Imediat după alegerile parlamentare din 1996, „Glasul Națiunii” a publicat articolul lui Ștefan Sutaru „Agrarienii au câștigat alegerile”. În urma publicării materialului, un grup de membri al Partidului Democrat Agrar au acționat în judecată ziarul și editorialul publicat. Acuzațiile se concentrau pe faptul că alegerile din republică au fost câștigate în mod fraudulos de către PDAM, apoi că un grup de membri ai partidului, printre care Dumitru Moțpan, Feodor Angheli, Ivan Zabunov, Nicolae Andronic și Dumitru Diacov s-au considerat jigniți și calomniați.

În continuare vom reproduce toate articolele care au reflectat procesul Glasul  – P.D.A.M, începând cu cel care a declanșat lupta cu prima publicație în limba română din Basarabia.

Toată lumea crede că alegerile au fost câștigate de agrarieni. Chiar agrarienii (mulți, dar nu toți) se lasă ușor înduioșați de refrenul politic „ Am câștigat! Victorie!”. În 1990 cam tot așa „cântau” cei din Frontul Popular. Gheorghe Ghimpu socotea victorie chiar în procente, aproape 70 la sută, cifra care îl includea, probabil, și pe Vasile Nicolaivici Iacovlev. 

Situația de azi este asemănătoare, dacă nu identică, cu cea din 1990. Cu o singură deosebire. Atunci s-a folosit de Frontul Popular o gașcă nomenclaturistă. Azi Partidul Democrat Agrar este un paravan și o trambulină pentru clică de tip mafiot – kaghebistă. Și în 1990 și acum puterea a scăpat din mâna „poporului suveran”, devenind un instrument în mînile unui grupuleț de inși fără scrupule, corupți pînă-n măduva oaselor, capabili doar să țese intrigi de palat, neputincioși în fața problemelor ridicate de realitate și de istorie. Cum de s-au întâmplat acestea în 1990 voi încerca să răspund cu altă ocazie. Aici mă frământă dezlegarea enigmei recentelor alegeri furate.

Încălcări nu au avut loc

Aceasta e concluzia observatorilor străini. Cu excepția lui Adrian Păunescu, toți au aprobat o adâncă mulțumire în privința felului cum au decurs alegerile. Nu mă îndoiesc deloc, că exact așa arată lucrurile văzute de SEABECO. Dacă ar fi avut curiozitatea și interesul să se informeze pe îndelete, ar fi putut vedea și altceva. Altceva și de ce-a văzut Adrian Păunescu, înfuriat de șicanele KGB-ului (local sau moscovit, nu importă, că tot de acolo este). Și anume că rezultatele alegerilor au fost programate. Era clar că partiduțele de buzunar nu aveau nicio șansă. Pe listele lor au fost și oameni de valoare, dar din păcate în frunte s-a postat o faună compromisă de bișnițari, mioare basarabene suferind (în plan politic) de orbul găinii, și vanitoși fără altă acoperire decât orgoliul propriu ca, de-o pildă, A. Arseni. Unul din partidele care n-a atins limita de 4% trebuia, totuși, să treacă în Parlament. Și ar fi trecut, dacă nu ar fi stricat niște socoteli politico – mafiotice. Mă gândesc la Partidul Social – Democrat, un partid neunionist. Deci, s-ar părea, aflându-se pe aceeași platformă cu PDAM. Dar orientarea neceseistă, se vede, nu a plăcut undeva. Mai exact nu a plăcut la Moscova. Insinuările la adresa PSDM din unele volante ale „hulubașului” socialist – interfrontist nu au fost întâmplătoare și nici nu pot fi reduse la simple trucuri electorale. KGB-ul Rusiei nu a vrut să aibă surprize, mandatele trebuiau adunate în mîni sigure. Nici doritorii de a începe privatizarea cu bani, adică mafia nu a vrut să se mai împiedice cu chiotul social – democrației autohtone. Andrei Sangheli a spus clar în fața „activului” de partid „ noi trebuie să avem majoritatea”. Dar într-un cerc  mai restrâns, privitor la social – democrați a aruncat „porunca”: „să nu ajungă nici la 4%” zis și făcut. Cu o instituție monolită cum e „Agropromo” și cu structurile încrângănate în toate sferele vieții noastre ale KGB-ului era imposibil să nu realizeze un atare program. Încălcări la urnele de vot nu au fost remarcate de oaspeții democrației occidentale, care au plecat satisfăcuți cu vestea „ victorie în Republica Moldova a pluralismului democratic”. Halal de un așa „pluralism”! Numai Ambasada Americană a fost mai rezervată în aprecieri, probabil din cauza informației de care dispunea, dar și în urma înfrângerii PSDM, partid pe care contau. Unchiul Sam, călcat pe picior a mârâit la ciubota lui dedea Vanea.

