Glasul Națiunii, 5 februarie 2004.

Ceea ce s-a întîmplat în februarie 2001, adică venirea comuniștilor la putere în Republica Moldova, se putea deduce și chiar demonstra matematic cu mult înainte de evenimentul propriu-zis. Dispersarea forțelor politice de orientare necomunistă a fost efectuată metodic și consecvent de către instituțiile create în acest scop. Care sunt ele, nu este chiar atît de greu de ghicit. Ceea ce interesează, în ultimă instanță, este cu ajutorul cărui material uman, ca să zic așa, s-a efectuat diabolica procedură de dispersare a dreptei și de eodare a ideii de reformă. Din păcate, răspunsul direct și onest la această întrebare fundamentală este următorul: în cea mai mare parte, cu ajutorul liderilor politici de dreapta, prin intermediul lor și cu participarea lor activă.

Procedeele de înregimentare, manipulare și, în cele din urmă, de compromitere a oamenilor politici de dreapta, care ar fi trebuit, în mod normal, să ne reprezinte interesele, au fost și rămîn dintre cele mai banale, în primul rînd, șantajarea unor biografii dubioase colaborarea în trecut cu organele securității, deținerea unor funcții importante în vechea adminsitrație sovietică, abuzuri materiale, slăbiciuni omenești gen „patima suptului”, aventuri sexuale extraconjugale, uneori chiar perversiuni la acest capitol și cîte altele de acest capitol și cîte altele de acest fel. Cei cu dosare mai „curățele” au fost luați cu alte metode: unii au fost încurajați în pretențiile lor patologice de lideri de neînlocuit, altora li s-a aruncat cîte un os, altfel spus cîte o funcție politică ori adminsitrativă. Astfel, sub ochii noștri, s-a desfășurat un adevărat spectacol, un soi de teatru al absurdului cu figuranți mai veseli sau mai triști, mai naivi ori mai șmecheri, considerați de mulțime „ai noștri ca brazii”, iar de cei din umbră, adevărații trăgători de sfori, niște simple păpuși tocmai bune și potrivite de prostit lumea.

Au trecut circa trei ani de la venirea comuniștilor la putere. În zadar am așteptat în acest răstimp pe cei vinovați și responsabilii de această situație gravă să-și pună cenușă pe cap, să-și recunoască public greșelile și, de ce nu, să se retragă de pe scena politică. Cu excepția cîtorva oameni, mai cu rușine, ceilalți au preferat să tacă. Ba unii dintre ei o fac astăzi pe inocentul, îndrăznind să se aburce din nou pe umerii noștri, ai alegătorilor de dreapta (sau în tot cazul necomuniștii), ca să facă în continuare ceea ce au făcut pînă mai ieri: să ne prostească, să ne compromită, să facă jocul lui Voronin, Stepaniuc și echipa și, dacă se poate, să se mai căpătuiască.

A rămas doar un an pînă la următoarele alegeri parlamentare. Fără o analiză autocritică, echidistantă și onestă a gafelor comise, conștient sau inconștient, de către cei care urmau să ne reprezinte interesele în forurile publice, politice și de stat, nu avem nici o șansă să schimbăm ceva. Cei care formează opinie publică, intelectualii onești și necompromiși, trebuie să fie solicitați la o discuție în mass-media de orientare democratică, discuție în cadrul căreia să prevaleze interesul comun, fără a fi omise greșelile și răspunderile morale ale liderilor de dreapta.

Nu am nimic de reproșat în acest sens echipei lui Voronin, Stepaniuc, Mișin etc. Mie, alegătorului de dreapta, nu mi-a promis nimic, ca să fiu decepționat. Nu am deci nici un motiv să fiu supărat pe ei. Am însă dreptul să-i resping și să-i detest. Ideologia comunistă este un anacronism. Este o aberație în plan istoric și o crimă prelungită sub aspect etic și moral. Cum a fost posibilă reaburcarea lor pe piedestal? Aceasta este întrebarea la care se cere un răspuns în timp. Nu cumva chiar loderii noștri de dreapta i-au adus la putere? Nu moș Ionși moș Vasile, ci anume ei, care au avut, cel puțin formal, puterea politică în mîini și pe care au cedat-o de bună voie și nesiliți de nimeni decît poate de interesele lor personale și de propria miopie politică.

Anume în această ordine de idei aș vrea să anunț doar cîteva subiecte sensibile pentru cei care ne simțim umiliți astăzi de comunismul reinstaurat legal, adică pe calea alegerilor:

1. Includerea, în 1990, a foștilor comuniști în listele electorale ale Frontului Popular.
2. Varianta zero în acordarea cetățeniei.
3. Demisia celor patru: Moșanu, Hadîrcă, Matei și Nedelciuc.
4. Eliberarea liderilor separatiști fără judecată, de către Mircea Snegur.
5. Repunerea în lege a partidului comunist de către Prezidiul Parlamentului în frunte cu A. Moșanu.
6. Participarea în cadrul alegerilor prezidențiale din 1996 a lui V. Matei și A. Plugaru, în detrimentul dreptei.
7. În sfîrșit, modificarea Legii despre alegerea președintelui republicii.

Iată doar cîteva momente din istoria noastră recentă fără elucidarea cărora nu se poate desfășura în continuare o viață politică decentă.