Toată lumea are emoţii, dar unii, să recunoaştem, le au în exces. E cazul lui Igor Dodon, care a răbufnit într-o conferinţă de presă, supărat că validarea sa este întârziată de opoziţia antioligarhică, cea care a depus numeroase contestaţii privind corectitudinea alegerilor, obligând astfel Curtea Constituţională să amâne pronunţarea sentinţei până la finalizarea acestor cauze.

Socialistul, mereu dispus la interpretări de coduri şi scheme, este convins că Maia Sandu şi Andrei Năstase îi pun beţe în roate, în bună înţelegere cu oligarhul Plahotniuc, pentru ca „majoritatea absolută” şi „coordonatorul” însuşi să promoveze grabnic o serie de reforme cu ajutorul preşedintelui în exerciţiu.

Şi sunt schimbări cărora el, Dodon, cel puţin în declaraţii, li se opune cu vehemenţă: numirea procurorului general – dintre cei 6 nominalizaţi, socialistul a spus că nu-l va accepta pe niciunul – reforma sistemului de pensii şi, cireaşa de pe tort, instituirea biroului de legătură NATO la Chişinău. Acest din urmă fapt scandalizează cel mai mult viziunile antioccidentale şi proruseşti ale socialistului.

E un scenariu în care temele care au stârnit polemici se potrivesc de minune cu discursul lui Dodon, servindu-i un bun prilej să iasă la rampă după o perioadă de absenţă, în care şeful PSRM a reuşit totuşi să facă, împotriva tuturor uzanţelor, o vizită la Moscova. „O vizită particulară”, a precizat Dodon, dar aceasta deplasare implică volens-nolens şi statutul său de „preşedinte ales”.

Poate că ieşirea nervoasă şi impacientată a lui Dodon trebuie citită exact pe dos şi anume: ca mărturisind o relaţie cordială cu Plahotniuc care, la rândul său, are o mare problemă cu opoziţia antioligarhică. Amânarea validării socialistului la Curtea Constituţională îl ajută pe „coordonator” să-l aţâţe pe Dodon împotriva adversarilor lor comuni de pe centru-dreapta. Şi nu e deloc greu. Pentru şeful PSRM învestirea sa în funcţia de preşedinte, din câte se pare, e mai importantă decât respectarea drepturilor omului şi a legilor ţării. Spun asta pentru că nu l-am auzit pe Dodon să se revolte faţă de refuzul instanţelor de judecată de a admite contestaţiile depuse de diaspora, cea care reclamă îngrădirea dreptului la vot în alegerile din 13 noiembrie, deşi e vorba tot de cetăţeni moldoveni pe care Igor Dodon pretinde că-i va reprezenta de-acum încolo.

De vreme ce fraudele şi manipulările l-au ajutat să-şi vadă visul împlinit, gata, de vină pentru amânarea „încoronării” sale ca şef al statului nu mai sunt „oligarhii de la guvernare”, ci Maia Sandu şi Andrei Năstase! Cum să nu-ţi aminteşti de o zicere celebră a lui Klaus Iohannis, din campania prezidenţială din noiembrie 2014, care spunea că preferă să piardă alegerile decât să comită fapte de care ulterior să-i fie ruşine (viitorul preşedinte a folosit un calificativ mult mai expresiv…).

Frământările socialistului, clamarea aceloraşi acuzaţii aberante pe care le-a turnat abundent în campania electorală sunt încă o dovadă că orice relaţie cu Dodon şi Usatîi, servanţii intereselor ruseşti în Moldova, este toxică pentru electoratul reformist şi pentru nişte lideri noi care vor să instaureze o politică morală în Moldova.