Casa comună, spicul și hulubașul

Oazu Nantoi, dacă nu mă înșel, a declarat după alegeri că poporul a votat pentru trecut. Poate că există opțiunea pentru „Roz – roșii” politici și o doză de nostalgie după pâinea de 16 copeici și salamul „ceainaia” de o rublă și 60 copeici. Dar credința că numai Partidul Comunist și patria sovietică e în stare să asigure aceste „miracole” sunt sigur nu are chiar atât de multă lume. Altceva e că majoritatea treimei de rusofoni privilegiată în fosta URSS ar dori (aici nu poate fi nici un dubiu) revenirea la „patria – mamă” Rusia și, deci, ei au votat și întotdeauna vor vota pentru interfront. Imperiul este la ei în sânge. De aceea oricâte compromisuri și cedări vom face, orice acte de loialitate vom demonstra, niciodată nimic nu va fi de ajuns ca să-i avem de conlocuitori loiali independenței și integrității noastre. „Statalitatea”, pentru care ei azi optează cu înverșunare, nu ne poate înșela. Nu „statalitatea” le este ținta, ci îndepărtarea cu orice preț de idealurile reunirii cu România și cu integrarea în CSI „caz comun” – Moldova a fost în acest sens o iluzie moldovenească (în felul „hai și-om trăi cu toții în pace și înțelegere”) a unor intelectuali politicește rămași la efuziunea gorbaciobistă. Druță e unul din aceștia. Dar nu e mai puțin adevărat că ideea a fost bine articulată pentru dinamita dinăuntru, cuceririi noastre naționale. Caracterul subiectiv și anti-național al acestui festival al umilinței față de „frații rusofoni” (ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari) este evident. Aruncând anatema și alungând din casa comună cele circa 20% de români atâția au votat pentru Frontul Popular și blocul țăranilor și intelectualilor și etalând cu ostentație o nemărginită duioșie pentru „fratele” care vrea să facă din republică o generație, nu este oare aceasta fariseism, dar suntem de acord să trăim în înțelegere cu toții, dar să trăim în casa mare, lăsată de strămoșii noștri, nu într-o cazonă „casă comună”, într-un cămin în care intendent ar fi generalul Lebed.

Și totuși, ideea subversivă în esență a prins cei care au aruncat-o în KGB rusesc au știut ce seamănă – românofobie. Mulți însă au crezut cu adevărat că văd în ea un pilon al păcii și stabilității în Moldova. Nu putem să fim de acord că electoratul nostru este îngrozit până la exasperare de problemele economice, politice, sociale, ce ne mistuie pe toți. „Programele” nu spun nimic cunoștinței noastre de masă capabilă să recepteze și să caute salvarea doar în mituri, simboluri și nu în programe care necesită analiza și pătrunderea națională. Marea majoritate a populației de la noi a dorit și dorește cu ardoare o stabilitate, vrea să se debaraseze de siguranța zilei de azi. Alegerile li s-au părut multora că le acordă o șansă. Și ei s-au agățat ca de o ramură de maslin de niște abstracțiuni, niște simboluri adânc imprimate în cunoștința colectivă, în cei cincizeci ( sau șaizeci) de ani de „construcția socialistă”  – casă comună, spicul (pâinică) și hulubașul (pace). Reduse în actualitate, aceste simboluri și-au regăsit în subconștientul colectiv, frământat de neliniști cotidiene, un sol fertil care a rodit un monstru, o majoritate parlamentară, mafiotică și antinațională.

