Născută în acelaşi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în acelaşi an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu şi asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliţia habsburgică. Situaţia grea o face să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile îi ajung pentru a-şi cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Mănăstirea Neamţului îşi vindea „odăiţele humuite” de pe Uliţa Mare, pentru a termina spitalul şi noul local al şcolii. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniţă, mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuinţă maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând, familia se mută la Iaşi. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua şi se ocupă cu moşitul. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după o licenţă în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Din adolescenţă, Veronica Micle păşeşte la 14 ani într-o căsnicie în care admiraţia şi respectul elevului rămân precumpănitoare. Diferenţa de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viaţă de om. Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Pe Mihai Eminescu îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” („M-am gândit…”, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau?

Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

La Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei (costintuchila.wordpress.com).

Vă expunem mai joc câteva scrisori din corespondența Veronicăi dragului ei Emin.

Miţule Băet iubit si drăgălas,

Azi ti-am mai scris o scrisoare, neștiind că voi primi un raspuns de la tine, tu iară incepi cu gelozia ta tradițională și de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoști tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală si e mai mult o compensaţie si mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferință fizică și sufletească care am avut-o toată iarna și iți spun drept mai umplu pustiul vieții care-l (text lipsă) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine și care nu e deloc afectat.

Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel și te rog să-mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac si mai cochetă par desespoir, Miţule sunt adevărat puțin cam veselă, îmi pare că am născut din nou! Te pup, te sărut dulcele meu amant si fiitor bărbățel,

Veronica

15 Martie 1880

Eminul meu iubit,

Mă grăbesc a răspunde seninei și amoroasei tale scrisori din 16 Martie; după cum vei fi văzut desigur din a doua scrisoare a mea din 15, am primit scrisoarea ta plină de gelozie la care am si răspuns.

Pe la Iasi, scumpul meu Tropoţel, am avut câteva zile de toată frumuseţa, zile senine si calde si cu miros de primăvară. Am fost la discursul lui Maiorescu, a vorbit foarte bine – numai după mine a dezvoltat foarte puțin “Dezvoltarea pasiunilor”. Discursul lui s-a învârtit mai mult asupra consecvenţelor lor decât asupra lor înșile. Și mi-am zis: de-ar fi el măcar un sfert consecvent spuselor sale, ce bine ar fi. A fost un public nebun la prelegerea lui.

Miţicule mai vorbește te rog cu Conta și cu alţi deputaţi, doar, doar, vor face să vină în cameră și petiţiunea mea, să-mi ieu o grijă, să stiu cum stau, să stiu ce drum s-apuc, căci cel pe care merg e foarte greu.

Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc și apoi să te mai mângâi, și să-ți cer iertare frumușel și apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Miţule când ai putea să vii la Iasi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te gândești la așa ceva, vălmăsagul Bucureștilor iți răpește dorul de mine, viața ta e plină și nu simte trebuinţa prezenţei mele, totuși te pup si te răspup si te îmbrăţisez doucement et gentilement. Toute a toi Veronica.

19 Martie 1880 Iași

Domnul Eminescu,

Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoștinţa si relaţiunea D-tale, rușinea, despreţul oamenilor, (rând sters), desperarea, toate, toate m-au cuprins astfel încât nici nu știu pe ce lume mă aflu. Pe D-ta să te calific – regret că esti sub orice critică – dacă prin o fericită întâmplare ai perde inteligenţa care o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale. D-le Eminescu, să nu ţi se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc, la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intenţiunea bine meditată si bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afisez relația mea cu D-ta și multe alte pe care de mai ai puţină constiinţă trebuie să te îngrozești când iţi vei aduce aminte de ele, și care iţi mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încat să-mi vie nebuneală.

D-le Eminescu, n-aș voi să-ti răpesc așa mult timp cu scrisoarea mea, însă trebuie să-ți spun ca o datorie de onoare, dacă mai știi D-ta înțelesul măcar al acestui cuvânt, o datorie de onoare, zic, îţi impun și ce e mai mult eu o reclam: este să-mi înapoieşti toate scrisorile mele dimpreună cu fotografia mea, si eu la rândul meu vă voi înapoia tot bagajul D-Voastră de scrisori care nu cuprinde decât minciuni pe care ai talentul de-a le scrie în mod foarte frumos.

D-le Eminescu, încă de la sfârșitul lui Dechembrie am înțeles și planul, și tactica și purtarea care ai ținut-o faţă cu mine, pentru ca să obţii rezultatul pe care astăzi deși târziu totusi ţi-l trimit. Nu am nevoie să te declar liber de orice angajament faţă cu mine, căci tu ai fost și atunci si esti si acum, vorbele acele au zburat, si să nu crezi că mă voi acaţa ca scaiul de D-ta și îmi pare rău că m-ai împins cu purtarea D-tale până la atâta încât să-ţi spun că: fie Princesă sau proletară, ţ-o jur că nu voi invidia fericirea pe care o vei pricinui nici unei femei!

Rămâi dar cum ai fost și în trecut si continuă tot cu atât succes fizic si moral viața de holtei de până acum, si să-ţi dispară din cap acel nour care-ţi îngreuia mintea și-ţi încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte.

D-le Eminescu, nici un cuvânt n-ai la adresa mea, eu am fost atât de sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună.

Zdrobită de amar și de desperare încă odata te mai rog să-mi trimiţi în plic toate scrisorile mele, eu imediat la rândul meu le voi trimite pe-ale dumitale.

V.Micle 19/20 Februarie [1881] Iași