(„Glasul Națiunii”, septembrie 1999) După ce am consumat trei pagini de revistă și suntem pe cale a ne spune păsul din nou, totuși, rămîn cu o mare tîngă că am cheltuit un amar de cerneală și un car de bani, că o revistă, fie și cu o periodicitate de două ori pe lună, costă ceva.

Dar precum banii n-aduc fericirea și mult mai de preț e iubirea, am a face o declarație de dragoste în public. Mi-i dragă Căpriana ca un amurg de jderi prin stejarii risipitori de ghindiș miraculos. Mi-i dragă Căpriana ca o statuie păzită cu vigilență, acolo unde nu pot ajunge cu florile mele, dar îi trimit de la distanță sufletul meu.

Mi-i dragă Căpriana ca litera interzisă, pe care numai eu o pot scrie în intimitate, acoperind-o cu podișul palmei, ocrotind-o de văzul și urechile pereților din închisoarea mea.

Mi-i dragă Căpriana ca steaua ce-și șterge lacrima de-o prună.

Mi-i dragă Căpriana ca un copil ce mă poartă prin vîrtejul întrebărilor sale.

De-atîta n-aș vrea s-o văd ca un templu fără cruci. De-atîta am s-o apăr ca pe Valea Serdarului, ca pe Pădurea Leului, ca pe Valea Raiului, ca pe Dealul lui Chirică, ca pe hîrtoapele lui Petrea Ciornei, ca pe toloaca bunelului Onofrei Graur – locuri sfinte ale baștinei mele.

Și dacă am pornit spre această apărare la ce m-aș mai plînge de iroseala cernelei? Va trebui să merg pînă la capăt, dezvăluind unele fapte neplăcute pentru micii demnitari din marele lor raion Strășeni.

Mai repet: Căpriana e una cum ar fi Putna, Sucevița, Japca, Țîpova. Cine va îndrăzni să păteze numele acestei așezări i se va scurge văzul în țărîni și va fi dat uitării nemiloase pînă în al șaptelea neam și încă dincolo de viitorimi.

Zilele trecute am parcurs niște rînduri înduioșătoare: Guvernul României a alocat din toată sărăcia sa o sumă destul de impunătoare pentru Orheiul Vechi și Complexul Monastic Căpriana, etc.

Dacă domnul prim-ministru Ion Ciubuc ar face la fel apoi frăsuiala mea cu risipa de cerneală nu ar face nici două parale și cu mîna pe inimă, domnule Ion Ciubuc, mi-aș lua frumușel cuvintele înapoi și v-aș zice creștinește: – Bogdaproste pentru marele gest și pentru actul de cultură de care v-a învrednicit Dumnezeu.

Să nu vă supărați că în acest număr mai apelez încă o dată la domnia voastră. În articolul cu moliile v-am sugerat doar niște idei care mi s-au părut mai rezonabile.

În cele ce urmează sunt mai mult niște propuneri sau mai bine zis o meditație despre guvernele mici, pentru că un raion sau un sat, își au și ele guvernele lor în miniatură.

Bunăoară, pe Mircea Cibotaru, președintele executivului raional Strășeni, ași încerca să-l asemui cu un prim-minitru de rang raional. Prin aceasta cred că nu vă știrbesc onoarea dvs. de prim-ministru și nici nu încalc statalitatea.

Ei bine, dumneavoastră tocmai de sus, din capitală, v-ați trudit să citiți cele relatate de noi și chiar ați luat atitudine, dar domnul Cibotaru din micul său turn de fildeș nici nu și-a dat străduița să se intereseze ce-o fi și scriitura asta a noastră din număr în număr și cu ce scop îi tot zicem și întindem hectare de rînduri găzetărești.

Nu s-a întrebat domnul Cibotaru și nici nu se va întreba, domnule prim-ministru, pentru că dumnealui a fost pînă nu demult dublu ministru. O dată, dimineața, pînă pe la vremea mesei, cînd francezii își iau micul dejun, el era aprod la executiv. După aceea urca într-o rablă de „Volga” și pînă la chindii era tot un fel de vel-paharnic, dar de data aceasta de rang mai jos, că încă nu dăduse în primire drăguțul lui sovhoz care se numea pe timpuri „Țvetușciaia Moldova” de prin podgoriile Vornicenilor. Cum să-l faci, domnule prim-ministru, să îndrăgească Căpriana, dacă mai aproape sunt dinții decît părinții și nu-și va mai da dumnealui cămașa de pe sine pentru un sat cu mănăstire, că Vornicenii e tot cu păduri și sanatoriu.

Eu înțeleg că-i era foarte greu să călătorească cu două mașini, cînd cu cea a sovhozului, cînd cu cea a executivului, dar uite că așa face dumnealui economie de combustibil. După cîte înțeleg și eu la benzina asta este o „limită”, cînd se termină dintr-o cisternă, o folosești pe cealaltă și tot așa pînă nu ajungi în viitorul luminos de care multora li-i dor ca de trufandale în dricul iernii.

