Un grup de deputați din Parlamentul Republicii Moldova (Ministerul Adevărului) a decis că libertatea de exprimare e prea periculoasă pentru a rămâne necontrolată. Sub pretextul combaterii „dezinformării online”, aceștia propun un amendament legislativ care — dacă va fi adoptat — va transforma spațiul digital într-un teritoriu al fricii și autocenzurii.

E un pas mare nu spre Europa, ci spre Ministerul Adevărului.

Amendamentul creează o nouă contravenție: răspândirea „intenționată” a unor informații „false sau înșelătoare” prin internet, în afara mass-mediei clasice. Deja formularea ridică semne de întrebare: cine decide ce e fals? Cine stabilește intenția? Care e linia dintre eroare și „delict de opinie”?

Răspunsul e simplu: statul decide, fără proces, fără instanță, fără apărare. Exact ca în romanul 1984, unde adevărul era stabilit zilnic, din mers, de partid, iar gândirea liberă era o crimă: „gândire-crimă”.

O lege inspirată de autocrație, nu de democrație

În mod îngrijorător, structura acestui articol seamănă izbitor cu legislația represivă din Federația Rusă. Acolo, cetățenii sunt amendați, anchetați sau chiar încarcerați pentru că postează sau distribuie conținut care contravine „adevărului oficial”. Nu e o glumă — același model se propune și aici: amenzi între 5.000 și 20.000 de lei pentru utilizatori de internet, ONG-uri sau persoane cu „funcții de răspundere”.

Sancțiunile se înăspresc dacă „fapta” e comisă în context electoral sau e atribuită unei intenții de influență străină. Pe hârtie, pare logic. În realitate, este un instrument de represiune politică și socială, camuflat în limbaj de protecție publică.

Azi poate fi „răspândirea dezinformării despre securitatea națională”. Mâine va fi „atacul la ordinea constituțională”. Poimâine — un simplu comentariu pe Facebook care „pune în pericol procesele democratice”. Dublugândire pură, ar spune Orwell: în numele democrației, se bagă pumnul în gura democrației.

Cine devine dușmanul poporului?

Ce se întâmplă dacă distribui o postare care conține informații greșite? Ce dacă ironizezi o știre sau faci o glumă despre guvern? Ai șansa, poate, să invoci că a fost „satiră” sau „umor” — dar ești la mila autorității. În 1984, Winston Smith descoperă că gluma nu e niciodată sigură când ai „urechea Partidului” pe umăr.

Statul moldovenesc își asumă astfel rolul de gardian al adevărului absolut. Nu instanțele, nu presa liberă, nu dezbaterea pluralistă, ci organele administrative vor avea ultimul cuvânt. Este rețeta perfectă pentru a transforma cetățeanul informat într-un dușman al poporului ori de câte ori spune ceva incomod.

Europa, nu Eurasia

Uniunea Europeană nu incriminează cetățenii pentru ce postează. Nu aplică amenzi pentru opinii greșite. În UE se construiesc mecanisme de combatere a dezinformării prin transparență, educație media și reglementarea platformelor, nu prin pedepsirea cu bâta a cetățeanului.

România nu a adoptat asemenea măsuri, deși a trecut prin valuri de fake news. Nici Polonia, nici Franța, nici Germania nu amendează persoane fizice pentru ceea ce postează. Pentru că în Europa, principiul este clar: mai bine un om liber care greșește, decât un cetățean dresat să tacă.

Când frica învinge adevărul

Într-un stat cu instituții fragile, presiune politică și o justiție instabilă, o astfel de lege devine un instrument periculos. Nu va combate fake news-ul, ci îl va instituționaliza. Nu va proteja cetățenii, ci îi va transforma în suspecți. Nu va încuraja adevărul, ci tăcerea și frica.

E o formă modernă de cenzură, mascată în bune intenții. Și odată ce o asemenea poartă este deschisă, ea nu mai poate fi închisă decât cu prețul democrației.

În final, întrebarea nu este doar dacă susținem sau nu această lege. Întrebarea este: în ce lume vrem să trăim?
Într-o Moldovă europeană, liberă, imperfectă dar vie? Sau într-o republică a fricii, unde fiecare cetățean e un potențial vinovat pentru ceea ce gândește și scrie?

Alegerea e, încă, a noastră. Dar nu pentru mult timp.

P.S. De această dată, reacția societății a fost pe măsură. Nu doar organizațiile independente au tras semnalul de alarmă, ci și cei care până ieri făceau apologia puterii — formatori de opinie, influenceri, jurnaliști de casă și chiar unii membri ai societății civile cu badge de „partener guvernamental”. Oamenii s-au prins, într-un final, că nu e vorba doar despre niște „trolli ruși”, ci despre libertatea fiecăruia de a vorbi fără să-și ia amendă de la Poliția Gândirii. E semn că minciuna nu mai curge pe un singur canal și că oricât de mare ar fi ecranul, memoria civică n-a fost încă ștearsă cu buretele.
Big Brother poate privi, dar nu mai poate dicta necondiționat. Cel puțin, nu fără să fie contrazis.