„Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere”.

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?”

„Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”.

„S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte… Talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt”.

„Ideea de frumos se asociază numai cu Venus din Milo. Ideea de acasă se asociază cu chipul mamei. Ideea de vitalitate, de sănătate, de izbândă a vieţii şi de continuitate a speciei noastre este indisolubil legată de emblema feminităţii”.

„Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea!”

„A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.

Cele nouă raiuri

Fiecărui pas al tău

I se cade o caleaşcă.

N-a căzut de mult o pleaşcă

aşa grea pe capul meu!

Colţul străzii dacă-l dai,

ai şi nimerit în rai.

Îngeraşi cu buci grăsune,

stau la poartă să te sune,

căci, desigur, se cuvine

mare cinste pentru tine

şi hodină pentru mine…

– Capul tău e-un zurgălău,

sună-anevoios şi rău!

Şi numai urechea mea

te aude, dacă vrea.

– Raiu-al doilea, şi el

mai departe e, niţel,

cum dai colţul celălalt,

lângă pompa de bazalt

(N-are robinet ; în schimb

să-i dai drumul poţi, c-un nimb,

şi-o să curgă doar caimac

şi lună de vârcolac)

‘nuntru, îngerimea snobă,

poartă numai roţi de sobă

Iar la şold, ca sabie,

Numai câte-o vrabie!

– Ceru-al treilea, fireşte,

nici nu se deosebeşte

de-al doilea-decât

că-i mai mic şi mai urât.

Sfântul Pavel dacă tu-l

zăvorăşti cu lacătul,

treci de-adevăratulea

în raiul al patrulea.,

unde prietenul Francois

te pofteşte pe-o saltea

tot de scânduri rihttuite,

pe sub tine năduşite,

ca să te-nveţe-aşa

raiul cel de-al cincilea!

– Fiindcă-ţi place-acest popas

şi n-am vreme, eu te las

şi plec singur, mai departe,

prin raiul şase şi şapte,

unde voi întârzia…

(Singur, fără dumneata)

Aşteptând, junghiat de jind,

babele să ouă-

raiurile opt şi nouă

în construcţie fiind!

Primăvara

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărâm o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

(Nichita Stănescu)