdiuc, Rudi sau Coval, nu mai am ştire, dar asta nu mai contează acum,  au dat ordin să se organizeze brigăzi de lichidare a lupilor şi să se acorde un premiu republican pentru cel mai bun vânător. Şi a început dezmăţul. Erau împuşcaţi câinii mai răsăriţi şi prezentaţi în faţa comisiei locale drept lupi. Un brigadier de la noi a împuşcat un lup mort de bătrâneţe şi a mai cumpărat de la adevăraţii vânători încă vreo şapte stârvuri ca să devină posesorul premiului mare. Dar nu a ajuns, pentru că l-a muşcat o vulpe turbată şi s-a dus pe copcă.

Rămăsese în Moldova patru lupi. Pe urmă nici unul. Strivirea lor a fost o barbarie. Am văzut lupi. M-am întâlnit nas în nas cu ei. Nu m-au rupt, nu m-au sfârtecat. Eram poate prea pirpiriu pentru gustul lor. Dacă nu-i atacam la ce bun şi-ar fi pus mintea cu un copil?

Bunul meu cumnat, Grigore Grigoriu,  avea obiceiul să recite ca pe o rugăciune un fragment din nuvela druţiană „Întoarcerea ţărânei în pământ”. Era zguduitor acel fragment, Şi vi-l reproduc şi dumneavoastră, pentru că pe 3 septembrie, marele nostru prozator adună 85 de ani…

„Şi lupul, vai, bătrânul lup, istovit de atâta cale lungă, s-a aplecat peste un izvoraş şi lipăie cu vârful limbii din mustul rece al luturilor. Nu-i era a bea, dar sosise ceasul când îl ajungea setea cea mare şi obişnuinţa de ani de zile l-a făcut să cârnească din drum, să caute un izvor şi să se aplece asupra lui. Abia îl mai ţineau picoarele, dar nu se putea lăsa la pământ, pentru că goana de acum pornise. Se auzeau pe undeva foind hăitaşii, de printre tulpinile copacilor, de prin fundături răzbătea schelălăitul ogarilor, dar pentru că dat i-a fost să fie lup şi, deci, să ştie a face faţă împrejurărilor, el rămânea înmărmurit deasupra izvorului, aşteptând să vadă ce îi va spune cugetul.

Ştia că n-a rămas chiar atâta—în clipa când va părăsi izvorul, va începe goana, poate ultima goană în viaţa lui. Şi, culmea culmilor, dorul de viaţă nu-l mai slăbea. Mai vroia să treacă o dată prin toate. Să mai adune o haită şi s-o poarte ani de zile în urma lui, să mai iubească lupoaice tinere, să mai crească pui, să mai dea prin ocoale, să mai treacă pe sub fluieratul gloanţelor viu şi nevătămat,dar, o, Dumnezeule, picăturile de apă îi cad înapoi de sub cerul gurii, pentru că era bătrân, era flămând, era înconjurat de primejdii. Venise apusul cel mare, şi nu-i rămâneau decât apa de izvor, copacii dezbrăcaţi de frunze şi pământul hleios, amorţit în pragul iernii…”

Eternitatea este unică, Universul este unul, Viaţa este una. Şi fiecare dintre noi  este urmat de un lup flămând. El mereu ne adulmecă urmele până ajunge la ultimul izvor. Sorbim cu greu ultimile picături şi ne lăsăm duşi spre zări necuprinse.

Rogu-l pe Dumnezeu să mai ţină închis lupul lui Druţă, să -l învrednicească şi cu toiagul păstoriei ca , la adierea şoaptelor de nuc să-i ascultăm baladele din câmpie, îngrelaţi de povara bunătăţii noastre şi ninşi de frunze de dor sub cupola Bisericii Albe cu o înălţătoare Clopotniţă şi niciodată să nu fim invitaţi la Cină la Stalin…