Dar, domnule prim-ministru, mă tem că am să las prea puțin spațiu și pentru un alt cetățean al raionului Strășeni, tot un fel de ministru în satul său. Este vorba de doamna E. Robu, actualmente secretar al Primăriei Căpriana, care a căzut ca musca în lapte dintr-un jilț în altul. Și nu știm unde i-o fost mai moale, pentru că atît postul vechi, cît și în cel nou, nu mai face dînsa multe parale, pentru că mai mult are de dat. Acum procuratura raionului numai atît și așteaptă – să-și depună mandatul de consilier comunal și imediat o vor chema în fața instanței ca să depună mărturii prin care sobe au ars lemnele destinate astă iarnă unor bieți invalizi și pensionari care mureau de frig la mijloc de codru des. Iar dacă toate acestea se adeveresc, apoi va trebui să-și facă bagajele și să-și pregătească țoale și plapume, pentru că acolo unde o vor pofti nu-i cald deloc.

Nu știu, domnule prim-ministru, dar mie mi-i milă de doamna ex-primar E. Robu, pentru că-i o femeie cu ghinion și de tot ce se apucă îi merge ca din topor. A fost secretar de partid și din cauza ei mai nu s-a stîrnit o răzmeriță la mănăstire. A fost primar și au venit buluc pe capul ei toți capii serviciilor din Strășeni ca să-i arate că nu face nici o ceapă degerată și cu mare greu au convins-o că cel mai înțelept lucru ar fi să-și deie demisia. Și parcă a înțeles. Și însuși domnul președinte Petru Lucinschi i-a semnat cererea de demisie, dar ea nu s-a bucurat că scapă de-o belea și și-a luat alt jug, pe care tot n-o să-l tăbîrcească mult și aici este un motiv serios, pe care mi l-a divulgat în mare taină sătenii, zicînd cum pot zice numai codrenii: – Domnule corespondent, femeia asta care ne-a condus un amar de ani, nici de păscut cireada nu mai este bună ( în locul păscutului au zis ei alt cuvînt, dar nu vreau să ofensez o parte femeiască, cum ar spune Tudor Ungureanu). Și de ce s-o mai chinui și eu, dacă Garda Forestieră a prins-o cu cireada satului tocmai deasupra Vornicenilor, că era rîndul ei să pască vacile în acea zi, și au amendat-o.

Lumea ca lumea. Unii o jelesc, alții o consolează, chipurile, o mie de lei nu mai este o avere pentru un ex-primar. Dar alții cu frica în sîn, dau din pumni pe furiș și se răzbună pe șoptite: – Așa-i trebuie, dacă în șapte ani de conducere a satului n-a știut să obțină niște pășuni…

Sincer să vă spun mie mi-i jele de oamenii care nu-și pot găsi un loc sub soare. Dar mi-i și scîrbă de acei care se apucă să facă ceea ce nu-i duce capul. Și mintea, că ea tot din cap vine.

Urît proverbul acesta al nostru: – Vai de picioare, dacă nu e cap. Și chiar cu ce-s de vină picioarele că vor trebui să trepăteze cărările judecătoriei. Dar și astea-s trecătoare. E mai rău cînd ți se închid drumurile spre omenie, cumsecădenie, bunătate. Acestea trei fiind lipsă – vine sfîrșitul. Și crapă obrazul de rușine. Dacă îl ai. Dacă nu-l ai – mergi senin înainte și-ți pare că toată lumea ți-i datoare.

De dat sfaturi suntem toți buni, dar să încerce cineva să conducă un sat fără cîini. Îl va hămăi și bufnița.

Atît. N-o mai fac pe ranchinosul și vă adresez, dragi căprieneni, o întrebare: chiar n-a ajuns nici un colț de ziar pe la dumneavoastră? De ce ați luat apă în gură? Sau credeți că eu n-am ce face acasă, că iaca vine toamna. Mai scrieți și voi, fraților, căci cu toată dragostea mea față de Căpriana, teamă mi-i să nu vă găsesc într-o bună zi asurziți și muțiți, dacă stați prost cu hîrtia, împrumutați vreun caiet de la copii, că a început anul școlar.

Știu că de sfînta Maria ați avut hram și ați fost în trebi de gătință. Acum luați-vă liber o zi și inundați redacția cu scrisori. Și chiar dacă n-am avut dreptate, dați-mă la brazdă, să-mi piară pofta scrisului. Această chemare se referea și la onoratele fețe din raion.

Cam încîlcită scrisoare, domnule prim-ministru, dar dacă ați răsfoit cele trei cearșafuri băute cu text și fotografii, poate că se face o lumină lină și peste străvechea noastră Căpriană, care sunt sigur că vi-i dragă ca și mie.