Dacă în Republica Moldova nu ar veni creditorii, adică oficialii europeni, nimeni, sau aproape nimeni nu ar vorbi de corupţie. Totul ar rămâne sub semnul înaltului patronaj al hoţiei. Din când în când se aude câte un schelălăit de câine, însă, vorba vine – câinii latră, caravana Păpuşarului şi a Contrabandistului trece ca ţigara prin vamă şi raiderul prin bănci. Iar mai nou, de la constituirea indestructibilei coaliţii mafiote, anal-iştii gras remuneraţi de arhitecţii acesteia stau de şase păstrând tăcerea şi asistându-şi căpeteniile la furat. Marele imperiu mediatic al Păpuşarului parcă a intrat în pământ. Nu se vede nicăieri, decât doar în difuzarea copioasă a spoturilor publicitare. Nu se mai interesează de ministerele corupte ale lui Filat, precum nici presa lui Filat nu se mai interesează de instituţiile captive şi corupte ale lui Plahotniuc. În toată această pădure neagră se aude şi se vede licăritul palid al, literalmente, câtorva mijloace de informare în masă.

Ca să închei acestă tragică paranteză, vă invit să faceţi un simplu exerciţiu de observare. Luaţi aminte, aşadar, ai cui reprezentanţi media se prezintă la şedinţele CSM, CSJ, cine relatează despre atacurile raider şi spune lucrurilor pe nume, de cine se ascund şi fug ca dracu de tămîie alde Tănase şi Poalelungi, Pleşca şi Zubco, cine organizează dezbateri publice, etc. Trei-patru instituţii media, din sutele care există!!! Asta da libertate a presei, asta da libertate de exprimare. Nici măcar nu mă întreb unde sunt altădată voinicele organizaţii nonguvernamentale de media, atât de cumincioare şi de docile în prezent!

…Europenii ăştia le fac peri suri criminalilor de la guvernare. O ţin una şi bună, apucaţi-vă şi daţi jos corupţia, faceţi ordine în justiţie. Guvernanţii se tot uită unii la alţii şi nu ştiu de la cine să înceapă. Dacă Leancă ar arăta cu degetul la Păpuşar, acesta ar arăta cu degetul la Filat. Preferă, aşadar, să fure în continuare şi să accepte un singur lucru –să fie prinşi cu mâţa în sac pedagogii şi medicii. Din când în când mai cade în plasa laşă a lui Chetraru câte un avocat nenorocit, câte un funcţionăraş de mâna a opta, care s-a înfruptat şi el, sărmanul, cu o sută-două de euro. În schimb, ciocoii-bandiţi din justiţie, raiderii lui Plahişu, hoţii de top rămân a fi protejaţi şi încurajaţi să dea tunuri practic în fiecare zi.

(Am urmărit zilele trecute „discursurile” justificative ale doi „magistraţi” raider. Ce am observat comun la ei, în afară de faptul că au devalizat nişte bănci? Exact, ambii înghiţeau noduri şi emiteau sunete funebre. Un specialist în psihologie ne-ar putea spune mai multe privind imaginile cu mâinile tremurânde, purtătoare de brătări scumpe. Cert este că nodurile înghiţite nu exprimau regretul sincer al infractorului pus în faţa evidenţei, ci părerea de rău că a fost, totuşi, prins, că nu va mai avea, poate, posibilitatea să mai comită asemenea fapte, că banii obţinuţi drept recompensă pentru mizeria asumată nu mai pot compensa imaginea şifonată iremediabil în faţa societăţii. Şi de ce nu, aţi observat răbufnirea din străfundurile instinctelor primare a rafalelor de frică abundentă pentru ziua în care Păpuşarul le va întoarce spatele şi ei vor rămâne singuri-singurei să dea socoteală pentru crimele comise… )

Când Înaltul Comisar al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton, nici nu părăsise încă spaţiul aerian al „imperiului” nostru moldovenesc, omul care–i ţine funcţia de prim-ministru lui Filat a avut o reacţie de cacao. „Dacă vorbim de Vilnius şi nivelul nostru pe vize, (sic!) nimeni nu ne cere nouă (sic!) de exemplu să demonstrăm la Vilnius că am combătut definitiv corupţia în Republica Moldova, deşi lupta contra corupţiei într-o măsură suficientă este bineînţeles un criteriu pe care ni l-am asumat în planul de acţiuni, ceea ce contează este în primul rând să demonstrăm aceste capacităţi, (sic!) dincolo de voinţă, asta am demonstrat şi una şi alta.”

Care voinţă, care capacitate, domnule ambasador? Ce e cu această incoerenţă bombastică, de parcă aţi fi vorbit cu gura lui Plahotniuc şi Filat?

E limpede, Leancă a fost şi a rămas, sărmanul de el, un diplomat veritabil. Nu însă şi un prim-ministru cu tărie de caracter. Chiar şi în rândurile de mai sus Leancă a încercat să justifice eşecul clar şi previzibil de la Vilnius în ce priveşte combaterea corupţiei. Cum să spună altceva, dacă ştie cu prisosinţă că „şăful” nici nu are de gând să renunţe la vechile năravuri, iar Tartorul hoţiei nu poate fi deranjat în niciun fel, conform unei clauze strict secrete din Acordul de constituire a monstruoasei coaliţii, cea a mafiei criminale.

