După ce epopeea celui mai josnic târg politic cunoscut vreodată a ajuns la final iar dejecţiile din jurul lui au început să se sedimenteze, vom încerca să ridicăm puţin cortina pentru a ne dumeri ce s-a întâmplat cu adevărat, de ce o minoritate infractoare a ajuns să pună mâna practic pe întreaga putere legislativă, pe întreg sistemul de drept, pe o jumătate din puterea executivă, pe două treimi din puterea a patra, cea a mass-media, adică… Mai mult decât atât, acordul adiţional secret al AIE era un joc de copii în comparaţie cu noul troc al monstruoasei coaliţii, care îşi împarte ciolanul în văzul tuturor, care creează nişte structuri anticonstituţionale de genul “prezidiul guvernului” sau „adunarea generală a coaliţiei” şi alte asemenea nemernicii “inovatoare”, menite să tortureze în continuare statul şi cetăţenii acestei ţări.

Capacitatea unui partid în general, şi a unui lider politic în special, nu rezidă doar în obţinerea unui scor electoral spectaculos, ci şi în inteligenţa de a negocia cu foştii concurenţi constituirea unei majorităţi în baza unor criterii bine elaborate.

Această abilitate este uneori mai importantă decât procentajul obţinut în scrutin pentru că de multe ori chiar şi votul masiv poate fi unul întâmplător, conjunctural, protestatar sau revanşard. (Ca să nu deschidem parantezele şi să spunem cum aceşti indivizi au cumpărat şi au corupt alegătorii!)

Trecem cu vederea faptul în ce mod au fost “târguite” şi create cele două alianţe de guvernare anterioare, AIE 1 şi AIE 2, şi mai ales ne facem „a uita” de acordul adiţional anticonstituţional şi criminal, conform căruia activează la ora actuală monstruoasa coaliţie, odată pentru că am pus deja punctele pe i, dar şi pentru că ne interesează în mod special geneza şi spiritul acestei cedări criminale numite de alţii şi trădare.

Judecând după rezultatul ultimului târg dintre cele două grupări oligarhice, PLDM şi PD, trebuie să spunem că partidul lui Leancă a negociat nu doar fără pic de demnitate, ceea ce în politica moldovenească nu prea contează, ci şi fără niciun pic de fler politic, fără inteligenţă şi dexteritate. Cu alte cuvinte negociatorii din partea acestei grupări aflate în derivă ca partid politic s-au comportat ca nişte prizonieri flămânzi şi însetaţi cărora li s-a întins un pahar de apă în schimbul acceptării oricăror condiţii umilitoare.

Această incapacitate intelectuală şi obtuzitate colectivă poate fi demonstrată, post-factum, fără prea mari eforturi, recurgând la o logică elementară.

Acum ştim că partidele dezmierdate în popor drept mafiote ajunseseră în impas şi urmau să anunţe alegeri anticipate, doar că occidentalii au pus piciorul în prag şi nu le-au permis să-şi realizeze planul. În aceste condiţii, tabăra lui Leancă, cunoscând pretenţiile avide ale oligarhului, (inclusiv de înnemurire a parlamentului şi guvernului cu finul Candu, naşa Apolschi, consiliera şi consilierul, inclusiv cu omul de cărat geanta la Transporturi, de menţinere a intreg sistemul de drept în custodia sa!) trebuia imediat să ceară medierea negocierilor de către partenerii noştri europeni şi americani, astfel încât gruparea Păpuşarului să fie pusă în situaţia de a-şi etala poftele nesăţioase şi a cere ceea ce nu i se cuvine direct de la… mediatorii internaţionali. Şi să nu-şi cheme decăzuţii, în puterea nopţii, în bârlogul mafiei din strada Tighina, ci să stea faţă în faţă pe un teren neutru, măcar şi în sediul din strada Kogălniceanu! Prima condiţie a negociatorilor din strada Bucureşti trebuia să fie excluderea din politică a Păpuşarului şi constituirea unei majorităţi parlamentare şi guvernamentale fără participarea acestuia!

O altă soluţie viabilă ar fi fost negocierea unei noi majorităţi prin desfaşurarea lor publică şi în direct, astfel încât poporul să vadă ce fel de muşte zboară prin creierii criminali ai unora şi ce pofte are gruparea respectivă cu doar 15 mandate, dintre care doua sunt urmărite de Interpol iar despre altele încă nu avem toate datele problemei. Şi poate că acest lucru s-ar fi materializat, dacă şoarecelui verde şi fricos nu i s-ar fi arătat capul fioros al motanului!

Dacă cineva crede că aici soluţiile politice ale negocierilor se termină, se înşală amarnic.

Există şi posibilitatea constituirii unui guvern minoritar cu sprijin parlamentar pentru o perioadă determinată de timp, de exemplu până la semnarea acordului de asociere de la Vilnius, dar şi de decriminalizare a statului capturat şi captiv, după care să fie organizate alegeri anticipate. Sau formarea unei guvernări a salvării naţionale, un guvern de uniune naţională cu participarea tuturor forţelor alese în parlament, mai puţin a persoanelor compromise şi condamnate.

