Sub avalanşa titlurilor de presă care anunţă o activitate prodigioasă în numele binelui public şi de dragul intereselor personale ale celor implicaţi.

Peste Moldova a pogorât o iarnă grea, promisă de meteorologi – cineva, iată, îşi mai ţine cuvântul! – dezgolind, a câta oară, precaritatea serviciilor şi confuzia instituţiilor statului. Avem de câteva zile un Sud şi un Centru împotmolite în troiene, cu trasee blocate şi vămi închise, iar gerul de peste 15 grade sub zero a pus la grea încercare sistemul de încălzire din blocurile de locuinţe, prost izolate termic.

Spectacolul iernii dezlănţuite a fost precedat de o agresivă epidemie de viroze, adumbrind cumva cavalcada sărbătorilor de iarnă, pe stil nou şi vechi, întinse pe două săptămâni în Moldova.

Starea de hibernare cosmică, am zice, nu se regăseşte deloc în titlurile de presă care reflectă activitatea politică la acest început de an. Avem o mare agitaţie, uneori ai spune chiar o adevărată furtună. Şi-a intrat „în mână”, adică în mandat, Igor Dodon, preşedintele ales cu scandal al Republicii Moldova, care face ce ştie mai bine: demagogie şi populism pentru a smulge aplauzele fanilor săi, uitând că imediat după alegeri ne asigurase că va fi „preşedintele tuturor cetăţenilor”.

A avut declaraţii supărătoare şi capitularde în legătură cu Transnistria, afirmând că moldovenii ar trebui să-şi ceară iertare de la transnistreni pentru războiul din 1992, iniţiat de fapt de Rusia. S-a grăbit să-l felicite pe noul lider separatist de la Tiraspol şi s-a văzut cu el la Tighina – „întâlnirea marionetelor”, cum a numit-o un cunoscut comentator basarabean. A făcut gesturi de sfidare şi inamiciţie la adresa României şi Uniunii Europene, schimbând limba română cu „moldoveneasca” lui Stalin pe site-ul preşedinţiei şi înlăturând steagul Uniunii Europene de pe frontispiciul reşedinţei prezidenţiale din Chişinău.

Şi pentru că revanşa politică a lui Dodon trebuia alimentată cu alte efecte speciale, i-a picat cât se poate de bine conflictul intern din PL dintre Mihai Ghimpu şi Anatol Şalaru. Demiterea unui ministru unionist, a unui ministru pro-NATO îi va fi prilejuit rusofilului Dodon un moment extatic. De cealaltă parte, umilinţa unui şef de partid care a recurs la serviciile preşedintelui pro-moscovit de la Chişinău – un „inamic ideologic”! – pentru a se răzbuna pe un camarad infidel le va fi lăsat adepţilor PL un gust amar.

Dodon acum îşi face plăcerea de a întârzia numirea noului ministru al Apărării, propus de liberali, întrucât, după propria expresie, „nu obişnuieşte să schimbe hârb pe oală spartă”. Disputa dintre socialist şi PL, intrată în prelungiri, se va tranşa la Curtea Constituţională, acolo unde Dodon va fi verificat la împuterniciri, refuzuri şi pasiuni.

Consecvent preceptelor sale ideologice, Dodon l-a lipsit prin decret de cetăţenia moldoveană pe fostul preşedinte român Traian Băsescu, pe motiv că acesta ar ameninţa statalitatea Republicii Moldova. Dodon i-a pus gând rău şi ambasadorului Mihai Gribincea de la Bucureşti care, într-un interviu pentru presa românească, a admis că decretul de retragere a cetăţeniei lui Băsescu ar putea fi declarat anticonstituţional (între timp, vizata Curte şi-a declinat competenţa în materie, pasând această „bilă fierbinte” instanţelor judecătoreşti). Ca pedeapsă, Dodon a cerut guvernului să-l revoce din post pe ambasadorul Gribincea care, ca să-l cităm din nou pe socialist, „a cam uitat cărui stat serveşte”.