Combaterea corupţiei are un specific naţional, în Republica Moldova. Nici măcar nu mă refer la fenomenul idiot al nănăşismului şi cumătrismului tribal, ci la construcţia “mecanică” a acestui mastodont.

Este îndeajuns să scoţi din carcasa monstrului un singur element şi întreaga structură mafioto-criminală ar cădea ca un castel de nisip, sau conform principiului de prăbuşire a pieselor de domino.

Tocmai din acest motiv degeaba îşi răcesc gurile oficialii europeni. Sigur, ei sunt la curent cu faptul că politicienii de prim rang, primele persoane din ierarhia statului, acum fără funcţii oficiale, sunt adevăraţii corupţi. Aceştia însă nu-şi pot măcar imagina proporţiile hoţiilor comise de mafia oligarhică.

Ceea ce vedem în fiecare zi la televizor sau citim în presă despre castelele bogătanilor parşiviţi din justiţie e floare la ureche comparativ cu averile incomensurabile ale şefilor mafiei. Ceea ce ştim despre ei, că au nişte case, nişte apartamente luxoase (cel al Păpuşarului are, colea, o mie de metri pătraţi), nişte maşini cu care nu au pe unde “zbura” pe drumurile lor ciuruite de hoţie, sunt nişte picături de apă în ocean. Repet – averile oligarhilor pe care le ştim şi nu prea, aflate pe teritoriul Republicii Moldova, sunt un fleac. Un vârf de ac, un muc de ţigară.

Adevăratele averi şi proprietăţi ale Contrabandistului şi Păpuşarului sunt peste hotare, preponderent în conturile burduşite din off-shoruri. Trebuie să înţelegem clar, noi, cetăţenii, care încă îi mai răbdăm până la proba contrară, că aceşti inşi corupţi demult nu mai trăiesc în ţara noastră. Nici măcar nu locuiesc aici. Ei se află în acest spaţiu -virtual – absolut temporar, până la proba contrară, până vor fi nevoiţi să treacă în goană primul hotar. Pentru că dincolo e adevăratul lor rai pe pământ. Acolo e civilizaţia, acolo sunt nevestele lor, acolo sunt odraslele lor răsfăţate. Fiecare zi petrecută în Republica Moldova e ca o zi petrecută de un criminal la închisoare. Ei ştiu că viața e scurtă şi nu se pot bucura de rezultatele unei infrastructuri a civilizaţiei europene, construite timp de sute de ani. Acolo sunt vilele lor de lux, avioanele, conturile bancare aflate la adăpost, paradisul cu parfum de nufăr şi iasomie. Şi chiar dacă ochii vigilenţi ai localnicilor le depistează năravurile primitive, concrescute în plexul fiinţei lor, ascunse după luciul obraznic al pantofilor din mătreaţă de crocodil, nimic nu-i poate opri să-şi urmeze instinctul.

O să mă întrebaţi de ce mai rămân, totuşi, aici, lângă sărăcia lucie a unui popor zbuciumat şi debusolat. Răspunsul e simplu. Nu doar că mai e de furat, ci, în primul rând, se mai poate de furat, sub protecţia anal-iştilor slugarnici cu majuscule inversate, fără a exista pericolul iminent al pedepsei. Crimă fără pedeapsă, iată principiul distorsionat al oligarhiei, antipodul filosofiei dostoevskiene – proprie omului legat de Dumnezeu şi de teama de a da, cândva, socoteala în faţa Demiurgului.

Acum, când trec prin nervii mei otrăviţi aceste meditaţii mai degrabă inutile, mă pot totuşi lăuda cu un pic de optimism, care îmi dă ghes şi mă motivează, cel puţin, să detest aceste creaturi decăzute până dincolo de orice limită a moralităţii.

Văd pe undeva prin spaţiu un sondaj de opinie care ne spune că circa 64 la sută dintre concetăţenii noştri consideră că instituţiile statului sunt captive. Nu corupte, nu coruptibile, nu insuficient de capabile să le rezolve problemele existenţialităţii, ci captive, capturate de mafia criminală. Această conştientizare a situaţiei, despre care doar o parte mică a presei a vorbit prin contribuţia temerară a unor formatori integri de opinie, această radiografie perfectă a stării de lucruri poate fi un început. Criminalii se simt deranjaţi. Unitatea şi coeziunea lor de castă e în mare pericol, instinctul le va cere să se consolideze.

E momentul să dea lovitura de graţie. Vara asta se va fura tot ce a mai rămas din avuţia acestui popor. E ultima lor şansă, pentru că e absolut clar că dacă cineva şi-a pus un diagnostic adecvat, şi aici ne referim la cetăţenii acestei ţări, va purcede la un tratament pe măsură. A fost o perioadă în care foarte puţini au crezut că poporul nostru e capabil să–şi stabilească cu atâta precizie vulnerabilitatea, locul adevărat al durerii sale infundate şi chinuitoare.

Vilniusul monstruoasei coaliţii e o mare minciună. Adevăratul Vilnius al poporului este Chişinăul, Piaţa Marii Adunări Naţionale, locul sfânt al exprimării plenare a demnităţii naţionale. Locul în care ne-am bătut cu tancurile unui imperiu rănit ca un mistreţ din Pădurea Domnească. Locul în care va trebui să oprim dezmăţul mafiei criminale şi să începem să ne construim viitorul european. Fără Contrabandist, fără Păpuşar. Fără criminali în togă de judecător. Fără procurori cu epoleţi de torţionari.