Cîteva despicături, tivite cu scîntei pe la margini, luminează prin întuneric ca flacăra să-și poată găsi cuibarul la întoarcere. Și într-adevăr, încă o dată-hup! -și iar lumină în casă, iar arde focul. De data asta, însă, flacăra simțindu-se vinovată de fuga sa, devine harnică nevoie mare și tot adună, tot leagă despicăturile una de alta. E o muncă grea, istovitoare pentru o făptură atît de fragedă, dar ea muncește din răsputeri, muncește pentru că i-i drag să muncească și truda ceea mare nici nu prinzi de veste cînd s-a dus tinerețea.

Acum cuptorul e numai pară, numai vuiet, numai spuză fierbinte și scîntei. Despicăturile stau întregi, dar focul se zbate ca o mare. Nemărginita lui putere se desface din baierele sale și cuptorul urlă, geme, numai dragoste, numai ură în măruntaiele  lui, iar el se plînge  că nu-i ajunge nici dragoste ca să-l mistuiască, nici ură ca să piară.

Onache Cărăbuș iese la pîndă. Cu ochii larg deschiși, cu sufletul oprit a mare mirare, urmărește cuptorul țintă. Vrea să vadă ce se alege pînă la urmă. A vrut totdeauna să afle cum se face cînd se potolește o putere într-un om; era, poate, una din cele mai mari taine ce nu se dădeau prinse de mintea lui. Se întreabă de fiecare dată: o să rămînă în picioare puterea asta ori o să piară, se va altoi ceva din dragostea și ura ceea, ori se va duce totul de cahlă.

Slavă Domnului, s-a trecut cu bine și de data asta. S-a dus flacăra, s-au dus împreună cu ea lemnele. Abia mai fumega pe la margine cîteva cioturi, dar cuptorul e numai jăratic. Nu arde nimic ca să zici că arde, dar frige amarnic. Acum focul s-a făcut mare, s-a copt, a dat de fund. Pretutindeni e o fierbințeală nemaipomenită. S-au trecut furtunile lumii, zguduirile veacului. O cunună de cărbuni căliți zace pe vatra, ba se întunecă, ba iar se ațîță, dar iată că, printr-un joc ciudat al luminii și umbrelor, din cununa ceea de cărbuni fierbinți se desprinde chipul drag, chipul credincios al vrednicului tovarăș de altădată…

–          Măi, măi, măi!

Molda șede cuminte, șede frumos încolăcită pe vatra care a tot copt Tincuța pîine, de și-a ținut casa; Molda șede așa cum a șezut ea cîndva în pragul casei. Cu coada uitată la întîmplare, cu botul pe labe, cu ochii triști, cu fruntea îngîndurată. Atăta credință și atîta tristețe a zemeslit Domnul într-însa, că ți se topește inima de dragoste, și mîina bătrînului Cărăbuș se ridică de pe genunchi, pornește spre Molda cu ultima mîngîiere, dar nu se poate, vai, nu se poate, că acolo unde-i ea, e numai foc și pară.

–          Mititica tatei …

Onache zîmbește, fericit de această întîlnire. Iaca, scris i-a fost s-o mai vadă o dată. Curg șiroaie de lacrimi pe obrazul zbîrcit, nebărbierit, pentru că drumul a fost lung și viața a fost mare. Două războaie mondiale, o revoluție, un Nistru revărsat de primăvară, un cîmp trudit din primăvară și pînă toamna tîrziu, an de an, o vrednică și cuminte femeie, trei copii – și toate acestea în numai o singură viață de om! Iată că în toiul cugetărilor, în ultima clipă răsare – nici că știi de pe unde!  – un fluturaș negru. Se repede așa, din zbor, prin gura cuptorului și, de fierbințeala cea mare prinde a se zbate. Ba se lasă pe-o ureche, ba pe coada mult pătimitei Molde. Cîinile își tremură blana, scutură fluturele, dar parșivul zboară cît zboară și iar se lasă pe dînsa. Îngrijorat, Cărăbuș se gîndește cum ar face ca să-l scoată de acolo, dar pînă se chitește cum să apuce mai bine vătrarul, mai apare un fluture. Se întîlnesc, se miroase, se împerechează pe o margine de cărbune fierbinte. Într-o clipă fată, își cresc pui, iar cînd te uiți mai bine, cuptorul e numai fluturi negri. Au împresurat cu aripioarele lor și botul, și grumajii, și coada Moldei, acum ea nu-i mai poate scutura. Au îngropat-o, sărmana, de vie. Onache se repede cu vătrarul în ajutorul ei, dar focul încet, treptat – treptat, se stinge, se face liniște, și întuneric, și pustiu în casă.

–          Măi, al naibii!

Era o poveste veche de cînd lumea: toate vin și toate trec, dar lui Onache i s-a părut că n-a înțeles ce s-a întîmplat cu focul. Ce-i cu fluturașii ceia, de unde s-or fi luat, cine-s ei pînă la urmă? Nedumerit, iese în tindă, mai aducă un braț de despicături și totul începe din nou. Zburdă fericit un pui de flacără, pe urmă vine tinerețea, apoi în cuptor e numai muncă grea, și cînd focul ajunge la dezlegare, cînd pare că nimic nu se mai poate asemăna cu dînsul, vin niște fluturi și totul sfîrșește. Munți să-i fi cărat acelui foc, că i-ar fi aprins, mări să-i fi adus, că le-ar fi înghițit, dar vine o batjocură de fluture și îl acoperă, îl înădușă și totul se sfîrșește de parcă nici n-ar fi fost. Asta de acum i s-a părut bătrînului prea din calea afară. Pe semne că n-o fi prins cu ochiul vreo mișcare și bătrînul iese în tindă, bîjbîie prin întuneric, dar lemnele pe care le-a avut pregătite din vreme s-au sfîrșit. Nu se mai putea, însă, opri, și mai toată noaptea a făcut focul. A cărat în cuptor gărduceanul dinspre drum, poarta cea mare, portița și cele cîteva laițe pe care le avea în casă. Despicături uscate, bune pentru foc, ori măcar vreascuri, ori măcar bețe de răsărită –  asta a fost ultima lui rugăciune către cer, dar cerul defoc nu i-a dat. De-ar fi găsit 2-3 scînduri, el, te pomenești ar fi răzbătut prin noaptea cea umedă și rece, dar nu le-a avut și focul s-a stins. Cam pe după miezul nopții s-a stins focul, iar pe la aprinsul zorilor s-a stins și Onache. A murit pe același scăunaș josuț, cu vătrarul în mînă, cu fața spre cuptor. Și chiar mort fiind, el mai rămînea să steie pe scăunaș și doar fruntea îi scăpase jos pe piept, de parcă bătrînul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni. Te aprinzi dintr-o nimica toată, topește o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un fluture negru și te stinge, și te îngroapă, și te duci și numai ești.