Vin rinocerii!

Am crezut și eu, alături de mulți colegi, că prezența a lui Ion Druță la congresul „Moldova – casa noastră comună” a fost un act de trădare. Acum, însă, după alegeri, tot mai mult înclin să cred că Druță pur și simplu a fost folosit cu amabilitate. Clica mafiot – bolșevică, venită azi la putere a avut într-un moment de credibilitate la masele largi. Altfel, vorba unui țăran, care la o întâlnire cu reprezentanții P.D.A.M. a întrebat: „Bine, bine, spic – da, de acord, dar care îi este rădăcina? Nu cumva capul?” Avea în vedere lista candidaților agrarieni. Or, tocmai pentru a ascunde „capul stricat” s-a recurs la felurite tertipuri, inclusiv la sus-numitul festival. Concretul (lista candidaților) a fost ascuns, învăluit, de la el s-a sustras atenția în mod special, prin cererea de mituri feerice, prin fluturarea de simboluri utopice. „Casa comună” a fost cerbul divin, care, i s-a părut lui Druță, ar putea fi cu adevărat o prezență moldavă cotidiană, obișnuită. Numai că tropotul fantasmei visate s-a dovedit a fi un tropot de rinoceri. În timp ce mulți dintre agrarieni prezenți sau nu în sală se gândeau că, într-adevăr, trebuie ceva de făcut pentru a lua în mâini procesele economice ieșite de sub control , că trebuie de terminat cu împărțirea Republicii în trei „cnezate” ș.a.m.d., o mână nevăzută publicului larg (nevăzută chiar și pentru agrarieni) scria și ștergea de zor lista candidaților pentru viitorul Parlament: în culisele Puterii se țeseau de zor intrigi, se puneau la cale coaliții viitoare, iar pe teren agrarienii, însuflețiți de ideea unei posibile înscenări a perspectivelor, lucrau de zor pentru „spic”, adică credeau ei sincer, pentru „ai noștri”.

Dar printre „ai noștri”, până la urmă, tare puțini de-ai noștri au rămas. Și mai trist e că la treuca Puterii au fost admiși oameni de treabă, sincer interesați de destinele de mâine ale Moldovei. La început erau unele zvonuri, că Petru Lucinschi se duce cu Partidul Republican. Mai mult chiar, dorința domniei sale era coaliția agrar – republicană. Planul n-a fost acceptat. În felul acesta lista candidaților Parlamentului Democrat Agrar s-a compus în exclusivitate din agrarieni. Adică, vorbă să fie, „agrarieni”.

Era firesc ca în capul listei să fie președintele partidului. Așa e în toată lumea civilizată. Numai că în lumea civilizată Dumitru Moțpan nu ar fi ajuns în vecii vecilor șef de partid. Adăugând la capacitățile sale oratorice de șef de vinpunct și o înfățișare sclipind toată de o inteligență kolhoznic – vinicolă și, pe deasupra, „profundele” sale cunoștințe politice și profesionale adunate la școala comsomolistă superioară din Odesa, căpătăm un exemplu superb de agrarian – comsomolist sau viceversa – un comsomolist – agrarian de elită. De altfel, în această îmbinare ne vine să spunem care e profesia și care e apartenența sa de partid. Așa de strâns legate și de deschizătoare de orizonturi fericite pentru întreg poporul moldovenesc sunt ele! Ar fi cazul, probabil, să mai pomenim aici și unele plimbări prin străinătate, plătite cu dărnicie de Berstein, stăpânul SEABECO-lui. Călătorii în Elveția, Israel, Grecia ș.a.m.d, de unde dl președinte de partid ba cu 10.000 de dolari, ba cu o armă de vânătoare „wincester”, ba cu felurită tehnică agricolă, cu care și-a umplut curțile celor trei case, ridicate în sudoare frunții de dumnealui în timp ce tot dumnealui se prăjea pe malul Mării Roșii sau stătea la umbra vreunui brad de la poalele Alpilor. Multe, tare multe s-ar mai putea spune despre acest cap de listă.

Petru Lucinschi – agrarian. Cu aceasta, credem, am spus totul.

