Se pare că demnitarii romani, cu exceptii care încă se cer descoperite, au ratat anul 2015 în relatia cu Republica MoldovaDacă ar fi fost unul ca oricare altul, nu ar fi contat. Din păcate pentru ei, şi de fapt pentru România, 2015 a fost un an de cotitură dramatică, ce reaşază fundamental întreaga scenă politică de la Chişinău.

Departe de a fi un Epilog la criza din 2015, noua coaliţie confecţionată de controversatul oligarh Vlad Plahotniuc adînceşte şi mai mult marasmul politic, moral şi social.

Ce face România în această situaţie? Susţine coaliţia lui Plahtoniuc şi a salutat stabilitatea adusă de Guvernul acestuia. După care l-a invitat pe noul premier moldovean la Bucureşti şi-i promite 60 de milioane de euro, dintr-un împrumut de 150.

Dacă tot dorea Bucureştiul să dea bani Chişinăului, de ce nu i-a dat guvernelor Gaburici sau Streleţ? A aşteptat să se adîncească criza? A aşteptat un Guvern controlat integral de oligarhul Plahotniuc? Sau a aşteptat să se apropie de sfîrşit mandatul preşedintelui Timofti?
Iar acum, cu două luni înainte de alegerea preşedintelui de către Parlament, încearcă să netezească drumul unui candidat către cea mai importantă funcţie în stat? La Chişinău se vorbeşte intens şi cu groază de candidatura lui Plahotniuc la fotoliul de preşedinte. Şi ce rost au acele condiţionări pentru oferirea creditului? Să mai salveze ceva aparenţe în faţa Comisiei Europene care înţelege ce se petrece în Moldova, dar n-are nici energie, nici resurse disponibile să mai intervină?

Sau e doar o perdea de fum pentru opinia publică din Moldova, de care oficialilor români nu prea le pasă? Doar Plahotniuc e detestat de peste 90% din populaţie, conform sondajelor de opinie.

Orice om cu capul pe umeri s-ar feri de orice asociere cu Plahotniuc. Sau România crede că cetăţenii moldoveni sunt o turmă care o să aplaude cînd o să primească banii pe salarii şi o să uite de Plahotniuc şi de miliardul de dolari furat din bănci?

Ultima speranţă a protestatarilor era pachetul de condiţii care tocmai a fost făcut public de Guvernul Cioloş.

România a ratat şi acest moment. Parcă textul ar fi fost scris în Primăvara anului trecut. Inadecvarea condiţionalităţilor e depăşită doar de convingerea celor de la Chişinău că nu e nimic de aşteptat de la Bucureşti. În afară de bani.

Oricum, aşteptările nu erau prea mari, de la un Guvern care n-a acordat atenţie cetăţenilor moldoveni, deşi protestele durează de un an. Şi, totuşi, felul în care premierul Cioloş comunica pretinsele condiţii, anume într-o scrisoare către Guvernul lui Plahotniuc, stîrneşte nedumeriri.

Dacă Guvernul României consideră că cetăţenii Republicii Moldova nu meritau o adresare directă, era preferabil un simplu comunicat pe site-ul Guvernului, în limba de lemn în care e redactat acum textul, nu o scrisoare către Guvernul controlat de oligarh, pe care moldovenii observă cu stupoare cum Bucureştiul încearcă să-l legitimeze.

Dar cel mai tare dezamăgeşte conţinutul scrisorii. Criza nu poate fi rezolvată prin dialog constructiv între actualele forţe politice, care au dus Moldova în pragul colapsului economic şi haosului politic. Implementarea Acordului de Asociere de către Guvernul lui Plahotniuc…, această frază jigneşte grav nu numai inteligenţa moldovenilor, ci şi pe a noastră, a tuturor celor care urmărim evoluţiile politice de acolo!

Vlad Plahotniuc a compromis vectorul european în Moldova, cum să-i ceri tocmai lui să implementeze Acordul? Cum adică „prioritizarea implementării”? De către cine? De către actualul Guvern? Scriind aceste rînduri, Guvernul României umileşte sute de mii de oameni care au protestat în ultimele 12 luni la adresa corupţiei, hoţiei, statului captiv, cerînd reforme, anchetarea furtului miliardului de dolari.

Asta e tot ce a înţeles Bucureştiul din evenimentele de la Chişinău? Că lipseşte prioritizarea? Cam puţin. Prea puţin.
Lista condiţiilor ar fi trebuit să se inspire din revendicările protestatarilor. Şi ar fi trebuit să înceapă cu destituirea procurorului general, cu adoptarea neîntîrziată a legii Procuraturii pentru a de-sovietiza Procuratura moldovenească, a controlului averilor, a conflictului de interese. Trebuia subliniat în scrisoare interesul României pentru reforma Justiţiei şi pentru demantelarea reţelelor de crimă organizată ajunse la putere în Moldova. Cu asta ar fi trebuit să înceapă condiţionalităţile impuse de România.

Ar fi aplaudat şi Bruxelles-ul şi Washington-ul şi, mai important, milioanele de cetăţeni moldoveni. Asta trebuie să fie la punctul unu, pentru a mai spăla puţin obrazul României care pretinde că Republica Moldova e o prioritate a politicii ei externe, dar sub ochii căreia e cît pe ce să explodeze o criza regională fără precedent, într-un stat luat captiv de un singur om, în cel mai prost moment cu putinţă.
Scrisoarea premierului Cioloş putea fi un exerciţiu de real politik, România cumpăra timp prin acest credit pînă ce alte forţe pro-europene se consolidează pentru a putea prelua zestrea electorală a partidelor uzate de exerciţiul guvernării. Dacă Guvernul României ar fi avut politică externa, ar fi început această operaţiune încă din 2013, după Pădurea Domnească.

Banii nu înseamnă totul. Altceva aşteptau cetăţenii Republicii Moldova de la Bucureşti. Aşteptau un semn că România le-a înţeles disperarea şi că nu-l susţine pe Plahotniuc. Şi că temerea că el o să ajungă preşedinte e cu totul exagerată.

Istoria modernă şi cea recentă a României sunt pline de ratări. Lideri ticăloşi, proşti, corupţi sau chiar trădători au eşuat tocmai atunci cînd auspiciile păreau cele mai favorabile. Istoria e parşivă, uneori e destul un cuvînt ca să te reţină, alteori o înfrîngere, în loc de victorie. Contează momentul. E ca valul. Trebuie să-l vezi cum vine, să te urci pe el, şi să zîmbeşti la poză pentru manualul de istorie.
Dar pentru asta trebuie să-l simţi. Aici prea puţin te pot ajuta consilierii sau televiziunile prietene. Nici măcar serviciile secrete, oricît ar fi de multe şi de groase la buget, n-au ce să-ţi şoptească pentru că nici ele nu pricep.

Armand Goşu