(Pentru că mai devreme sau mai târziu, după sau înainte de Vilnius, occidentul va cere mafioţilor şi criminalilor de la guvernare să pună pe tapet rezultatele investigaţiei crimei din Pădurea Domnească, a atacurilor raider asupra sistemului financiar-bancar, a decriminalizării instituţiilor de drept precum şi pedepsirea celor vinovaţi. Adică le va cere să se autodenunţe!)

Un partid care vrea să negocieze, având în spate de peste două ori mai multe voturi şi parlamentari decât, la acel moment, oponentul, nu se predă ca un laş ci îşi joacă atuurile până la capăt. Ce se întâmpla dacă în 30 mai nu se vota guvernul? Nimic! Exista posibilitatea desemnării repetate a aceluiaşi candidat, astfel încât comportamentul brigăzii PD s-ar fi schimbat indubitabil, în faţa unei iminente dizolvări a parlamentului, cunoscându-se datele ultimelor barometre şi sondaje de opinie, conform cărora jucăria politico-mafiotă a Păpuşarului nu mai trecea pragul electoral.

Şi atunci, ne întrebăm, ce s-a întâmplat, ce a fost la mijloc?

Şantajul? Că fostul lider de partid, “şăful”, e o persoană şantajabilă, ştiam cu toţii, dar nu am crezut că este chiar atît de şantajabil!

Este absolut de neînţeles de ce au tăcut vocile informale şi opozante, cele câteva mandate distincte ale partidului şi anume Butmalai, Cimbriciuc şi Ciobanu. Oamenii aceştia chiar nu şi-au pus întrebări, nu au cerut explicaţii, nu înţeleg că de dragul integrării europene trebuie să faci totul şi orice doar în urma unor eforturi politice şi intelectuale palpabile, posibile şi reale, duse până în pânzele albe?! Fostul lider al PLDM-ului, de altfel un cartofor destul de abil, s-a comportat ca un jucător care, având în mână patru aşi, a aruncat cărţile ştiind foarte bine că adversarul său nu are decât un valet şi câţiva şesari.

Un politolog de meserie sunt sigur că ar veni cu încă patru, cinci elemente serioase care ar demonstra supremaţia argumentelor PLDM în favoarea obţinerii unui rezultat onorabil.

Nu am nicio plăcere să dau lecţii unor impotenţi politici. Am enumerat şi identificat doar câteva soluţii absolut reale pentru ca alegătorii să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat nu a fost o cedare de dragul intergrării europene, al interesului naţional. Aceste poveşti sunt bune pentru creşterea vertiginoasă a nasului lui Pinocchio. “Şăful” a fost pus în faţa unui ultimatum clar şi a cedat din prima de frica unei dezvăluiri publice a materialului compromiţător, care, până la urmă, va fi totuşi făcut public spre deliciul Păpuşarului şi nu doar!

În aceste condiţii prezenţa pe scena politică a PLDM-ului nu este nimic altceva decât o figuraţie într-un spectacol al Păpuşarului. Ţinând cont de aglomeraţia excesivă a eşichierului politic moldovenesc, se pare că în viitorul apropiat se pune la cale fuzionarea, prin absorbţie, a PLDM-ului cu PD-ul (două partide fără identitate doctrinară, oligarhice în esenţă), cu desemnarea Păpuşarului în calitate de  oligarh “şăf”!

Nu am făcut nicio referire la grupul celor şapte deputaţi în frunte cu Ion Hadârcă. Înţeleg efortul lor de a da continuitate unui curs politic fără alternativă, pentru care ai toată chemarea şi aplecarea, înţeleg chiar şi de ce au cedat mafiei ministerul transporturilor şi au acceptat ceea ce au putut obţine de la şacalii politici.

Însă!

Tocmai de la aceşti parlamentari ai noii puteri societatea civilă, electoratul au nişte aşteptări deosebite. Implicarea lor în restabilirea funcţionalităţii statului de drept trebuie să fie o prioritate. Ei trebuie să ceară public (şi nu doar) decriminalizarea instituţiilor de drept, tragerea la răspundere penală a Păpuşarului şi a acoliţilor săi, a “şăfului” contrabandist şi a celorlalţi indivizi corupţi din vârful puterii fără de care basmul de integrare europeană nu e altceva decât o gargară de carbonat de sodiu.  În caz contrar, creditul lor de încredere se va topi ca o îngheţată în bătaia soarelui şi vor ajunge o structură obedientă a unei puteri conjuncturale criminale, putere care, iată, îşi continuă “opera” de jefuire a statului şi de capturare totală a instituţiilor sub “înaltul” patronaj al Păpuşarului -“Şăf”!