Andrei Sangheli nu putea să lipsească de pe listă, pentru că nimeni ca dânsul, întrebat în miez de noapte nu ți-a spune câte vaci lăptătoare sunt la Bălți, de exemplu, și câte s-au sterilizat la Tiraspol, câte găini porumbace am avut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și câți claponi avem astăzi într-o țară independentă, suverană și „vitregă”. Aceste calități excepționale îl scutesc de efortul de a mai ști și câte ceva din secretele economiei de piață.

Al patrulea pe lista agrarienilor este PRIMUL. E Nicolae Andronic, mâna anonimă care a alcătuit lista cu pricina, tot el – dirijorul din umbră al ideologiei și politicii P.D.A.M. Despre el vom vorbi cu altă ocazie, pentru că Patria trebuie să-și știe bine eroii.

În continuare voi face doar o succintă caracterizare a celorlalți „agrarieni”. Iau cuvântul în ghilimele, fiindcă majoritatea deputaților de la P.D.A.M. au prea puțin în comun cu ceea ce ține de „agrar”, adică de satele noastre, de ceea ce este Talpa Țării, de elementul nostru național. Mai mult niște legături de rudenie (sau de spirit) cu vechea nomenclatură de partid, mai mult o apartenență la structurile noi mafiotico – economice, sau la structurile KGB – iste sovietice. Dumitru Moțpan, de exemplu, a fost mulți ani responsabil neoficial al KGB-ului de situația câtorva raioane de graniță cu România. Arhip Ciubotaru răspundea până prin 1990 de Uniunea Scriitorilor. Vasile Stati, informatorul personal, în interiorul comitetului central al lui Ivan Bodiul, nu putea să dețină o asemenea funcție fără a avea la „cucurigu”, cum i se spunea pe atunci, popular, KGB-ului, niște grade destul de mari. Angheli, mulți ani corespondent al TASS – ului în România, pe urmă director al ATEM – ului, a ajuns dincolo, adică în statele KGB – ului, până la gradul de maior. Tot de acolo e și „agrarianul” Zabunov, inclus pe listă, chipurile, ca reprezentant al minorității bulgare. Nu mai spun nimic de Dumitru Diacov, maior în serviciul activ al actualei securități ruse, cel care are casă la Moscova (ca și Mihai Popov, ca și Alexandru Buruiană), venit, (veniți, trimiși de urgență) în Moldova și aceștia nu au nimic cu agrarienii, precum nimic nu au comun cu Moldova și poporul nostru. Ei au venit în Parlament și în Guvern cu misiuni speciale bine plătite, nu cu durerea pentru ziua de mâine a noastră și a copiilor noștri. Pe unii i-au adus mafia, pe alții serviciile secrete  rusești (de altfel Petru Chirilovici e prieten intim cu tovarășul Primakov, șeful serviciilor de informație ale Rusiei), pe alții (poate chiar pe majoritatea  i-au adus și unii și ceilalți, nu pentru a ne scoate țara din nevoi, nu pentru a ne izbăvi poporul de necazuri, ci pentru a ne vinde cât mai ieftin, pentru a ne trăda cât mai repede cu putință. Iată cine sunt actualii deputați agrarieni, cu foarte puține excepții.

Dar cine sunt agrarienii? Oare tropotul rinocerilor nu spune nimic sutelor de fii de țărani moldoveni, crae după absolvirea institutului agricol, prin stăruința lor, prin munca lor, prin munca și chibzuința lor, fără ajutorul ocultei KGB – iste ori nomenclaturiste, s-au făcut șefi de gospodării, directori de întreprinderi? Va trebui oare din nou să ajungă cuțitul la os pentru a înțelege că au fost mințiți, că au fost folosiți și trădați împreună cu noi toți, cei care n-avem conturi în bănci străine, nici apartamente în Rusia și nici de gând să plecăm cu traiul, la bătrânețe, în vreo suburbie a Moscovei.