Toate aceste evenimente de răsunet sunt asistate de galeriile rivale şi multiplicate în media cu titluri gongorice, făcute să dea impresia unei vieţi politice dinamice, viguroase. Dacă Dodon se mai întâmplă să-şi ia o pauză într-o zi în care n-ar mai emite „decrete de excomunicare” sau n-ar rupe vreun steag, agenda este completată de ceilalţi actori de pe scena politică.

Părăsind Partidul Liberal, Şalaru promite lansarea unei formaţiuni politice noi care să-i adune pe toţi unioniştii risipiţi din Republica Moldova, lipsiţi de o umbrelă protectoare. Şi-a „tras” o fotografie cu Traian Băsescu, iar unii comentatori s-au grăbit să afirme că proiectul lui Şalaru este unul îndreptăţit, vizionar, că se va bucura de succes, în ciuda faptului că politicienii moldoveni care s-au declarat curat unionişti în alegerile prezidenţiale au obţinut scoruri ridicole.

Alţii sunt de părere că viitorul partid al lui Şalaru ar avea menirea să fărâmiţeze electoratul dreptei, să reducă ponderea partidelor din opoziţia antioligarhică, PAS şi Platforma DA, al căror candidat comun la alegerile prezidenţiale de anul trecut a acumulat 48% din voturi – un rezultat promiţător, ca stare de spirit a cetăţenilor, în perspectiva alegerilor parlamentare. Majoritatea unioniştilor (potrivit unor calcule aceştia ar alcătui peste 30% din electorat) votează cu partidele care au un discurs anticorupţie, o plagă – corupţia – care le sufocă viaţa aici şi acum, nu doar cu cele care clamează nişte valori identitare.

Să fie oare scandalul din PL şi noua iniţiativa politică a lui Şalaru un proiect al „coordonatorului executiv”?… Ce putem constata la această etapă e că fostul ministru liberal nu se referă deloc în declaraţiile sale la corupţia din Moldova, la „statul captiv”, la oligarhul Plahotniuc, cel care, în opinia majorităţii cetăţenilor, deţine controlul ocult asupra instituţiilor statului. Presa speculează că lui Anatol Şalaru i se pregăteşte chiar şi o nouă fracţiune parlamentară, un soi de „oaste de strânsură” pentru a-i da mai multă greutate politică – inginerie ce nu poate fi realizată decât de o singură persoană, al cărei nume îl ştie toată lumea.

Intuit, bănuit ca artizan al jocurilor de culise pe scena politică, Vlad Plahotniuc are în schimb o activitate publicistică la vedere. Scrisoarea sa adresată preşedintelui ales Donald Trump şi poporului american este analizată minuţios în mass-media. Unii comentatori găsesc în ea dovada unei profunde gândiri geopolitice, alţii, mai cusurgii, i-au depistat flagrante incoerenţe logice, întrucât, pe de o parte, Plahotniuc reafirmă în misiva sa opţiunea Moldovei de a fi parte a spaţiului european, de „a nu fi trasă înapoi pe orbita Moscovei” şi, pe de altă parte, formulează dorinţa Moldovei de a fi „o punte între Est şi Vest”.

Colac peste pupăză, vorba românului! Trebuia să răsară pe firmamentul politicii de pe Bâc steaua noului lider PD ca să auzim aceeaşi caterincă răsuflată, amintind de „mielul blând”, de „Elveţia” răsăritului, care e şi cu unii şi cu alţii, interpretată de mai toţi şefii moldoveni de la Snegur încoace cu rezultate dezastruoase pentru republică, dar benefice pentru politicienii corupţi de la Chişinău?… Care va fi reacţia lui Trump şi a americanilor la acest apel răsărit ca o brânduşă a speranţei în Moldova noastră înzăpezită poate vom afla cândva. Sau poate nu.

Oricum, rămânem sub avalanşa titlurilor de presă care anunţă o activitate prodigioasă în numele binelui public şi, cum altfel?, de dragul intereselor personale ale celor implicaţi.

Vitalie Ciobanu