Orice comentator onest din Republica Moldova se află într-o dilemă. Pe de o parte, observă că puterea de la Chişinău trăieşte mici puseuri de demnitate, reproşând Rusiei că trebuia de mult să-şi ia tălpăşiţa din Transnistria, că pacificarea sub ţeava automatului Kalaşnikov nu mai ţine, este un act de agresiune, şi că sărbătorirea încetării focului, de-acum 25 de ani, la braţ cu separatiştii, constituie o impietate, un afront naţional.

Pe de altă parte, constată că regimul de la Chişinău este puternic contestat de Opoziţia extraparlamentară şi de societatea civilă, care acuză interminabile derapaje antidemocratice – expresia dorinţei oligarhului de a păstra puterea cu orice preţ.

Dmitri Rogozin este un abonat al situaţiilor bufe – ba nu încape, din cauza kilogramelor sale în plus, într-un tanc căruia, în calitate de responsabil de bugetul militar rusesc, trebuie să-i asigure combustibilul, ba este dat jos din avion pentru că a vrut să ajungă acolo unde nimeni nu-l aştepta. Blocarea zborului lui Rogozin, în 28 iulie, de către autorităţile din România, care i-au refuzat dreptul de survol, este amplu comentată – şi asta dacă ne gândim că ridicolul şi flamboaiantul vicepremier rus s-a dat în stambă ştiind foarte bine că are interdicţie de circulaţie în spaţiul NATO. După ce a împroşcat cu blesteme pe Twitter, numind în fel şi chip oficialităţile moldovene, dar mai ales pe cele de la Bucureşti, şi ameninţând cu riposta (injurii pe care, prudent, le-a şters între timp), Rogozin a scris şi o poezie, simţindu-se exilat şi nedreptăţit precum odinioară Puşkin în Moldova, spre amuzamentul internauţilor, care i-au sugerat, dat fiind excepţionalul său talent liric şi spre a nu mai fi subminat de ţări vrăjmaşe, să urce pe un Pegas al inspiraţiei, care nu ştie de frontiere şi nu poate fi oprit de nicio instanţă.

Cum va proceda Rogozin vom afla, dar ceea ce trebuie consemnat este reacţia lui Igor Dodon, care a atacat la rândul său România şi a ameninţat guvernarea PD cu represalii şi proteste de stradă: „Vă rog, fiţi de-a gata!, s-a adresat el fanilor săi. Atunci când o să vă spun, să fiţi la Chişinău să ne apărăm statalitatea.”

Supărat că spectacolul de la Tighina – recte cazaciocul rusesc jucat pe osemintele celor omorâţi la Nistru – a eşuat lamentabil, din lipsă de protagonişti, Dodon şi-a luat, aşa cum obişnuieşte după o epuizantă concentrare de energie pentru apropierea „malurilor”, o vacanţă la muntele Athos. Şi, egocentric, incontinent cum îl ştim, a trimis din „sfintele locuri” imagini cu secta sa de „martori” înţoliţi în straie albe, de heruvimi, bătând mătănii, pozând în strane ca nişte circari amatori… Următoarea escală a lui Dodon va fi la Teheran, la inaugurarea noului preşedinte iranian. Acolo, în fieful celei mai autentice democraţii (după cea nord-coreeană), Dodon îl va întâlni pe Rogozin şi-şi vor plânge, probabil, unul altuia pe umăr, pacificatori neînţeleşi şi prigoniţi.

Excentricii Rogozin şi Dodon sunt un subiect ofertant şi facil pentru media de pe ambele maluri ale Prutului care, ocupate cu aceste focuri de artificii, nu au timp să scruteze realităţile din Moldova, unde paravanul geopolitic ascunde o şerpărie de ilegalităţi şi abuzuri pe bandă rulantă.