 4. Chefuri de pomină

Pentru confirmarea celor spuse, voi mai aduce câteva detalii. În aceeași zi când a fost clar că P.D.A.M. a câștigat alegerile, ministrul securității, dl Calmoi a semnat ordinul de conferire a gradului de colonel de securitate dlui Valeriu Andronic. Aceste înaintări în grad într-un moment crucial pentru P.D.A.M. nu a fost deloc întâmplătoare, deși au trezit mari revolte printre lucrătorii ministerului în cauză. Toată lumea a fost scandalizată de aceste favoruri. Mai întâi, fiindcă secția de luptă cu criminalitatea economică organizată, șeful căreia este Valeriu Andronic, nu a făcut nimic de la înființarea Ministerului în cauză și până azi. Nici un dosar cât de cât serios nu a fost pus la punct de când dl Andronic este în frunte. Atunci pentru ce merite să i se dea gradul de colonel? E drept, și frate-său, prin diferite pârghii avute la îndemână, a apăsat mereu, de mult timp, dar dl Calmoi s-a ținut tare și nu a cedat. Acum ne putem închipui ce presiuni s-au făcut asupra lui. Nu mai puțin neașteptată a fost ridicarea în grad a dlui Nicolae Andronic, în analele securității moldovenești (inclusiv sovietice moldovenești) nu e nici un caz când unui ofițer în rezervă i s-ar fi acordat un grad mai sus de maior. De data aceasta, după cum vedem, s-a trecut peste toate, așa că azi avem un vice – președinte – locotenent – colonel de securitate.

Cei doi frați au celebrat evenimentul într-un separeu al Hotelului Național, unde, pe lângă multele pahare de băutură la masa încărcată de bucate de care țăranii noștri agrarieni nici nu au auzit, s-au pus la cale și planuri de viitor. Uitasem să spun, că a fost prezent la acest sabantui și nelipsitul (de lângă Nicolae Andronic) președinte al Partidului Agrar, dl Dumitru Moțpan. Numai că într-un moment dat, când acesta înduioșat de prea multă votcă băută, s-a scufundat într-un dulce somn agricol. Nicolae Andronic a făcut cu ochiul un semn complice către colegii săi și ai fratelui, arătând spre căpățâna de pe masă și zicându-le: „Șașlâcarii ăștia cred că ei au biruit. Noi am biruit!”

Un alt eveniment postelectoral s-a produs la SEABECO. Aici cheful a fost mare de tot, cu prezența multor lucrători ai Ministerului Securității, în frunte cu întreaga conducere. Las la o parte meniul în stare să satisfacă poftele unui batalion de gurmanzi. Dacă ar fi putut trage cu ochiul la masa încărcată cu de toate copiii leșină de foame la lecții ori bătrânii care mor de subnutriție în plină stradă, nu le-ar fi venit a crede că așa ceva e posibil în Moldova. Ar fi gândit că e un vis. Dar nu a fost vis. I-a adunat pe toți la SEABECO dl Solonenko, vice-ministru al Securității (naționale?), cu ocazia conferii domniei sale a gradului de general de brigadă. În cadrul ministerului el răspunde de criminalitatea economică organizată, adică este șeful direct al dlui Valeriu Andronic. Despre succesele ministerului „în direcția dată” am vorbit deja. Rămâne, deci să căutăm în altă parte motivele acestei înaintări în grad. Și iar apare în prim-plan electorala Partidului Democrat Agrar, în cadrul căreia dl Solonenko a avut un rol mare, necunoscut, firește, de agrarienii de la țară. Inclusiv de țăranii care, votând „spicul”, au crezut că votează pentru pâinică. „Munca mea de-un an și-o vară au dat-o la cărți aseară” – se tânguia un cântec mai vechi. Azi, amintindu-ne de cheful de la SEABECO, de masa care a costat cam la 20 de salarii de general de brigadă, ne vine a îngâna vechiul refren un pic altfel. Boierii au câștigat și chefuiesc. Țara trădată și furată e pândită de secetă și sărăcie. Poporul, dezorientat și decepționat, așteaptă o schimbare care nu mai vine, și în viitorul apropiat nu va veni. Din nou am fost păcăliți cu toții: agrarieni, țărani, intelectuali, tineri, bătrâni. Dar mai ales au fost păcăliți copiii, viitorul nostru iar s-a pomenit cu un zid chinezesc în față …

Ștefan Sutaru