Pe basarabeni încă îi mai iubim și încă nu i-am uitat

Zilele trecute, după ce m-am întors de la Chișinău, am fost rugat să scriu o analiză de­spre recentele alegeri pentru Primăria Chișinăului, despre partide și lideri și despre situația politică și economică din Republica Moldova.

Am răspuns că nu mă pricep să scriu astfel de analize și că aș putea spune o poveste despre Moldova, o poveste despre ce are această țară mai de preț: oamenii. Am acceptat să scriu aceste rînduri tocmai pentru că m-am gîndit că aș putea să le reamintesc conaționalilor noștri că dincolo de Prut se află frați de ai noștri care se luptă cu greutățile – efectiv de unii singuri – și care aș­teaptă, în permanență, de la noi măcar un gest prin care să le arătăm că nu i-am uitat. De aceea, în locul unei analize calculate și reci, aceste rînduri ar trebui să fie considerate un apel la neuitare.

Acest ținut micuț aflat între Prut și Nistru parcă se află în afara timpului și chiar în afara spațiului: aflat la răscruce de drumuri, între marile imperii, dorit de toți și de nimeni, tocmai datorită acestei situări geografice, pare cumva implacabil suspendat în afara oricărei structuri. Și cînd nu faci parte din nici o suprastructură (precum Uniunea Europeană), atunci nu există nici reguli și nici legi clare, nici structuri funcționale și nici finanțe și nici know-how-ul atît de necesar pentru progres și dezvoltare. Ca peste tot în lume, în astfel de cazuri legea este dictată de diverse „clanuri“, care au un singur scop: puterea și îmbogățirea personală. Întotdeauna am fost uimit cît de mult se poate fura dintr-o țară atît de săracă – asta ținînd cont de averile uriașe ale unora dintre șefii de clan, începînd cu Voronin și fiul său şi pînă la actualul oligarh atotstăpînitor, Plahotniuc.

Ceea ce te uimește atunci cînd ajungi în Moldova sînt contrastele puternice: între bogăție și sărăcie, între viața din (centrul) Chișinăului și viața de la sate, între oameni educați și mai puțin educați, dar mai ales între numeroasele și atît de diferitele culturi care se amestecă în această parte unică a Europei: români, ruși, ucraineni, găgăuzi, tătari, turci și celelalte etnii. Poate că tocmai acest cosmopolitism reprezintă farmecul Moldovei.

„Am pus pe masă tot ce era în frigider!“

Cu o economie extrem de firavă, cu salarii și pensii care nu asigură minimul de existență, te întrebi cum de rezistă oamenii ăștia, cum de supraviețuiesc cu prețurile, la multe produse, chiar mai mari decît în Occident. Din ce mi-am dat seama, unul dintre răspunsurile la această dilemă ar fi că în atîția ani și ani de asuprire a tuturor celor care au trecut pe acolo, inclusiv a oligarhilor din ultimele decenii, basarabenii au dezvoltat un soi de autonomie familială, o autoîntreținere care le asigură supraviețuirea – fiecare familie are fie un teren, fie rude care locuiesc la țară și care le asigură cele necesare traiului de zi cu zi. Un sistem testat de timp, prin care acești oameni au reușit să devină într-un fel imuni în fața greutăților și crizelor financiare sau de altă natură.

Îmi aduc aminte cum, prin 2009, spuneam cuiva că se declanșează o criză financiară gravă care v-a afecta toată Europa și deci și Republica Moldova. Răspunsul persoanei respective a fost dezarmant: „Moldova nu va fi afectată de criză pentru că Moldova e în criză de peste 50 de ani! Lasă să vadă și Occidentul cum e să fii în criză!“.

Ceea ce remarci, apoi, este doar o confirmare a ceea ce știai dinainte de a ajunge în Moldova: ospitalitatea lor, care, în naturalețea ei, frizează uneori irealul. Nu poți să nu ai senzația, din primul moment cînd începi să vorbești cu oamenii acestui loc, că te simți bine, că totul pare cumva „ca acasă“, că parcă te cunoști de o veșnicie cu toți cei pe care îi întîlnești și parcă toți, și basarabeni, și ruși, și găgăuzi, și ucraineni, și ceilalți sînt frații tăi, și toți vor să te ajute într-un fel sau altul.

