Ce-i trebuie chelului?! Fireşte, tichie de mărgăritar. Ca să ne facem că nu-i plătim degeaba pe reprezentanţii noştri în Parlament – cei care au muncit 36 de zile în şase luni – ar trebui să părem mulţumiţi, ba, chiar încântaţi, că unii dintre ei lucrează cu abnegaţie la revizuirea Constituţiei.

Dar ce problemă are Constituţia?! Specialiştii în drept constituţional susţin că e OK; adică e modernă, coerentă şi, în general, limpede. Sigur, nimeni şi nimic nu e perfect. În consecinţă, şi Constituţia României este perfectibilă; cu precădere în “zonele” care lasă loc la interpretări. De altfel, chiar aceasta a fost una dintre cauzele care au făcut necesară revizuirea legii fundamentale.

Adică, mi se pare absolut justificat să rezolvi problema “jocului” de putere dintre preşedinte şi parlament/premier chiar din textul Constituţiei, pentru a nu-i mai lăsa pe aceşti oameni să se facă de băcănie nici acasă, nici în deplasare. Este imperios necesar să scrii cu tact şi cap limpede rolul fiecărui personaj care reprezintă statul român, pentru ca fiecare dintre ei să-şi poată face meseria cu demnitate şi decenţă, fără să fie nevoiţi să se penibilizeze în contextul unor meschine înţelegeri politicianiste.

Preşedintele trebuie să ştie exact, din fişa postului, care îi este menirea, câtă vreme este ales de popor; în aceeaşi măsură, premierul, ca reprezentant al grupului politic cel mai votat de electorat, trebuie să-şi cunoască, şi el, partitura, fiecare dintre ei urmând să-şi joace rolul fără improvizaţii, floricele şi interpretări. Strict şi la obiect.

Aceasta ar fi fost prima problemă de clarificat; apoi, cu siguranţă, tema imunităţii parlamentarilor, a programului, a normei lor de muncă, a separării depline a puterilor – de ce să fii şi legislativ (adică parlamentar), şi executiv (adică ministru), în acelaşi timp?! -, a numărului aleşilor şi a utilităţii banilor cheltuiţi într-un stat tot mai pauper; apoi, situaţia administrativă – dacă e – sau nu – cazul unei imediate regionalizări.

În timp ce toate aceste teme, cu adevărat importante, vor fi discutate, înghesuit, în doar câteva zilele, astăzi se discută pe larg teme colaterale: dacă e necesar ca Dumnezeu şi BOR să fie amintiţi de textul Constituţiei; dacă să aibă copilul dreptul la a fi ateu ori e musai să i se predea religia cu forţa; dacă nu cumva e timpul să schimbăm Imnul Naţional, pentru că e cam belicos; dacă putem să-l profanăm sau nu; şi, mai presus de toate, dacă să repunem Stema – o stemă, nu ştim care – pe galbenul Drapelului Naţional.

Dar de ce să punem, din nou, stema pe steag? Ne pregătim de vreo revoluţie şi trebuie să avem ce decupa? Eu zic că dacă mânuţa de revoluţionari care au avut curajul să iasă în stradă, în ‘89, au vrut drapel fără stemă, atunci pe ei trebuie să-i ascultăm, nu pe somnoroşii din Parlament care sforăie, de 20 de ani, la umbra tricolorului. S-a trezit brusc unul mai nevricos şi, văzând tricolorul fără stemă, s-a crezut în Republica Ciad – unde probabil că se taie vreo ureche, cu tot cu nas, dacă îţi baţi joc de popor – şi a cerut un rând de steag cu stemă.

Păi, ia să vedem ce spune Petre Roman – revoluţionar împins de valul mulţimii în balconul CC-ului, în decembrie 89 -, actual deputat PNL: „Eu mi-am adus aminte de dezbaterea iniţială care a avut loc în 1991, când nouă ni s-a părut că e mai bine ca aceste culori tricolor să fie fără stemă, pentru a da o imagine mai simplă, mai modernă, mai curată, aşa cum sunt în foarte multe ţări europene”.

Nu-i aşa?! Pentru că, dacă nici Roman nu ştie cu simbolurile revoluţiei, atunci cine?!