Recurs la istorie, recurs la demnitate
Anul 1989 a fost anul de grație al poporului român. Și populația din Basarabia, susținută de intelectualitate, a prins curaj și a început o bătălie pe viață și pe moarte pentru a-și apăra suflarea națională.
Începând cu 1989 valul protestelor a cuprins întreaga societate, însă epicentrul evenimentelor a fost capitala Chișinău, unde duminică de duminică aveau loc manifestații de proporții.
Facem astăzi, prima incursiune în istorie pentru că, recent, s-au împlinit 24 de ani de cînd zeci de mii de oamenii au luat cu asalt sediul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, fiind o premieră istorică. Se întampla în ultima duminică a lui februarie 1989, cînd manifestanții scandau lozincile ”Jos Mafia!”, „Limba, Algabet”, dar și apelul la înalții demnitari de partid intitulat ”Cerem convocarea unui congres extraordinar al PCM!” prin care se cerea demisia conducerii de partid și sovietice antipopulare și aservite unui regim străin.
Astăzi vom evoca manifestația generată de mitingul mișcării naționale chiar de Ziua Femeilor în plin centrul Chișinăului. Agenţia de presă ATEM, aflată în subordinea conducerii sovietice de la Chişinău, transmitea un articol indignat, in stil stalinist, cu titlul “Este nevoie de o poziţie principială”. Conform obiceiului vremii, articolul a fost preluat de mai toate ziarele din RSS Moldovenească.
”Glasul” era unul din puținele ziare independente de pe-atunci. În martie 1989 publicația tipărea un articol emblematic, care a iritat conducerea comunistă și a dat speranțe populației deșteptate, material pe care-l vom posta mai jos.
“Glasul” va șterge praful istoriei și va reveni, inițial, la materialele care au marcat cele mai importante evenimente ale anului de grație 1989, anul revenirii la izvoarele spiritualității românești. Pentru a avea viitor, trebuie să ne cunoaștem trecutul!
martie, 1989
Gazetele solide, metaforic vorbind, îşi întorc privirile hăt într-o parte şi sînt, dacâ e să ne exprimăm eufemistic, nesincere. Oamenii maturi, la adunările activului şj organizaţiilor de partid,o fac şi ei pe ingenuiii… în locul chestiunii principale pe ordinea de zi sînt aburcate о sumedenie de chestiuni secundare: ce fel de oameni ies în stradă? şi se mai zice că printre ei sunt unii în stare de ebrietate? şi se mai zice că unii vin din sate? ş.a.m.d.
Dar, cum totuşi, se numeşte acest fenomen sau această serie de fenomene? După părerea mea, noţiunea este univocă: criză de putere. Mitingurile neautorizate de fiece duminică, însoţite de proteste violente si ciocniri cu miliția poartă (oricîte pseudonime le-am pune) în limbajul vieţii politice reale numele de nesupunere în masă a cetăţenilor. E cel puţin neserios şi iresponsabil să le atribui paternitatea evenimentelor din februarie şi martie extremiştilor, beţivilor şj criminalilor de drept comun.
Aşadar, e vorba de criză de putere. Păturile de sus nu pot, cele de jos nu vor. Toate s-au contopit într-un conglomerat complex, contradictoriu şi explozibil: problemele naţionale şi socială rămase, nesoluţionate, nemulţumirea provocată de dezinformările din presa oficială, indignarea de numeroasele elemente de farsă din cadrul campaniei preelectorale. Greu de crezut că aşa ceva e posibil la noi. Dar faptul e fapt, s-a demonstrat că la noi totul e posibil. Aşa că e timpul ca unii dintre noi să înceteze a minţi, a se minţi pe sine înşişi şi a-i minţi pe alţii.
