Am mai spus-o de cîteva ori, V.V.Ponta este un bolșevic de secol XXI. Am zîmbit amar cînd i-am auzit prima reacție, spontană, negîndită, direct din suflet, pe care a avut-o cînd lumea a aflat că românii din diaspora protestează în fața misiunilor noastre diplomatice, în chiar seara primului tur al prezidențialelor. Vă amintiți? A zis V.V.Ponta că sînt provocatori, agitatori plătiți aduși cu autocarele (de unde? din România pînă la Munchen, Paris ori Londra?), cu pancarde gata confecționate de-acasă. După aceea, cînd a văzut că treaba e serioasă, a schimbat linia, în stilul cunoscut.

Dar prima reacție trebuie să fie elocventă pentru noi, așa cum pentru doctor e elocventă prima probă de sînge de dimineață, pe nemîncate. Instinctul lui V.V.Ponta nu a fost acela de a vedea dacă oamenii au dreptate sau nu, ci acela de a-i califica imediat drept provocatori plătiți pe cei care, culmea!, nu strigau încă împotriva lui, ci împotriva birocrației tîmpite care îi împiedica să voteze. În mintea lui V.V.Ponta oamenii nu pot protesta împotriva guvernului lui onest, din principiu – orice astfel de protest este stimulat de forțe obscure, vinovate, perverse. Știe bine unele detalii ale manifestațiilor de la începutul lui 2012, așa că-l înțeleg. În orice caz, orice ieșire în stradă a unora care nu mai pot fi mințiți, se cere a fi reprimată. Deocamdată, cu antenism. Mîine, cine știe, cu bastoane. Poimîine, logic, cu ceva pușcărie la plîngerea Corpului de Control. Impecabilul european al Alinei Mungiu este, de fapt, un bolșevic pur. E drept, agiornat. Dar asta, încă, n-ar fi suficient să transforme pericolul în catastrofă. Bolșevicii devin catastrofali doar dacă a ajuns aproape de explozie bomba rezultată din amestecul inconștienței poporului cu jigodismul specific. Văd cum se îngroașă, zi de zi, rîndurile celor care pun genunchiul în pămînt și sărută mîna lui V.V.Ponta. Criticii lui de pînă mai ieri se domolesc și intră, grațios, în piruetă. Cei pînă mai ieri neutri, i se dedică cu vorbe frumoase. Dacă îi întrebi, între patru ochi, de ce fac asta, îți spun că e vorba despre supraviețuirea afacerii lor. Instinctul național indică apariția noului dictator.
V.V.Ponta este integral creația noastră. Are puțină importanță că cei care l-au susținut pentru că înjura bine la Băsescu sînt, acum, speriați de el. Și America a fost speriată de Bin Laden după ce l-a susținut în lupta lui cu sovieticii. E cam același lucru: uneori, ești atît de orbit de dușman încît nu realizezi că din dorința de a-l răpune hrănești următorul dușman, care va fi mult mai rău decît cel răpus. Pe V.V. Ponta nu ni l-a impus nici o putere străină, nu este nici necesar istoricește, după cum nu este nici rodul vreunei întîmplări politice mult prea complicată, greu de înțeles. V.V.Ponta nu ar fi existat dacă sistemul partidelor politice românești era mai puțin înclinat spre a promova corupția și mediocritatea obraznică. V.V.Ponta nu ar fi existat dacă presa ar fi avut puterea să-și păstreze echilibrul critic în lunile de dezlănțuită ură anti-Băsescu. V.V.Ponta nu ar fi existat dacă românii erau cu adevărat europeni (mai precis, dacă am fi fost o societate care nu ar fi acceptat ca om politic un impostor dovedit, așa cum au făcut-o ungurii, nemții sau francezii). La noi, pînă și exigenta profesoară de democrație, altfel toată ziua cu ISI în gură, a fost de părere că soluția corectă nu era debarcarea hoțului din toate capacitățile politice, ci refacerea doctoratului sub conducerea ei pe motiv că Ponta e băiat deștept și e în stare de un doctorat pe bune! Vă dați seama cît sîntem de defecți?

V.V.Ponta este produsul cel mai colorat și mai zemos al stării socio-politice din România de azi. V.V.Ponta este expresia cea mai fidelă a acestei Românii, oricît am vrea să nu fie așa. De aceea, V.V.Ponta le place atît de multor români, de la Radu Beligan la țăranca aceea din Teleorman care a mărturisit că nu știe cum îl cheamă pe cel pe care l-a votat, dar că e ăla din poza pe care o are pe poartă, că acolo i-a zis primarul s-o pună. Dictatorii sînt, în general, produsul propriilor popoare. Rare sînt cazurile în care nu e așa. Să ne gîndim, de pildă, la ultimul dictator român, la Nicolae Ceaușescu. Omul a ajuns la putere printr-un aranjament de partid, dar a devenit dictator absolut cu sprijinul exclusiv și neobosit al propriului popor. Cîți i s-au opus? O mînă de oameni. Puțini. Jenant de puțini. Cîți i-au cîntat osanale și l-au pupat în fund? Sute de mii. Milioane, poate. Și, pe măsură ce își pierdea mințile și arunca țara în penurie, beznă și frig, pe măsură ce cultul personalității ajungea la dimensiuni nord-coreene, pe măsură ce noi toți eram tot mai chinuiți, a crescut cumva numărul celor care i se opuneau? Nu. Dar a scăzut, măcar, numărul celor dispuși să se prosterneze languros în fața tronului său?

Nici vorbă. Adularea lui Ceaușescu a căpătat anvergură cosmică prin contribuția tot mai zeloasă a tot mai mulți români, a devenit un exercițiu național obligatoriu, ceea ce nu s-ar fi putut întîmpla dacă nu ar fi existat, la toate nivelurile societății, diriginții de conștiință, cei care organizau, de la scara de bloc și de la clasa din ultima școală pînă la dimensiunea întregii țări, dictatura.

Sursa: evz.ro