„Merită să ne amintim prin ce perioadă am trecut și totuși am supraviețuit”. Giovanni Papini a scris aceasta în cartea lui intitulată „Gog”,  fără magog,  în 1934. Cartea este compusă din interviuri luate unor oameni mai importanți sau mai puțin importanți din vremea aceea, interviuri care îi permit să spună adevărul. Dar ce este adevărul ? Ne spune părerea lui pe care el o consideră adevărată. Însă, în cele mai multe cazuri, are dreptate.

COMUNISMUL FĂRĂ MASCĂ.

Giovanni Papini în vizită la Lenin.

Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacșișuri soldaților roșii, daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea că Vladimir Ilici era bolnav, obosit și că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuiește la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obișnuitul peristil cu coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultăți fură înlăturate și telefonul mă înștiința că eram așteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului și acesta consimțise să mă vadă.

Fui primit de soția sa, o femeie groasă și tăcută, care mă privi așa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în sala lor.

Găsii pe Lenin pe un mic balcon, șezând la o masă mare, acoperită cu foi mari de desen. Îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-și piardă timpul în pace, cu fleacuri.

Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânza veche și uscată: țeapăn și totuși molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinți, ca ai unui cap de mort.

Craniul său, lung și gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni și închizitori de pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate.

Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase și puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunțau apropierea morții.

Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeș lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniștea cea mare.

Primele minute ale conversației noastre fură mai curând penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca și cum și-ar fi îndeplinit o datorie de care de acum înainte nu se mai sinchisește.

Iar eu, înaintea acelei măști obosite de culoarea șofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Îngânai la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvârșise în Rusia. Și atunci, acea fată pe jumătate moartă se umplu de strâmbături spectrale, care voiau să fie un zâmbet sarcastic.

– Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însuflețire neașteptată și aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii și imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolșevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de alte ţări și care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute, fără băț, fără spioni, fără poliție secretă, fără teroare și spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică și torturi. Noi am schimbat numai clasa care își baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau șaizeci de mii de nobili și patruzeci de mii de mari funcționari, în total o sută de mii de indivizi ; azi sunt aproape două milioane de proletari și comuniști.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiații sunt de zece ori mai numeroși, însă nouăzeci și opt la sută din populație n-a câștigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a câștigat nimic și e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc și, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Și Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înșelat pe cineva și care contempla satisfăcut umerii victimei care pleacă.

– Și atunci, bombănii eu, Marx, progresul și celelalte?
Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care ești un om străin și puternic, relua el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar amintește-ţi că Marx însuși ne-a învățat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia și din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop.

În alte ţări și în alte vremuri, aș fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezești și admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere și de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezmințire completă a profeţiilor lui Marx.
Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu există burghezie.

Oamenii, domnule Gog (Papini este autorul cărții Gog și Magog), sunt niște sălbatici fricoși, care trebuie stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie și altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel, ca ţara să semene cu o ocnă.

Vechea ocnă țaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârșit, feriţi de riscuri și în situaţia de a nu putea săvârși răul. Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viată de nevinovat.

Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar își odihnește spiritul.
Și știe că în fiece zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grijă pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineaţă și un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!

Lenin tăcu deodată și începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte și care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din întrebările mele.
– Și ţăranii?
– Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev și de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile și maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez și îi cultiv, dar îi urăsc. Aș vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă.

Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.

Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de mașini, în laboratoarele noastre chimice și în sfârșit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Țăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o rușine preistorică.

Bagă-ţi în cap că bolșevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor științifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului și al orașului împotriva satului. Și în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci și a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrășământ oferit de natură.

Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuții și spânzurători, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid.
Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice și bine întreținute.

Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniștiţi, din acei care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii și mitologii omucide.
Toți aceștia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Și apoi, defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile.

E o oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viață și pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu știu bine dacă în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.

Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local așezat între Asia și Europa, dar pot totuși să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale căror secret s-a pierdut, după căderea păgânilor.

Sacrificiile omenești aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă.
Dar aici, în locul imnului credincioșilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor și al muribunzilor; te asigur ca n-aș schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunță beatitudinea apropiată.

Mi se păru atunci că fața descompusă și cadavrică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată și solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia, să-mi spună că soțul său era obosit și că avea nevoie de puțină odihnă. Ieșii îndată.

Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să văd pe omul acesta și, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră.