Poetul Anatol Ciocanu s-a născut în satul Mălăieşti din judeţul Bălţi într-o provincie care pe atunci mai era a României, dar care urma să fie ocupată de sovietici la sfârşitul acelei luni iunie 1940.

A făcut Universitatea din Chişinău şi a fost ziarist la revista Moldova, apoi la Glasul naţiunii. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri, mereu în acelaşi registru cantabil, poezii luminoase, cu încredere în om şi în darurile vieţii, cu iubire faţă de sat şi de tradiţii. A tradus din Giuseppe Ungareti.

Opera: • Sărutul soarelui, 1965; An neobişnuit, 1967; Struguri în amiază. Oameni şi locuri din Moldova, 1968; Sonetele câmpiei, ; Firul Ariadnei, Chişinău, 1970; Cântece de-acasă, 1971; Dimineţile Patriei. Oameni şi locuri din Extremul Orient, 1976; Alte cântece de-acasă, 1978; Vine, vine primăvara…, 1981; Strugur dulce, lan de aur, 1983; Vârsta teiului, 1984; Despre-o viţă şi-o bobită…, 1986; Spicul şi steaua, ; Flori de tei deasupra noastră…, Bucureşti, 1995; Cântecele mântuirii, Bucureşti, 2001; Toga iluziei, 2003; Pasărea speranţei, 2007; 101 poeme, 2009; Apropierea de ţărm, 2010.

„Ce singuri am rămas:
ne-a părăsit şi iubirea cea mare
care ştia să împartă egal
totul ce era divin şi – încîntare-
de putregai,de registru mortal…

Ce singuri am rămas:
ne-au părăsit,ca două ape, părinţii
şi două izvoare-n rădăcini au secat ,
şi-n două albii uscate doar amintirile-s sfinţii
plutind cu giulgiul înlăcrimat.

Ce singuri am rămas:
a-nceput să prindă albeaţă chiar şi răsăritul,
nu mai vedem soarele de la un timp,
e după pînze albe şi reci mult doritul
strop de lumină, fierbintele nimb.

Ce singuri am rămas:
ne-a văduvit şi toamna, plecată,
de-aromele ei cu dulci nostalgii,
rîndunica nu mai vine să bată
la geamuri cu-aripi de zbor, străvezii.

Ce singuri am rămas:
Pe lume-numai eu şi cu tine
Îmbrăcaţi în acelaşi regret demodat,
Care numai trupurile noastre vineri
Şi nu mai poate fi dezbrăcat –
Ce singuri am rămas…”