Am locuit, acum cîţiva ani, la familia unui prieten, un extrem de talentat sculptor, și dimineața, la micul dejun, în mica lor bucătărie, erau puse pe masă cîteva feluri de mîncare. Trăiau din salariul extrem de modest al mamei, pentru că tatăl nu avea de lucru în acel moment. El aranjase cu grijă bucatele pe masă, iar la un moment dat a sunat telefonul: mama, foarte preocupată de soarta noastră, tot îl întreba dacă a pus și aia, și cealaltă pe masă. La care tatăl spune: „Mami, nu îți mai fă griji, am pus pe masă tot ce era în frigider!“.

Te întrebi apoi cum de totuși lucrurile se petrec în acest colț de lume în care nu există reguli precise, cum de există forfota aceea în mijlocul orașului, agitația aia care împinge o comunitate înainte? Care este motorul acestei comunități?

Femeia basarabeancă

Nu am reușit decît tîrziu, după îndelungi și repetate peregrinări în Moldova, să-mi dau seama că fundamentul întregii societăți, motorul și esența acestei comunități multicolore, ceea ce asigură perenitatea (chiar eternitatea) tuturor, îl reprezintă femeia basarabeancă! Nu cred să fi cunoscut vreo națiune sau comunitate în care femeile să aibă un rol atît de important, din toate punctele de vedere. De o frumusețe uluitoare, extrem de profunde, avînd o mîndrie olimpiană și o înțelepciune superioară, exprimată cel mai adesea în surîsul lor imposibil de deslușit, o înțelepciune dobîndită în decurs de generații și generații aflate sub diverși stăpînitori (caracteristică pe care nu am întîlnit-o decît la femeile bulgare, unde am locuit pentru o vreme – un efect, cred, al celor 800 de ani de stăpînire otomană), deci femeile basarabence sînt (ca peste tot în lume, nu-i așa?) mai inteligente și mai eficiente și mai harnice decît bărbații. Femeia este cea care are grijă de casă, se ocupă de educația copiilor, aduce și bani în casă, majoritatea fiind angajate și tot ea este cea care are, în mod acut, simțul responsabilității. De altfel, un procent semnificativ mai mare de femei au fost la vot la recentele alegeri pentru Primăria Chișinăului.

La unul dintre sondajele de opinie aplicate asupra întregii populații, nu mică a fost surpriza să aflu că grija principală a oamenilor nu o constituiau banii, nici locurile de muncă, nici corup­ția sau pensiile, ci educația copiilor! Cred că, la fel de valabil pentru România, doar prin educație vor putea moldovenii de dincolo de Prut să facă diferența. Însă pentru asta sînt necesari mulți, foarte mulți bani, care nu vor fi disponibili pînă nu vor fi parte integrantă a Uniunii Europene.

Într-o astfel de societate, în care valorile sînt amestecate, în care domnesc nenaturalul și pe alocuri haosul, cu o corupție aproape endemică, în care, aproape în permanență, puterea a fost deținută, în decursul unor perioade mai mari sau mai mici, de un singur om (sau un mic grup), continui să te întrebi care ar putea fi soluția salvatoare? Ca și în România, cel mai mare pericol îl reprezintă emigrarea masivă a celui mai activ și plin de inițiativă segment al populației. De ce, în ciuda acestui fenomen distrugător de nații și comunități, va supraviețui, totuși, Moldova? Cred că există o caracteristică, încă una, dobîndită din nou în urma a decenii și decenii de asuprire, care i-a ajutat în permanență să supraviețuiască: optimismul lor nealterat, ușurătatea lor aproape incredibilă de a aborda și de a depăși greutățile prin care trec în permanență, modul lor încrezător, în genere, de a se raporta la viață, de a surîde în fața fatalității înseși. Aș putea, astfel, spune că principala lor trăsătura, adînc înrădăcinată în însăși fibra lor, este umorul – un umor fin, hîtru uneori, care la început, cel puțin, te bulversează, neștiind prea bine dacă vorba abia rostită este o glumă sau ceva serios!

Cînd, cu ceva ani în urmă, am prezentat primul nostru clip electoral unui preşedinte de partid  pe care îl ajutam, un clip de altfel, cred eu, foarte reușit, cu animații 3D, replica lui a fost: „Tăt normal!“. Eu și colegul meu am fost bulversați: „Cum adică normal? Ăsta e un clip aproape genial!?“. Cum la următorul clip scena s-a repetat, deveniserăm îngrijorați – credeam că avem de a face cu un tip ultrapretențios. Ulterior, colegul meu a mers în mașină cu respectivul amic prin oraș, iar acesta, văzînd o fată pe stradă, a exclamat: „Ia uite la fata aia: tăt normal!“. Nerăbdător, am întrebat cum arăta fata aia. „Tăt normal!“, m-a liniștit colegul meu.

