La data de 2 iulie a anului 1504, a încetat din viaţă domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai mari domnitori ai spațiului românesc.

Fiu al lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun, din familia domnească a Muşatinilor, Ștefan cel Mare a domnit timp de 47 de ani, între anii 1457 și 1504, având o domnie neegalată vreodată  în istoria Moldovei. El a devenit domn al Moldovei după ce l-a înfrânt la Doljești în Ținutul Neamțului, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, Ștefan fiind uns ca domn în primăvara anului 1457, pe locul ce se numea ,,Câmpia Direptății’’, de lângă Suceava, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei.

Domnia lui Stefan cel Mare a fost marcată de numeroase lupte pentru apărarea țării, cele mai multe fiind cu turcii, cei care în acea perioadă deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga creştinătate.

Cea mai importantă victorie asupra turcilor, Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în data 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor, după această mare izbândă însușii Papa Sixtus al IV-lea  numindu-l pe Ștefan cel Mare  „Athleta Christi”  adică ,,luptător al lui Hristos’’. Conform documentelor istorice Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii cu turcii, din care a câştigat 34, obținând de asemenea victorii răsunătoare și împotriva unor alți mari conducători de oști precum regele Ungariei, Matei Corvin, pe care l-a învins în Bătălia de la Baia din anul 1467 sau regele Ioan I al Poloniei, pe care l-a învins la Codrii Cosminului în anul 1497. Singurele înfrângeri suferite de Stefan cel Mare au fost cele de la Chilia din anul 1462 şi Războieni din anul 1476 când otomanii conduşi de sultanul Mehmed al-II-lea și-au luat revanșa după înfrângerea suferită la Vaslui în 1475.

Există legende conform cărora după fiecare bătălie voievodul Stefan Cel Mare ar fi înălţat câte o biserică întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru acele biruinţe. Astfel, se știe că Ştefan cel Mare a zidit peste 40 de biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta unitatea de credinţă şi neam.

De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, Ștefan a înălţat, mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu, căreia voievodul îi donează o icoană cu Sfântul Gheorghe și steagul de luptă al Moldovei, cusut cu aur și argint. Se spune că moartea lui Ștefan cel Mare ar fi survenit din cauza unei răni suferite la un picior, în anul 1462, pe când Ştefan cel Mare a asediat cetatea Chilia, iar ca urmare a acelei răni, marele voievod moldovean a continuat să sufere timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a mai închis  niciodată, chiar dacă a fost îngrijit de numeroși medici. Astfel, chiar și în vara anului 1504, în anul morții lui Stefan, el a fost  îngrijit de unul dintre cei mai  vestiți doctori ai vremii, anume medicul veneţian Matteo Muriano, cel care a luat hotărârea ca rana  domnitorului să fie arsă cu fierul înroşit.

Însă nici această operaţie nu l-a ajutat Ştefan cel Mare, ba din contră, starea sa s-a agravat și mai mult, iar organismul său nu a mai rezistat şi pe 2 iulie 1504, marele voievod a decedat, fiind înmormântat la Mânăstirea Putna, una dintre multele sale ctitorii. Astfel, omagiat de străini, lăudat chiar și de dușmani săi, prețuit atât de mult de poporul său, Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor și a altor popoare ca un strălucit domnitor și unul dintre cei mai mari apărători ai creștinătății.