Deceniul care ne-a părăsit a fost deceniul secetei. Timp de 10-15 ani, reieșind din necesitățile de moment, s-au construit numeroase iazuri și lacuri, de regulă, fără expertiză ecologică. A continuat vechea politică de școală bodiulistă de a transforma rîurile în bazine de apă, de „a corecta” albiile apelor curgătoare, de a „valorifica” bălțile, luncile și mlaștinile. Întreaga rețea hidrografică a Moldovei a fost grav dezechilibrată, modificată după schemele elaborate de conducerea partidului comunist, de ministerul agriculturii sau de filialele lui tip – Academia de Științe. O armată de academicieni, doctori, profesori, savanți, profesorași, săvănței s-au repezit să fericească Moldova, distrugîndu-i natura prin proiecte lipsite de orice rațiune și perspectivă. Rîurile au devenit canale de scurgere a deșeurilor și otrăvurilor de tot soiul, ele au dispărut de pe harta Republicii, ajungînd a fi diguite sau transformate în rezervoare de acumulare a apei.

 Afirm toate acestea ca un preludiu la deceniul pe care-l avem de trăit, căci conform ciclului natural, ne așteaptă la începutul secolului următor un timp al ploilor, al apelor. Anul 1991 e dovadă elocventă că primele inundații care au avut loc într-un șir de localități și au adus pagube de zeci de milioane de ruble, pe lîngă multe alte neajunsuri, a dat în vileag putreziciunea și nefastele consecințe al politicii fundamentale pe principii antiecologice. Am început să recoltăm „roadele” acestei politici care a urmărit profitul de moment și a neglijat echilibrul milenar al naturii. Pierderile vor fi cu atît mai mari, cu cît mai mult ne vom încăpățîna să reîntoarcem naturii ceea ce-i aparține de la facerea lumii. E suficientă o trecere în revistă a pagubelor de ploi ca să ne convingem că acolo unde n-au fost distruse rîurile mici, pîrîiașele naturale, oricît de abundente s-au dovedit a fi precipitațiile, inundațiile și distrugeri de proporții nu s-au înregistrat. La drept vorbind, de-a lungul secolelor (să răsfoim cronicile) Moldova a cunoscut ploi mari, de lungă durată, dar rîurile, bălțile, mlaștinile au fost capabile să evacueze orice volum de apă. Abia acum cînd am distrus rețeaua hidrografică, am neglijat legea vaselor comunicante în natură, ne dăm seama că zilele triste ne așteaptă. Mai ales că bazinele cu lichid toxic de la complexele animaliere s-au umplut cu vîrf și în orice clipă pot sfărîma digurile, cum s-a întîmplat la Ungheni, mai ales că apele au măturat din calea lor depozitele cu îngrășăminte minerale și chimicale construite în zonele de protecție a rîurilor, mai ales că s-au făcut atîtea fărădelegi în natură, că pămîntul acesta mai respiră și își cere dreptul la viață.

 Să privim năpasta de la început de iulie prin prisma naturii rănite. Să nu dăm vina pe condițiile climaterice, dar pe năsăbuința omului. Să ne oprim o clipă, să vedem în față un deceniu al ploilor, să ne convingem că demult a venit timpul să-i reîntoarcem naturii echilibrul milenar, echilibrul fără de care neamul omenesc e lipsit de viitor.

09 iulie 1991