Este o ironie a sorţii că o guvernare care încearcă să câştige puncte în lupta sa cu Rusia, ale cărei televiziuni toxice continuă să le retransmită nestingherit, să fie ea însăşi blamată de Opoziţie care a cerut cancelariilor occidentale să interzică intrarea parlamentarilor lui Plahotniuc în Uniunea Europeană şi în Statele Unite, pentru că se fac vinovaţi de suprimarea democraţiei, pluripartitismului şi ignoră în mod sfidător recomandările partenerilor de dezvoltare pe a căror susţinere financiară mizează. Pe 30 iulie, la Chişinău, s-a desfăşurat cea mai amplă manifestaţie de protest de la declararea intenţiei Partidului Democrat de a schimba sistemul electoral, o participare de aproape 10 000 de oameni, potrivit unor estimări şi în orice caz o prezenţă a oamenilor incomparabil mai mare decât cele câteva sute, clamate de televiziunile „coordonate”.

Puterea rămâne surdă şi insensibilă la revendicările protestatarilor, tot ce ştie să facă e să saboteze cum poate demersul Opoziţiei. E tactica celui care aşteaptă, viclean, ţesând ambuscade, până când unii – occidentalii – se vor sătura şi vor da a lehamite din mână: „cu ăştia nu e nimic de făcut!”, iar ceilalţi – partidele de opoziţie şi societatea civilă – vor obosi şi se vor resemna: răul e prea puternic, prea mulţi au ales să-l servească, să i se adapteze, suntem într-o fundătură. Totuşi, această tactică a aşteptării şi sabotajului s-ar putea la un moment dat să capoteze.

Până atunci, regimul nu se încurcă în scrupule şi deontologii: când nu organizează contramanifestaţii, asmuţind o parte a populaţiei împotriva celeilalte, umple oraşul cu pliante multicolor, tipărite pe hârtie scumpă, velină, în care sunt multiplicate insanităţi la adresa liderilor Opoziţiei anti-oligarhice. Unuia i se reproşează transpiraţia, altuia vestimentaţia. Se minte grosolan la televiziunile puterii, în presa scrisă şi pe blogurile arondate, falsurile sunt preluate în cascadă, arborescent, aşa încât se ajunge la comentarii foarte stufoase, foarte aplicate pe marginea unor blufuri patentate. Probabil va intra în antologia manipulării trucarea unei imagini de la o conferinţă de presă a Partidului Acţiune şi Solidaritate, când revendicările de pe cartoanele pe care le ţineau în mână reprezentanţii săi – „Abrogaţi şi plecaţi!” (i.e. legea votului mixt) – au fost modificate în Photoshop, înlocuite cu inscripţii provocatoare, infamante, comentate din vârful buzelor de analişti angajaţi contra cost: „Uitaţi-vă, sincer nu înţeleg, de ce ar susţine Opoziţia cauza pro-rusă în Moldova?”

Regimul Plahotniuc continuă procedeele insalubre de la prezidenţiale, iar „războiul” său cu Rusia este unul butaforic, de suprafaţă, făcut să unească electoratul în jurul „iubitului coordonator”. Stratagema e veche, deşi, ca de fiecare dată în Moldova – ţinutul ambiguităţii prin definiţie –, lucrurile sunt amestecate, avem şi una şi alta, avem „şi/şi”, avem adevăruri incontestabile (ocupaţia rusească din Transnistria) puse în slujba unei minciuni sfruntate (încercarea guvernării coordonate de a se da proeuropeană). A mobiliza lumea în apărarea „patriei agresate”, pentru a-ţi acoperi malversaţiunile din politica internă – asta face şi Putin în raport cu „supuşii” săi zombificaţi de propagandă antioccidentală. Aici potentaţii de la Chişinău nu riscă nimic: Rusia nu va întârzia să confirme acuzaţiile de imperialism pe care le rostesc la adresa Kremlinului.

Doar că cel agresat nu e victimă, e agresor şi el. Adevăratele victime sunt cetăţenii Moldovei şi visul lor de a trăi omeneşte, după un sfert de secol de suferinţe zadarnice şi orbecăieli.

Vitalie Ciobanu

(30 accesari)