Se împlinesc cinci ani de la evenimentele dramatice din 7 aprilie şi  continuăm să ne punem aceleaşi întrebări şi să constatăm aceeaşi opacitate din partea celor plătiţi din bani publici pentru a răspunde.

Vrem să-i vedem condamnaţi (nu exoneraţi!) pe torţionarii care au omorât şi maltratat tineri protestatari, vrem să ştim cine au fost instigatorii raşi în cap care au devastat sediile Preşedinţiei şi Parlamentului – actorii unei farse sângeroase ce trebuia să justifice instaurarea dictaturii în Moldova. Vrem garanţii că teroarea de-acum cinci ani nu se va repeta niciodată.

Circa 700 de basarabeni au cunoscut „pe viu“ infernul justiţiei comuniste în aprilie 2009. Mărturiile a 11 dintre ei – tineri curajoşi, care au acceptat să facă o „terapie narativă“ – au fost adunate într-un volum, intitulat: „Vreau să visez şi să zbor din nou“ (există şi o versiune în limba engleză). Cartea a fost lansată ieri, 3 aprilie, la Chişinău, în cadrul unei conferinţe organizate de Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria“, cu sprijin internaţional şi, din păcate, într-o cvasitotală indiferenţă din partea instituţiilor de stat din Moldova care, cu excepţia Ministerului Educaţiei, nu au onorat invitaţia. De ce? Probabil, pentru a evita nişte reproşuri legitime.

În rândurile ce urmează, reproduc scurta prefaţă pe care am scris-o pentru această culegere de mărturii.

„«Vreau să visez şi să zbor din nou» este cronica răscolitoare a unor destine frânte. Tineri de 18 ani şi mai adulţi, care au intrat în malaxorul unei maşini de represiune doar pentru simplul fapt că s-au aflat într-un loc nepotrivit, în toiul unor evenimente dramatice.

Moldova întreagă părea să deraieze ireversibil în ziua de 7 aprilie 2009 şi în săptămânile ce au urmat, să se transforme într-un imens lagăr de tortură şi umilinţe inimaginabile. Din fericire, glonţul a trecut pe lângă ureche, cum se spune, democraţia s-a salvat în extremis, valorile naţionale, viitorul nostru european au putut căpăta un suflu nou, o speranţă, prin venirea la guvernare a partidelor din Opoziţia anticomunistă, învingătoare în alegerile din 29 iulie 2009. Însă represiunea a lăsat o lungă dâră de sânge, zeci de vieţi schilodite. Vorbim prea puţin despre aceste lucruri, subiectul nu mai provoacă dezbaterile de altă dată, aşa încât victimele regimului comunist aşteaptă (în van?) să li se facă dreptate, iar torţionarii să fie pedepsiţi.

La ieşirea din detenţie, autorii volumului au beneficiat de asistenţa medicală şi sprijinul psihologic acordat de inimoasa echipă de medici condusă de Ludmila Popovici – directorul Centrului «Memoria». Tinerii maltrataţi au fost ajutaţi să-şi reia viaţa din punctul în care a intervenit nefasta ruptură, deşi pentru majoritatea dintre ei întoarcerea la visele şi proiectele de dinainte are un gust amar. Acum tot Centrul «Memoria», ca editor al prezentei cărţi, le oferă şansa să-şi facă auzite vocile, să povestească lumii încercările teribile prin care au trecut.

Citeam aceste istorii cutremurătoare despre schingiuirile din comisariatele de poliţie moldoveneşti, din noaptea de 7 aprilie 2009, şi îmi veneau în minte secvenţe din filmul «Katyn» al lui de Andrzej Wajda, unde protagonişti sunt asasinii stalinişti, sau scene de groază din camerele de tortură naziste. Uneori realitatea ni se pare prea crudă, neverosimilă, imposibil de conceput, şi atunci nu o putem vizualiza decât recurgând la nişte referinţe culturale, la ficţiunea artistică inspirată dintr-un capitol abominabil de istorie contemporană, pe care nu l-am trăit pe pielea noastră.

M-a uluit la lectura cărţii potenţialul de crimă şi ferocitate care sălăşluieşte în fiinţa umană. Mă refer la unii compatrioţi de-ai noştri, aflaţi în serviciul Legii: poliţişti, procurori, judecători. Am greşi dacă am crede că vom reuşi să le neutralizăm definitiv urâtele năravuri, precum ai exorciza un duh malefic. În condiţiile unui regim detestabil, în care valorile sunt inversate, «fiara» iese la suprafaţă chiar şi dintr-un funcţionar conştiincios – tot el, în afara orelor de slujbă, soţ devotat şi iubitor tată de familie. Istoriile tinerilor cuprinse între aceste coperte nu reprezintă doar un rechizitoriu explicit la adresa unui regim politic odios, de fapt este o carte despre «răul de lângă noi», despre omul care nu are ruşine şi nu are oroare de propria sa violenţă, de propria sa perfidie. Câţi dintre monştrii cu epoleţi, care au operat în faimoasele «coridoare ale morţii», au mai rămas în structurile Ministerului de Interne după reformele aplicate în patru ani de guvernare democratică? Trăgându-şi uniforme de croială europeană şi-au abandonat ei apucăturile de zbiri? Nu vor reveni la vechile obiceiuri, nu vor redescoperi plăcerea sadică de a dispune de nişte tineri lipsiţi de apărare, în cazul în care s-ar coace din nou în Moldova premisele unei dictaturi?…

Sunt întrebări pe care suntem obligaţi să le punem, dacă vrem ca ororile din 7 aprilie să nu se repete. Pentru că, la fel, nu am crezut ca la aproape 20 de ani de la proclamarea independenţei, în Moldova anului 2009 să renască practicile totalitare, dar tocmai asta s-a întâmplat.

Ce mai aduce uimitor acest volum sunt sentimentele frumoase, solidaritatea, compasiunea, gesturile de umanism care vin să contrabalanseze răul atotputernic. Majoritatea tinerilor care vorbesc aici nu par să păstreze resentimente faţă de călăii lor, deşi au plătit scump această seninătate şi pace sufletească. Ei se căiesc, îşi fac procese de conştiinţă pentru momentele de slăbiciune din penitenciar: «Mă simt vinovat că nu am rezistat la bătăile şi tortura la care am fost supus. Mă simt vinovat că am gemut şi am strigat de durere. Iar din cauza aceasta fratele meu a „recunoscut“ ceva ce nu a comis şi acum se află la închisoare», spune unul dintre tineri.

Am găsit în această mărturisire tulburătoare chintesenţa mecanismului de strivit vieţi şi, în acelaşi timp, expresia sublimă a eticului, dovada iubirii faţă de seamăn. O lecţie pentru noi toţi.“

sursa: adevarul.ro/moldova