PASĂREA MORȚII// Într-o casă sub pădurea Periului trăia o nevastă pe care o chema Anica şi care avea un bărbat pe care îl chema Deorde. De la o vreme, Deorde s-a betejit şi a murit. Mult a zbierat Anica după el, că fusese om de omenie, lucrător priceput la toate.

Şi venea duhul lui Deorde pe la miezul nopţii la Anica şi-i aducea chexuri plămădite din coajă de arin. Apoi grăia cât grăia cu ea şi, înainte să cânte cocoşii, se prefăcea în pasărea morții şi dispărea în întunericul dintre munți.

Biata Anica a început a slăbi jip de la chexurile celea, că tare erau amare. Aşa o zi, două şi trei, o săptămână, o lună şi mai mult, până când vecinele au început s-o întrebe cu mirare – ce-i cu tine, Ani, de ce eşti aşe slabă?

A răbdat cât a răbdat Anica, până când, într-o zi, a luat chexurile, le-a pus într-o traistă, s-a dus la vrăjitoare şi i-a spus cum vine Deorde noaptea şi o pune să le mănânce. Mult s-a mirat vrăjitoarea de vorbele Anicăi, că nu mai auzise așa ceva. Apoi a sfătuit-o să-și îmbrace încă o dată rochia de mireasă și să se prefacă a se mărita cu nănaşul, că duhului n-o să-i placă una ca asta şi o să                         dispară.

S-a dus Anica acasă şi a pus la cale o nuntă cum nu s-a mai văzut de  frumoasă – cu ceteră, zongură şi dobă, şi chiar cu stegar, să pară că-i nuntă adevărată. Pe la miezul nopţii, când a intrat Deorde pe uşă, Anica sta după masă, lângă nănaş, îmbrăcată mireasă. Şi nu era, cât îi Podişorul de mare, femeie mai mândră ca Anica. Albă la faţa ca laptele, dulce la vorba ca mnierea, cu ochii albaştri ca cerul.

Mândru mai cântau ceteraşii – ceteruică când te-aud, tăte rălele le-z-uit şi de cap mă fac bolund, când aud ceteruica, mort să hiu şi m-aş scula…

Şi striga de după masă strigătorul – tu mnireasă cu cunună, pă mâni sară ce ţi-i bună, e cununa pune-o-n cui şi dă gură mnirelui…

Şi băteau feciorii cu cizmele de podea, învârtindu-şi fetele cu sumnele pline de flori roşii ca ruguţul.

Când a venit noaptea duhul și a văzut câtă lume s-a adunat, mult s-a mirat și a întrebat-o pe  Anica: au, Ani, tu de ce te-ai îmbrăcat mireasă? Da Anica i-a răspuns: mă mărit, Deorde, că nu mai pot trăi singură. Şi a întrebat-o Deorde: cine ţi-i mirele, Anico? Şi i-a spus Anica: mă mărit cu nănaşul, Deorde.

A plecat Deorde fruntea în jos, a oftat odată din adâncul inimii, lacrimi grele au început să-i picure din ochi.

Aşa de tare zdiera sărmanul Deorde, că lăcrimau de mila lui piţiguşii din crengi. Până s-a prefăcut în pasărea morții, s-a înălţat deasupra Igovei, s-a uitat ultima dată la casa Anicăi şi a dispărut în întunericul dintre munți.

De-atunci, nu s-a mai auzit de el.