Tragico-comică este evoluția R. Moldova după anul 1991. Din mai rău în mai rău și cu metamorfozări care sfidează ridicolul. V-ați mai fi gândit vreodată că o să vă pară rău după președintele rață-mută Nicolae Timofti după ce avem președinte pe porcul de Dodon? Sau și mai rău. V-ați imaginat vreodată că Vladimir Voronin va fi întruchiparea omului de stat și a democrației în comparație cu acest regim criminal condus de Plahotniuc?

Da, tocmai așa. Pentru că Voronin ca președinte de țară, cu majoritate parlamentară și toată puterea la dispoziție, a avut demnitatea de a accepta decizia cetățenilor orașului Chișinău în 2007 de a-l alege primar pe Dorin Chirtoacă. Iar ulterior să accepte înfrângerile consecutive în alegerile parlamentare din 2009, când putea face orice ca să găsească un „vot de aur”, apoi în alegerile din 2010 când a trecut în opoziție. Asta fără a mai aminti că a respectat mai multe decizii „incomode” ale Curții Constituționale, a înfruntat Rusia, a pornit vectorul european, a avut o anumită viziune față de dezvoltarea Republicii Moldova și o strategie în raport cu Transnistria. Monștri care i-a născut regimul lui Voronin, l-au depășit însă pe bătrânul general, care avea totuși un pic de măsură la toate, inclusiv la furatul din averea poporului. Dodon și Plahotniuc, dar și restul anturajului acestora, de la comuniști și peledemiști rătăciți la Șor și PPEM-iștii lui Leancă, sunt o versiune mult îmbunătățită a „răului”, a imposibilului de imaginat într-o țară care pretinde că are ca vector de dezvoltare „integrarea europeană”.

După ce au tergiversat validarea unui vot exprimat legitim de sute de mii de cetățeni ai țării, care au decis la 3 iunie să-l aleagă pe Andrei Năstase primar al orașului Chișinău, dictatura cu „față europeană” a ales, prin sistemul de justiție pe care-l controlează în totalitate, să-l invalideze, scuipând în această decizie a noastră. Motivul? Partidul Socialist ceruse instanței să declare nule alegerile locale anticipate desfășurate în 3 iunie, argumentând că Andrei Năstase, liderul Platformei Demnitate și Adevăr, a organizat acțiuni electorale în ziua celui de-al doilea tur de scrutin.

Adică 30 de mii de sirieni, aducerea ilegală a mii de transnistreni și campania mediatică anti-Maia Sandu din alegerile prezidențiale din 2016 nu au fost încălcări electorale, ci doar fapte pe care cățelul regimului Sandu Tănase le-a considerat insuficiente pentru nevalidarea mandatului lui Dodon de către Curtea Constituțională. Dar acum sunt încălcări și prin urmare votul trebuie invalidat. De către o amețită de la Judecătoria Centru, aflată sub controlul regimului, la sesizarea Partidului Socialiștilor, aflat în complicitate cu același regim.

Dictatura unui stat eșuat
După toate criteriile, aparente sau reale, Republica Moldova este un stat eșuat, condus în mod dictatorial. Nu este un conflict de termeni, pentru că dictaturile pot fi (și de obicei sunt) state consolidate. Pentru mine, ca și pentru mulți dintre cetățenii acestei țări, o asemenea constatare nu are nevoie de teoretizare academică, trăim în realitatea acestui eșec cu alură dictatorială de circa treizeci de ani. Această asociere comportă în sine câteva elemente: aspectul geografic și teritorial (criza ca implozie, asociată cu probleme interne, dar incluzând și impactul factorului extern); aspectul politic (colapsul intern al legii și ordinii datorat prăbușirii structurilor responsabile) și aspectul funcțional (absența structurilor capabile să reprezinte statul la nivel internațional și să recepteze influențele lumii exterioare).

Politologii au identificat mai mulți indicatori care plasează un stat în categoria celor falimentare, în care Republica Moldova se regăsește cu ușurință:
1. Un stat al cărui guvern central este atât de slab sau ineficient încât deține un control efectiv redus asupra celei mai mari părți a teritoriului său și, în condițiile în care păstrează controlul, supune structura statală intereselor private, în serviciul unei clientele bogate ce își trage avantajele din sistemul erodat;
2. Autoritatea legitimă de a lua decizii colective a fost compromisă;
3. Nu este în măsură să asigure servicii publice la un nivel rezonabil;
4. Corupție și criminalitate răspândite;
5. Emigrație masivă și dislocări involuntare de populație;
6. Declin economic accentuat în condițiile unei infrastructuri economice care eșuează în a asugura venituri și bunăstare în mod echitabil (H. Liu, The failed-state cancer, 2005)

Noțiunea de „stat eșuat” este, de asemenea, folosit în sensul în care un stat se dovedește a fi ineficient, incapabil să aplice în mod uniform legea din cauza unei rate înalte a criminalității, corupției politice extreme, pieței negre supradimensionate, birocrației impenetrabile, ineficienței juridice, interferenței externe, împrejurărilor culturale în care liderii reclamă mai multă putere decât cea statală, fără însă a o contesta.