Toate acestea puteau să nu se întîmple, sau cel puţin să se manifeste în forme ceva mai calme. Dacă odată cu restructurarea s-аг fi început şi la noi… restructurarea, dacă din conducere s-at fi retras cadrele vechi, care s-au manifestat destul de univoc în anii de stagnare; sau să nu se fi retras, ci să fi exprimat nu numai verbal dorinţa şi capacitatea de a se restructura. De n-ar fi fost „transparența dirijată”, de ar fi existat un serviciu real de studiere a opiniei publice, de nu şi-аг întoarce cei de sus capetele de la adevarurile care-i incomodează („spaţiile albe”ale istoriei, politica de deznaţionalizare, ecologia ţinutului), de n-ar desfăşura (tot ei) periodic campanii de denigrare a intelectualilor, de şi-аг apleca urechea la cele spuse de savanţi,scriitori, „neformali”…într-un cuvînt de populație de poрог! Căci poporul vorbeşte prin gura intelectualităţii, care este pătură trezită din hibernare. De fapt, ar trebui să se trezească printre primii conducătorii, dar, cum se zice, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Cred că pasiunile nu s-ar fi dezlănţuit în măsura în care s-au dezlănţuit, dacă problemele limbii şi grafiei ar fi fost puse în discuţie sub semnul sincerităţii, știinţei şi transparenţei și ar fi fost soluţionate la timp, în pas cu dezvoltarea evenimentelor sociale şi nu transformate în instrumentul unor stranii manipulări politice, într-un mijloc de dezbinare a grupurilor etnice. Nu s-ar fi ajuns la protestele furtunoase ale maselor, dacă mitingurileîn conformitate cu dreptul constituțional, ar fi fost nu interzise, ci autorizate…
Dar ce-i de făcut, totuşi? În principiu, chestiunea e mult mai simplă decît pare si decît e prezentatată oficial în orice societate civilizată, dacă se ajunge la criză de putere, la conflictul dintre cei de sus şi cei de jos, cabinetul de la conducere îşi dă demisia. Chiar dacă consideră că linia pe care о promovează este justă. Istoria se va descurca, le va pune pe loate la locurile lor, iar cabinetul care îl succede se străduieşte să nu repete greşelile predecesorilor. Aceste acţiuni sînt dictate de simţul răspunderii pentru soarta pâmîntului şi a poporului. Nu poţi fi drag cuiva cu forţa şi măsurile гергеsive nu fac altceva decît să complice situaţia.
Mi se poate replica într-un stil categoric: zecile si sutele de mii de oameni încă nu constituie poporul, poporul, cică, acuză tulburările şi nu mai poate de dragul calmului. Dar cine cunoaște, aici şi acum, opinia preponderentâ a populaţiei? Căci tot poporul în întregime niciodată nu s-a ridicat la luptă, aşa ceva nu s-a întîmplat nici în zilele Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Dar e absolut limpede că ordinea existentă a lucrurilor şi actuala conducere republicană nu le sînt pe plac majorităţii.
În piețe ies mii de oameni, foarte mulţi muncitori şi ţărani…E posibil că există şi o altă cale – calea dialogului şi calea înlocuirii treptate a cadrelor incompetente. În orice caz, mitingul autorizat al Mişcării Democratice, de la 19 martie, a arătat că se poate trece şi fară con-flictele cu miliţienii. Şi atunci e legitimă întrebarea: de се, interzicând un miting după altul, era nevoie de a aduce masele la punctul de fierbere?
Există о metodă sigură şi verificată de a deturna dinspre vîrfuri nemulţumirea socială a maselor-cea de a o canaliza spre ciocnirile între diferite grupuri etnice. Anume asta se şi întîmplă la noi, lucru reflectat veridic de sonora campanie începută de presa oficială încă din vara anului trecut.
Dacă grupurile raționale se vor certa între ele, va avea de pierdut toată populaţia Moldovei, iar victoria îi va reveni piramidei birocratice. Nu trebuie să permitem să se întîmple aşa ceva!
VALERI KOSAREV