Atitudinea selectivă a şefului PSRM faţă de cutumele legii, faţă de procedurile juridice care trebuie să confirme sau nu alegerea sa ca preşedinte, se vede şi din afirmaţiile contradictorii pe care le face. Zice Dodon: „Sunt împotriva reformelor şi numirilor în funcţie în regim de urgenţă” (numirea procurorilor, legea pensionarilor, deschiderea biroului NATO la Chişinău etc. – n.n.). Şi în aceeaşi declaraţie, cu o propoziţie mai jos, somează de la înălţimea funcţiei sale încă nerecunoscute: „Cer Curţii Constituţionale să se întrunească în regim de urgenţă, după epuizarea tuturor căilor de atac. Pe 27 decembrie trebuie să depun jurământul şi să intru în drepturi”…

„Urgenţele” confuze şi contradictorii ale unor „salvatori” ofuscaţi pălesc pe fundalul evoluţiilor fireşti din peisajul vieţii politice, sociale şi culturale din Republica Moldova. Cum ar fi Ziua Naţională a României, sărbătorită generos între Prut şi Nistru. Manifestaţiile consacrate Unirii de la 1 Decembrie în acest an au purtat mai degrabă un caracter popular şi au pus în valoare iniţiative locale, spontane, n-au mai fost diriguite de la centru, cum se obişnuieşte cu alte ocazii, şi nici piedici nu li s-au mai pus, ca în trecut.

La recepţia oferită de Ambasada României de la Chişinău a fost prezentă, ca niciodată până acum, întreaga conducere a statului – preşedintele în exerciţiu, spicherul parlamentului, primul-ministru, miniştrii, şi chiar „coordonatorul executiv” al guvernării, ca să nu mai vorbim de mulţimea de ambasadori, intelectuali, artişti, oameni de afaceri etc. Au fost invitaţi şi liderii opoziţiei proeuropene.

Dincolo de această efervescenţă festivă, ar fi bine ca prezenţa României în Republica Moldova să se concretizeze şi pe alte planuri, cel economic mai ales, prin proiecte energetice, de infrastructură şi transport, care să creeze locuri de muncă şi, de ce nu, să diminueze exodul populaţiei – flagelul care pustieşte Moldova. Nu cred că pentru toate aceste primeniri ar fi nevoie de acordul „coordonatorului” Vlad Plahotniuc. Mai ales că preşedintele Iohannis şi premierul Cioloş au subliniat că de-acum încolo România n-ar mai trebui să susţină persoane, ci instituţii, să vină cu strategii în beneficiul cetăţenilor moldoveni. Dacă vor să fie crezute pe cuvânt, autorităţile de la Chişinău se cuvine să înlesnească aceste investiţii româneşti.

Cât de serioase sunt intenţiile Bucureştiului vom afla după alegerile parlamentare din România de pe 11 decembrie, la care basarabenii cu cetăţenie română sunt invitaţi să participe într-un număr cât mai mare. De data aceasta în stânga Prutului se vor deschide 35 de secţii de vot, aşadar, sperăm să nu mai fie acele cozi interminabile de la precedentele alegeri. Moldovenii cu paşaport românesc vor avea mai multe opţiuni de vot: O clasă politică măcinată de scandaluri de corupţie, abonată la DNA, cea care acum un an a fost obligată să cedeze puterea unui guvern tehnocrat. Partide populiste, anarhiste, „anti-Soros” şi „anti-Cioloş”, care se înscriu în trendul demagogic, eurosceptic şi naţionalist din Europa ultimilor ani. Şi partide noi, reformatoare şi pro-occidentale, declarate antisistem, care participă pentru prima dată în alegeri parlamentare. Tot în marja acestora din urmă găsim şi formaţiuni care şi-au trecut explicit în program dezideratul Unirii.

Vor şti alegătorii basarabeni să facă distincţia între fumegoasa retorică patriotardă şi programele electorale care vor apropia în mod real cele două maluri ale Prutului? Pentru că nu de exaltarea valorilor identitare avem nevoie azi – Dodon nu va putea interzice limba română, istoria şi simbolurile naţionale – ci, mai ales, avem nevoie de europenitate, dezvoltare economică şi stat de drept. Această „triadă” reprezintă cea mai bună ofertă a României (a Europei şi a Statelor Unite) pentru Republica Moldova.

Alegerile din 11 decembrie pentru Parlamentul de la Bucureşti vor fi un nou test de maturitate şi exigenţă pe care basarabenii vor trebui să-l susţină, după ce au demonstrat mobilizare şi spirit de sacrificiu la scrutinul prezidenţial din 13 noiembrie din Moldova. Este aceeaşi luptă, aceeaşi cauză.

Vitalie Ciobanu