Vladimir Putin a demonstrat azi, în primele lui declaraţii de la înlăturarea de la putere a lui Viktor Ianukovici în Ucraina, că trăieşte, cum i l-ar fi descris şi Merkel lui Obama, „într-o altă lume”, „rupt de realitate”. Tot de o politică externă bazată pe o lume imaginară l-a acuzat ieri Washington Post pe Barack Obama – iată că cei doi preşedinţi nu par a fi la secole distanţă, după cum a acuzat Secretarul de Stat american, John Kerry.

E ironic să auzi, timp de o oră, cum un politician care conduce de 15 ani o ţară, înăbuşind din faşă orice mişcare protestatară, îşi afirmă în repetate rânduri susţinerea deplină faţă de ucrainenii care „pe bună dreptate îşi doresc schimbări drastice şi feţe noi” în vârful statului. Din păcate, Vladimir Putin a demonstrat azi, în primele lui declaraţii de la înlăturarea de la putere a lui Viktor Ianukovici în Ucraina, că trăieşte, cum i l-ar fi descris şi Merkel lui Obama, „într-o altă lume”, „rupt de realitate”.

Tot de o politică externă bazată pe o lume imaginară l-a acuzat ieri Washington Post şi pe Barack Obama, într-un editorial extrem de popular pe Internet – iată că cei doi preşedinţi nu par a fi la secole distanţă, după cum a acuzat Secretarul de Stat american, John Kerry.

De altfel, şi Putin s-a chinuit azi să arate că ce face Rusia în Crimeea nu e cu nimic diferit faţă de ce face mereu America în toată lumea. „Se întâmplă deseori să fim acuzaţi că acţionăm ilegitim. Şi îi întreb deseori pe partenerii noştri: ‘Credeţi că tot ce faceţi voi e legitim?’ Şi ei spun că da, iar eu zic ‘să ne amintim ce au făcut SUA în Afganistan, Irak, Libia’. Cred că este foarte legitim ce facem. Chiar dacă decid să folosesc forţele armate în Ucraina, este legitim, pentru că am primit o cerere în acest sens din partea preşedintelui legitim şi va fi în concordanţă cu angajamentele noastre. E o misiune umanitară, nu e scopul nostru să cucerim ceva”. Aşa „vinde” Putin lumii ce se întâmplă în Crimeea.

Principala slăbiciune a argumentaţiei lui Putin este următoarea: legitimitatea lui este dată de un preşedinte pe care numai el îl mai recunoaşte şi a cărui cerere de intervenţie militară numai el şi apropiaţii săi au auzit-o. Nu au strigat oamenii pe scena EuroMaidanului că vor să fie ajutaţi de Moscova să ţină ţara sub control. Ba dimpotrivă, strigau că vor „cât mai departe de Rusia”. De cealaltă parte, legitimitatea americanilor în Afganistan, Irak (chiar dacă ulterior această legitimitate a dispărut, odată cu prăbuşirea argumentaţiei pentru război), ori Libia a fost dată de mandate internaţionale (NATO şi ONU).

Problema aici este că Putin îşi construieşte argumentaţia în cazul în care va fi nevoie să o recite după ce oricum a acţionat, în timp ce americanii o construiesc înainte, când încă mai e timp de îndreptat potenţiale greşeli sau măcar timp ca restul lumii să îşi dea cu părerea. Marja de abuzuri care vor rămâne în manualele de istorie prin magnitudinea lor este mult mai mare de partea rusă.

Putin a mai dat azi de înţeles şi că nu a încălcat Tratatul de la Budapesta, semnat de Rusia, Ucraina, Marea Britanie şi SUA, prin care securitatea şi integritatea teritorială a statului ucrainean era garantată de celelalte trei ţări, în schimbul renunţării la arsenalul nuclear. De ce spune Putin că nu a încălcat memorandumul? „Nu am semnat niciun fel de documente cu acest guvern”. În această logică, Tratatul de la Budapesta nici nu mai e valid, pentru că nu Putin l-a semnat (ci Elţin), nici nu a fost el cel care l-a reconfirmat (ci Medvedev).

Referitor la dezbaterea din SUA despre felul în care a gestionat Obama criza din Ucraina, dar şi despre precedente precum Siria, este periculos de simplist să rezumi astfel de discuţii la termeni precum „izolaţionism”, „intervenţionism” şi la comparaţii între „hard Bush” şi „soft Obama”.

Barack Obama a făcut greşeli în politica lui externă, una dintre cele mai recente fiind linia roşie peste care Bashar al-Assad a trecut fără prea multe emoţii şi n-a avut de suportat consecinţe. Intervenţia din Libia, rapidă şi eficientă, a fost una dintre cele mai mari reuşite sub egida NATO din ultimii ani. Costuri minime, eficienţă maximă. Misiunea de asasinare a lui Bin Laden, încălcând chiar suveranitatea Pakistanului, ori controversatele atacuri cu drone au arătat că Obama nu îşi merită eticheta de izolaţionist sau de „soft”.

Nimeni nu consideră că o intervenţie militară americană în Ucraina sau în Siria ar fi vreodată o idee bună şi ar ajuta la întărirea imaginii SUA în lume. Statul-cowboy a putut fi acceptat în era imediat următoare atentatelor din 2001, în contextul emoţiilor de atunci şi al urgenţelor momentului. În perioada de după 11 septembrie, „intervenţionistul-Bush” a acţionat hăituit de un singur gând*: acel „Whatever it takes”, pe care i l-a strigat un american în New York şi care a fost argumentul moral al lui W. Bush mult timp.

Probabil şi lui Putin îi strigă o voce ceva. Dar, deocamdată, numai el aude acea voce care îi justifică abuzurile. Până la urmă, aceasta pare să fie şi tragedia intervenţiilor militare şi a politicii externe la nivelul superputerilor: se poate construi mereu o fantezie, o voce care să o justifice.

sursa: gandul.info