Încrederea totală în victorie

Imposibilul poate deveni, chiar și în Moldova, posibil: în ciuda tuturor pronosticurilor, a greutăților, manipulărilor, resurselor (logistice, umane și financiare) extrem de limitate, un candidat pro-european și antioligarhic, Andrei Năstase, a cîștigat Primăria Chișinăului, sprijinit de Partidul Demnitate și Adevăr şi de cel mai idealist dintre pămînteni, Alexandru Machedon. O luptă cu totul inegală între (cel puțin) două armate bine pregătite și instruite (Partidul Socialiștilor, cu suport masiv din Rusia, și Partidul Democrat, partid „oligarhic“, al cărui lider deține principalele canale media din Moldova – dar și instituțiile de forță, precum Poliția, Procuratura, Justiția în general, Direcțiile de Sănătate și Învățămînt etc. etc. – pe care le și folosește în consecință cu abilitate și cinism), dar și împotriva altor mulți „actori“ de pe micuța, dar aglomerata scenă a Chișinăului (tot felul de interese obscure, chiar și din România, au generat atacuri împotriva celui care reprezenta în mod clar speranța acestor alegeri). Singurul sprijin a fost din partea partidelor pro-europene și democratice din România (partidele din opoziție) și a Partidului Popular European. În mod evident, fundamental a fost sprijinul necondiționat al Maiei Sandu și al Partidului Acțiune și Solidaritate (și al Partidului Liberal Democrat din Moldova).

Cum a fost posibil ca o mică ceată de răzeși să cîștige această bătălie? Dincolo de faptul că locuitorii Chișinăului nu au fost niciodată dispuși să accepte o guvernare de stînga, socialistă sau comunistă, sau o guvernare dubioasă și coruptă, a mai existat un element interesant în această ecuație: încrederea totală în victorie nu doar a candidatului luptător, ci și a întregii și micii lui armate. O încredere aproape nefirească, chiar dezarmantă, care sfida toate evidențele, toate sondajele de opinie, toate așteptările, dar care îi făcea pe acești combatanți să se avînte mai abitir în luptă.

Poate că acesta trebuie să fie spiritul pentru ca Moldova să renască. Alegerile parlamentare din toamnă sînt foarte grele, aproape imposibile, în actualul sistem electoral, recent modificat în mod perfid de Partidul Democrat, alături de Partidul So­cialiștilor (parțial uninominal, un singur tur). Însă odată ce s-a cîștigat Primăria Capitalei, s-a realizat o breșă în aparent inexpugnabila fortăreață a regimului oligarhic și corupt, și astfel a renăscut speranța. Cred că ăsta este marele cîștig al acestor alegeri – ca de atîtea ori în istorie, s-a demonstrat că o mînă de oameni pot lupta cu succes împotriva unui sistem atotputernic, corupt și mincinos, că binele poate triumfa împotriva răului, că democrația poate învinge totalitarismul, că adevărul biruie minciuna.  Că această victorie este locală și temporară sau reprezintă începutul unei adevărate schimbări, rămîne de văzut în perioada următoare.

În condițiile în care Republica Moldova va rămîne un ținut al nimănui, neafiliată Uniunii Europene, fără un sprijin masiv din partea Europei, dar și a României, cu amestecul atîtor țări și grupuri cu interesul de a o ține captivă, va fi foarte dificil de depășit această etapă de nesiguranță și incertitudine.

Ce am putea face noi, românii, pentru cei care ne consideră, necondiționat, frații lor mai mari? Să uităm, măcar arareori, de lumea noastră intermediară, de impulsurile mic-burgheze de acumulări materiale, reflexe ale noii societăți postcomuniste, și să ne amintim că dincolo de Prut există o comunitate, o mînă de oameni frumoși și deș­tepți, veseli și dîrzi, care de veacuri își caută locul și liniștea, luptînd cu nevoile și dificultățile, și care se uită cu nețărmurită speran­ță și cu încredere tocmai la cei care parcă, poate nevoit, îi ignoră. Să facem un minim gest de solidaritate, să ne întoarcem, măcar din cînd în cînd, privirea către ei, să le spunem cumva că încă îi mai iubim și că încă nu i-am uitat.

Mihai Vacariu

Sursa:observatorcultural.ro

(62 accesari)