Începând cu 20 ianuarie până pe 24 ianuarie, zeci de mii de protestatari furioşi s-au adunat la Chişinău zi de zi, la -10°C, pentru a cere demisia guvernului proaspăt instalat şi dizolvarea parlamentului, ambele instituţii fiind controlate de miliardarul Vladimir Plahotniuc, precum şi alegeri parlamentare anticipate.

Atmosfera este una de mânie în raport cu învestirea unei guvernări corupte, personificată în Plahotniuc. Mitingurile în masă sunt pe cale de a fi reluate, în paralel cu acţiuni de nesupunere civică după expirarea ultimatumului din 28 ianuarie.

Fără precedent pentru Moldova, mulţimea a trecut peste criteriul etnic, lingvistic, ideologic şi de partid. Anumite ambasade occidentale încearcă să dezamorseze confruntarea. O deescaladare cu medierea Occidentului ar putea transforma liderii partidelor pro-Rusia, Igor Dodon şi Renato Usatîi, în actori politici legitimi, în situaţia în care partidele lor s-au alăturat societăţii civile, înaintând acelaşi set de cerinţe, cu eforturi combinate.

Pentru prima dată în cei 25 de ani de independenţă ai Republicii Moldova, această mişcare a adunat împreună cetăţeni de diferite etnii, cu diferite viziuni politice şi preferinţe „geopolitice” contradictorii. Aceste divizări şi antagonisme par să fi fost depăşite din cauza proastei guvernări şi a aducerii populaţiei la sărăcie extremă. Protestatarii denunţă corupţia la nivel înalt, oligarhia, (în Moldova fiind fenomenul unui singur om, Plahotniuc), precum şi noul guvern, considerat pe scară largă drept unul învestit ilegal. Acest sentiment general de indignare pare să devină un factor unificator pentru o populaţie de altfel, profund fragmentată.

Sistemul politic al RM este aşchiat în mai multe diviziuni, între vorbitori de limbă română şi vorbitori de limbă rusă; între cei cu convingeri de stânga, socialişti sau comunişti, şi cei democraţi, care sunt calificaţi implicit „de dreapta”; între cei care se agăţă de moştenirea sovietică şi cei, cărora aceasta le repugnă, (ceea ce afectează în mod direct atitudinea lor faţă de Rusia); deţinătorii unei cetăţenii sau alteia (mulţi dintre aceştia deţin mai multe paşapoarte), cu loialităţi fluide; şi, în cele din urmă, susţinători ai orientării europene versus simpatizanţii proiectului Eurasiatic al Rusiei.

Unele dintre aceste segmente sunt şi ele împărţite, cum ar fi cei care se declară moldoveni şi cei care se declară români (mai târziu fiind divizaţi chiar în statalişti şi unionişti); în timp ce etnicii ruşi sunt, de fapt, depăşiţi ca număr de minorităţi non-ruse, dar care vorbesc limba rusă, dintre care unele formează majorităţi în unele zone ale ţării.

Republica Moldova are o populaţie şi un electorat în ansamblu, probabil, cele mai fragmentat din Europa. Dialogul politic şi cultural dintre aceste segmente este deloc facil, de multe ori tensionat şi orice alianţă politică între reprezentanţii acestor segmente sunt combinaţii instabile, la fel cum este sistemul politic construit pe o asemenea bază.

Diviziunile înrădăcinate au făcut imposibilă ajungerea la un consens naţional cu privire la direcţia de dezvoltare a Moldovei pe parcursul celor 25 de ani de independenţă. Aceste diferenţe sunt însă acum depăşite prin aspiraţia generală de a elimina corupţia la nivel înalt într-un stat capturat, privarea oligarhilor de activele obţinute ilicit şi îndepărtarea „guvernului uzurpator” prin alegeri parlamentare anticipate libere. Acesta este un consens sau cel mai mic numitor comun, poate unul temporar, având în vedere termenii specifici de referinţă.

Comentatorii moldoveni susţin că Plahotniuc a reuşit într-un mod pervers să unifice practic toate segmentele sociale, pentru prima dată în 25 de ani: în acest caz împotriva a ceea ce reprezintă regimul Plahotniuc. Cu toate acestea, Plahotniuc poate fi doar un factor temporar şi negativ de unificare.

Unii observatori locali, dar şi comentatori externi abili, văd în această situaţie o bază, prima din toate timpurile, pentru dezvoltarea în Republica Moldova a unui consens politic stabil, favorabil incluziunii sociale.

Unele analogii iniţiale se conturează între evenimentele de la Chişinău şi cele de pe Maidanul de la Kiev, în urmă cu doi ani. Acolo revolta împotriva corupţiei la nivel înalt şi personificarea acesteia în preşedintele de atunci, Viktor Ianukovici, a unificat protestatarii în pofida barierelor etnice şi lingvistice, la fel cum problema corupţiei şi figura lui Plahotniuc a unificat forţele protestatare în Moldova. Aspectele comune în ambele cazuri au fost menţionate şi de Kalman Mizsei, din perspectiva sa de fost reprezentant al Uniunii Europene în Republica Moldova (2007-2011) şi actual reprezentant al UE la Kiev, responsabil pentru reforma sectorului de securitate civilă (din 2014).

Grupurile civile prooccidentale, românofone, sunt cele care au lansat iniţiativa de unificare a celor două fluxuri de protest, prooccidental de centru-dreapta şi prorus de stânga, cel puţin la această etapă. La 18 ianuarie, cu două zile înainte de începerea demonstraţiilor în masă, în cadrul unui Forum Civic organizat la Chişinău, la care a participat elita societăţii civile din Moldova şi câţiva reprezentanţi rusofoni, s-a votat următoarea rezoluţie:

„Cei care încearcă să elibereze ţara de puterea oligarhică trebuie să-şi combine eforturile, indiferent de identitatea lor naţională-etno-lingvistică sau de preferinţele geopolitice. Încurajăm toate forţele politice active să-şi unifice puterea cu scopul eliberării statului din captivitate, a instaurării statului de drept şi a revenirii la normele şi procedurile democratice. Acesta este scopul nostru comun şi nicio fantezie geopolitică nu ar trebui să ne împiedice. În actualul context, orice revenire la normalitate şi la democraţie presupune desfăşurarea alegerilor anticipate.”

The Jamestown Foundation