Regimul cu „față europeană”
La fel ca și în cazul altor state falimentare, elitele politice din R. Moldova s-au identificat cu democrația și economia de piață în abordarea construcției naționale și statale, ceea ce în ultimă instanță a compromis paradigma democrației liberale și a pieței libere, faliment ce a dus în prim-plan actori politici cu soluții miraculoase și neortodoxe, de multe ori asociate politicilor unei „epoci de aur” imaginare.

Aspectele prezentate anterior se leagă, prin relații de cauzalitate/interdependență de alți indicatori aplicabili R. Moldova ca stat eșuat: criminalizarea și delegitimarea statului, manifestate prin corupție și profitorism ale elitelor conducătoare, lipsă de transparență, nereprezentativitate politică și criză de încredere; încălcarea drepturilor omului, prin manipularea sau imitarea instituțiilor și proceselor constituționale și democratice în detrimentul individului; aparatul de securitate ca „stat în stat”, adică emergența elitelor care operează fără a fi supuse pedepsei, care se acoperă de instituțiile statului, dar în același timp creează grupări paramilitare (criminale) sau armate private în vederea exercitării presiunii asupra oponenților sau societății civile, pentru exercitarea unui control asupra mersului lucrurilor în stat; ridicarea elitelor facționale, marcată de fragmentarea elitelor conducătoare și a instituțiilor statului pe linia intereselor de grup.

Cândva, în timpurile „luminoase” ale Uniunii Sovietice, exista încrederea că socialismul poate avea față umană. Asta după ce a omorât milioane de oameni prin gulaguri, închisori și lagăre de concentrare. Actuala guvernare „pro-europeană” tot se consideră europeană și pretinde că ne reprezintă aspirațiile de integrare. Asta în condițiile în care, potrivit investigațiilor sociologice, 80 % din populația acestei țări crede că situația în această țară este catastrofală și imposibil de suportat. Cauza acestui rău este identificată în persoana lui Plahotniuc, liderul oficial și neoficial al aceste guvernări, iar oamenii preferă orientarea eurasiatică față de cea europeană, ceea ce este un rezultat catastrofal pentru dictatura „cu față europeană”. În concluzie, în actuală guvernare „proeuropeană” este tot atâta europenism, cât umanism avea regimul comunist.

Între resurse interne și intervenția externă: soluții pentru salvarea democrației
Din această acțiune sfidătoare a regimului putem deduce trei lucruri:
1. Frica regimului este atât de mare încât a ucis chiar vaca sacra a democrației – votul ca principiul suprem de reprezentativitate. Dincolo de aceasta linie roșie nu mai exista cale de întoarcere, pentru că la toamnă va fi același lucru, iar orice rezultat care nu va conveni regimului va fi invalidat.
2. In sfârșit românii, europeni, americanii si alți exponenți a ceea ce numim democrație liberala și civilizație occidentala au înțeles cu cine au de-a face – cu o guvernare criminala care are față europeana. Adică se asociază cu ei. Mai departe orice susținere pentru regim este catastrofală pentru partenerii externi. Iar de aici pentru regim tot nu mai există cale de întoarcere! Așa cum au contribuit la erijarea și întărirea regimului lui Plahotniuc, tot așa occidentalii trebuie acum să ne ajute să-l demontăm.
3. Prin această decizie regimul ne-a arătat că opoziția antioligarhică și cei care o susțin sunt pe calea cea dreapta, iar căderea dictaturii este inevitabilă. Iar acest lucru, într-un fel…este o mare victorie!

Nu există soluții miraculoase pentru salvarea statelor falimentare, vindecarea lor fiind în același timp o chestiune de timp, de consecvență și continuitate, atât din exterior, cât și mai ales din interior. O societate democratică și stabilă nu poate apărea peste noapte, ea este înainte de toate o chestiune de tradiție și continuitate. Ce putem face la moment este să nu asistăm impasibili la eforturile opoziției de a face R. Moldova funcțională statal și politic, ci prin eforturi și atitudine să punem umărul la clădirea acestei tradiții de stabilitate și prosperitate.

Să nu căutăm soluții într-un refugiu extern sau în propria carapace a comodității. Pentru că vor veni timpuri când vom fi rușinați de această impasibilitate și lașitate, iar cei care vor face schimbarea, pentru că ea va veni inevitabil, vor spune că ne-am dus traiul degeaba. În această vară și la toamnă de fiecare dintre noi depinde dacă vrem ca în Republica Moldova să asistăm la sfârșitul democrației….sau la sfârșitul dictaturii.

Sursa:cotidianul.md