„Glasul”, 12 iulie 1990

E un străin aici. Lucrează, vorbește, surâde cunoscuților, are prieteni, participă la ritualurile lor esențiale, care privesc nașterea, dragostea, moartea și totuși, e un străin.

Și chiar ei simt asta, și uneori, în clipele de sinceritate îi spun cu jumate de gură că ar fi ciudat, că i-ar strânge în spate privirea lui, îndreptată spre ceva nedeslușit, că ar obosi repede în preajma-i și că ar fi cazul să trăiască mai simplu, dedicându-se cu aceeași uitare de sine ca și ei jocurilor pământești.

Frumoși, naivi copii, cărora li se iartă lesne păcatele, pentru că le-au comis din neștiință.

Bătrân și de neiertat suflet are el, așteptat de secole chinuitoare la cea mai mică adiere.

Cunoaște forma, alcătuirea, viteza sufletului, modul apariției, deschiderii și închiderii lui, puterile învestite în el și neputința de a le manifesta întru totul în tumultul lumii.

Face discernământ între spiritele binelui și ale răului, cu ajutorul formulelor divine le primește pe unele și le respinge pe altele, este chemat la tainice soboare îngerești și hrănit cu lumină, este ademenit la tainice sabaturi vrăjitorești, spre a o pierde.

A călătorit nu o dată prin mai multe spații ale ierarhiei divine, s-a întâmplat să și abată uneori prin strâmtele pături ale ierarhiei demonice, i s-a îngăduit a pătrunde încă viu acolo, unde nu li se permite nici chiar tuturor morților, cunoștințele sale depășind cel puțin stadiul planetar.

De aceea, poate, e și străin aici.

De ce, dar, se mai află pe pământ, de ce mai trece printre oameni, de ce mai îmblânzește animale, păsări și se încântă de flori, de ce îl necăjește și îi preocupă pe atâția cu nefamiliara și neobișnuita lui prezență?…

O fi că are a le comunica ceva însemnat, la sigur că trebuie să le comunice ceva deosebit; o fi că unii vor cădea pe gânduri, amintindu-și de primordiala lor patrie a sufletelor, iar alții își vor râde de el și de cele spuse ca de niște glume bune; o fi că la vederea gravului și deloc veselului chip își vor da seama că nu glumește și vor considera că s-a rătăcit cu mintea.

Oricum o fi, e străin aici.

Și singur. Și nu e urât. Își ajunge sieși. Iar pe cei de-l înconjoară îi iubește pe măsura fiecăruia, fără implicații adânci în forul lor lăuntric și efuziuni neîntemeiate spre declanșarea dezechilibrului lor.

Onest, corect, absolvit de perturbări sentimentale, ar fi totuși cel din urmă netot, dacă ar crede că nu există dragoste, când dragoste e însuși Dumnezeu, întru care trăiește, care îi inițiază sufletul și îi ocrotește trupul.

Crede cu toată experiența sa acumulată de la începutul lumii că dragostea există, că ea ține planetele, aștrii, cercurile îngerilor, triada divină. Și anume, de aceea, pe vremea salcâmilor și teilor înfloriți, când perechi-perechi se reazemă de copaci și le aspiră miresmele, îl încolțește o tandră, o inexplicabilă și sfâșietoare tângă. Iese din casă, se reazemă și el de un copac, îi aspiră miresmele  răpit, total și, printr-o maximă concentrare, le îndreaptă departe, în univers, către perechea sa care a murit sau care nu s-a născut încă…