În Anglia, prima formă de Parlament  datează din 1241.

În Ţările Române, din 1831.

În schimb,  instituţia numită bacşiş are la noi cel puţin 400 de ani vechime.

Crearea Parlamentului nu s-a făcut din voinţa românilor, ci a ocupanţilor ruşi, mai exact a generalului Pavel Kiseleff.  Primul  Parlament, denumit Adunare Obştească, era alcătuit în Muntenia din 3 episcopi, 20 de mari boieri şi 19 deputaţi judeţeni, obligatoriu proprietari de moşii.

În Moldova erau şi mai puţini aleşii pe sprânceană: 3 înalte feţe bisericeşti, 16 mari boieri şi 16 deputaţi. Cu totul, Parlamentul însuma 77 de inşi şi era la fel de reprezentativ pentru poporul român de atunci cât măgarii pentru toate patrupedele.

Abia după 1 decembrie 1918 a fost ales un Parlament prin vot aşa-zis universal, adică votau toţi civilii români,  masculi şi majori, indiferent de avere, în vreme ce femeile, adică jumătate din populaţia ţării,  nu aveau dreptul nici să aleagă, nici să fie alese.

În 1938, Constituţia lui Carol al II-lea acordă femeilor drept de vot necondiţionat,  astfel că votul în România devine universal, dar nu mai e vot,  căci Carol desfiinţează democraţia.

Desfiinţare continuată cu elan de comunişti.

Practic, votul liber, universal, egal, direct şi secret, din care rezultă un Parlament naţional reprezentativ este exercitat în întreaga istorie a României doar din 1990 încoace. Vreme de 160 de ani, Parlamentul nu a fost o instituţie reprezentativă pentru poporul român, rămânând străină şi distantă.

De aici dispreţul şi ura cetăţenilor pe care calitatea umană joasă a parlamentarilor le poate stârni cu uşurinţă la adresa instituţiei Parlamentului.

Pe acest dispreţ şi pe această ură se bazează iniţiativa reducerii numărului de parlamentari şi de Camere.  Nu există niciun argument raţional care să demonstreze o mai bună calitate a activităţii parlamentarilor prin împuţinarea lor. Şi nici în favoarea ipotezei cu cât mai mulţi, cu atât mai culţi. Iar cu economiile realizate astfel e ridicol să crezi că se va ridica nivelul de trai al românului de rând.

Deoarece majoritatea parlamentară are altă culoare politică decât preşedintele ţării, acesta din urmă încearcă să asmută poporul împotriva Parlamentului ca instituţie. Dacă nu putem să-i arestăm, măcar să-i împuţinăm.

La rândul ei, majoritatea USL şi nu numai, nu se opune aplicării referendumului votat în 2009 din considerente naţionale şi raţionale, ci pentru că le-ar scădea posibilităţile de a-şi satisface cu funcţii clientela.

Numărul de parlamentari e o falsă problemă. Calitatea lor e adevărata problemă.

După cum am văzut, tendinţa istorică a mers spre înlăturarea oricărei discriminări pentru a alege şi a fi ales. Lucru bun, dar, după părerea mea, numai până la un punct. E bine că s-au desfiinţat opreliştile de avere, sex, religie sau rasă, dar oare condiţia pe care Constituţia lui Carol al II-lea o cerea alegătorilor,  să fie „ştiutori de carte”, adică să ştie să scrie şi să citească, n-ar trebui pusă şi celor aleşi?

Câţi dintre senatorii şi deputaţii actuali ar trece un examen de limbă română, scris, citit şi vorbit?

Prin urmare, subsemnatul aş propune ca  o încercare disperată de ameliorare a calităţii, şi nu a cantităţii parlamentarilor,  să dea fiecare, ca să-şi poată depune candidatura, un examen de limbă română, eliminatoriu, un examen de logică, eliminatoriu, şi niscai noţiuni de drept şi economie.

Discriminarea prin educaţie nu mi se pare a încălca spiritul democraţiei. Dimpotrivă.

Sursa: gândul.info