Recursul la istorie ne convinge că nicio mişcare socială de amploare, de la simple proteste până la revoluţie, nu s-a încununat cu succes, dacă nu a fost susţinută de marile conştiinţe ale timpului.

În 1989, când o mână de tineri ne adunam la monumentul lui Ştefan cel Mare, într-un ciclu perpetuu de generaţii, pentru a fi aproape de  ideea de reînnoire, dar şi de apărare a fiinţei noastre naţionale, au apărut în presa de atunci, cu concursul unor redactori de sacrificiu ca Anton Grăjdieru, Axentie Blanovschi, Nicolae Dabija, Tudor Ţopa, Dumitru Matcovschi primele articole programatice, primele apeluri semnate de personalităţile timpului, academicieni şi scriitori, medici şi profesori universitari, reprezentanţi ai uniunilor de creaţie, ai intelectualităţii tehnice fără de care orice acţiune şi mişcare de protest ar fi fost înnăbuşită din faşă.

Scrisoarea celor şaizeci şi şase din Învăţământul public, articolul Veşmântul fiinţei noastre al regretatului Valentin Mândâcanu, Apelurile Uniunii Scriitorilor din Moldova sunt primele rândunici ale primăverii libertăţii noastre.

E greu şi poate inutil să facem o paralelă între  realităţile acestor zile şi a celor de acum douăzeci şi cinci de ani. Şi uneori foarte trist. Oameni pe care-i vedeam în toiul evenimentelor, de multe ori dramatice şi extrem de periculoase au devenit astăzi slugile unor parveniţi şi mizerabili cu averi uriaşe şi conturi ticsite. Alţii au ajuns şi ei în faţă, venali şi ipocriţi, cu gândul la afaceri lucrative şi la scheme frauduloase.

Să nu-i regretăm, ci, din când în când, să le arătăm nimicniciile.

Ceea ce mă frământă în aceste zile, care ar putea deveni cu adevărat istorice – mă refer la şansa unor oameni decidenţi de a restabili funcţionalitatea statului de drept, capturat de mafia oligarhică a lui Plahotniuc – este tăcerea “exagerată” a puţinelor conştiinţe naţionale care au mai rămas, a unor membri marcanţi şi participanţi activi la evenimentele în chestiune. Tace Uniunea Scriitorilor, tac scriitorii propriu-zis, tace Uniunea Jurnaliştilor, celelalte uniuni de creaţie parcă nici n-ar exista. Nu se aud vocile puternice ale academicienilor care, cândva, au avut curajul să spună în unison că denumirea corectă a limbii vorbite în R. Moldova este limba română…

Suntem vânaţi în Pădurea Domnească, suntem jecmăniţi în fiece clipă, suntem provocaţi la margine de Nistru… Cetatea este asediată din toate părţile şi nimeni nu sparge această tăcere complicitară a conştiinţelor risipite.

Sărăcia şi indiferenţa au capturat vocile aşteptate şi de temut ale oamenilor cetăţii. Cu mici excepţii, bineînţeles. Unde este acea solidaritate intelectuală majoră, unde sunt acele luări de atitudine intransigente şi şfichiuitoare, aşteptate ca o gură de oxigen de întreaga societate?

Cât de mult ne lipsesc vocile luminoase ale Lidiei Istrati, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Ion Gheorghiţă, Andrei Vartic… Ale tuturor celorlalţi care şi-au făcut datoria şi au părăsit cu demnitate această lume a deşertăciunii.

Vrem să știm, ca altădată, “Ce vor scriitorii”…

Lehamitea şi deznădejdea au devenit apanajul unei alte categorii de intelectuali, urcaţi în turnul de fildeş al impasibilităţii, copleşiţi de savoarea lecturilor şi valorificarea propriului potenţial, extenuaţi de eterna confruntare cu mediocritatea mereu învingătoare.

Poate şi mai trist, poate şi mai dramatic e că în ultimii ani nu s-au auzit deloc nici măcar unele voci disparate şi stinghere din adâncul sistemului. Tac şi rabdă procurori care văd cum se căpătuiesc colegii lor aserviţi, tac şi nu dau niciun semn de protest  judecătorii, care ştiu de unde şi cum au obţinut palate şi castele colegii lor de instanţe, tac funcţionarii ai căror şefi iau mită şi se desfată în lux şi somptuozitate.

Ce să însemne această tăcere?

O resemnare, o laşitate sau speranţa perfidă că într-o zi vor ajunge şi ei să execute comenzi politice bănoase, că vor ajunge şi ei să-şi ridice palate de mărgean din bani furaţi şi de multe ori pătaţi cu sânge?!

Sau, poate,  sentimentul de autoconservare, bazat pe nesancţionarea şi protejarea metodică a corupţilor ce mişună în jurul nostru?

Tăceri asurzitoare ale oamenilor cetăţii, tăceri asurzitoare ale celor angajaţi în sistem. De fapt, asta îşi doreşte cel mai mult gruparea mafiotă ce a confiscat mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor 80, independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova. Cunoaştem şi metodele ei umilitoare de împărţire a pomenilor, de răsplătire generoasă a crimelor şi actelor de corupţie, de  “invitare” la colaboraţionism în cel mai josnic şi abject mod posibil!

Ceea ce mă frământă cel mai mult în aceste zile, care ar putea deveni cu adevărat istorice – mă refer la şansa unor oameni decidenţi de a restabili funcţionalitatea statului de drept, capturat de mafia oligarhică a lui Plahotniuc – este tăcerea “exagerată” a puţinelor conştiinţe naţionale şi sociale care au mai rămas.

Decidenţii la care mă refer au nevoie de susţinere. Curăţenia sau lustraţia politică poate avea loc doar cu  implicarea largă a cetăţenilor, la îndemnul unor voci de mare autoritate din cetatea noastră decadentă, coborâtă la stare „civică” de târg…

Avem o şansă istorică să ne debarasăm de minciună şi laşitate, de ruşinea de a merge în permanenţă cu ochii în pământ pentru neputinţa de a ne aduna şi de a ne aduce în ordine.

Vrem să auzim, iarăşi, în toată plinătatea lor, vocile conştiințelor naţionale, să auzim, ca altădată, poporul descătuşat păşind în lumina diafană a libertăţii.