Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Țurcanu
Literatura din RSSM ni se arată astăzi prizoniera unui imens labirint al închiderilor artistice, al sufocării respirației estetice și un atentat la însăși existența ei. Cum au supraviețuit scriitorii-prizonieri, ce căi au ales și cât de rezistente le-au fost „aripile” confecționate din dorința de a se opune sau doar de a rezista supliciilor Minotaurului totalitar comunist, e un subiect care vizează un fenomen literar și istoric cu multe aspecte încă neelucidate până la capăt.

Vă propunem un dialog despre dogmă, coerciție, dar și despre rezistență și creativitate cu istoricul și criticul literar, profesorul universitar Andrei Țurcanu.
N.C. Stimate domnule profesor Andrei Țurcanu, dacă am vorbi despre literatura noastră din perioada sovietică ca despre un labirint, din ce „materii” şi „stofe” ar fi trebuit să-şi confecţioneze „aripile” scriitorul-Dedal pentru a găsi Calea?

A.Ț. Sunt două lucruri de specificat la această întrebare. Spre deosebire de Dedal, arhitectul și meșterul labirintului din Creta, meșteșugarul cuvintelor, ca să folosesc sintagma consacrată argheziană, scriitorul adică, mai exact scriitorul de bună credință din literatura noastră din perioada sovietică, nu are nimic cu „labirintul” creat și pus în funcțiune de cel care azi este supranumit drept „mecanicul ceasornicar al puterii sovietice”, Iankel Movșevici Sverdlov. Labirintul totalitarist este un pattern suprapus peste alte nenumărate labirinturi. Nici una din sferele activității sociale a omului nu se poate sustrage calapoadelor generale. Fiecare din „micile” labirinturi, supunându-se acelorași rigori stricte, nu este decât cópia fidelă, în proporțiile segmentului de viață pe care îl cuprinde sau îl reprezintă, a Marelui Model. Libertățile, devierile sunt excluse. În „schemele de har” ale sistemului, ale acestui Centaur , vorba lui Liviu Damian, „făcut din reguli şi din piese de oţel”, nu se pot strecura greșeli.

Ce reprezenta, în fond, Uniunea Scriitorilor din RSSM? O subdiviziune a Uniunii Scriitorilor din URSS și un mic labirint al labirintului numit Uniunea Sovietică, cu o mașinărie internă și un mod de funcționare purtând toate caracteristicile angrenajului general în care era încorporată: o nomenclatură literară intangibilă („culacii” li se spunea prin unghere mai dosite de către muritorii de rând), făcând corp comun cu nomenclatura de stat și de partid, o serie de consultanți „condamnați” la vigilență, revistele literare, puține, dar tocmai prin aceasta bine strunite de o mulțime de veghetori de pretutindeni. Să nu uităm și altceva. Activitatea scriitorului era strâns țintuită în labirintul totalitar și de „munca” neobosită a altor instituții: secțiile de cultură și propagandă ale partidului, în primul rând, editurile cu verticala inflexibilă a numeroaselor detașamente de redactori, unii într-adevăr muncind de zori la îngăimările agramate ale legiunilor de grafomani „pe linie”, alții bucuroși să slujească până în pânzele albe cauza, și, ca să închei, undeva la coadă, dar nu și ultimul „stabiliment” al sistemului, cenzura sau, în abrevierea timpului, LIT-ul.

N.C. Care a fost, în esență, rolul explicit și cel implicit al Cenzurii? Cum interacționa la propriu KGB-ul cu literatura?

A.Ț. Te rog să reții că Cenzura, demonizată după 1989 în fel și chip de niște martiri aposteriori ai luptei anticomuniste, de fapt, avea un rol mai mult simbolic în acel labirint fantasmagoric al cenzurărilor și autocenzurărilor multiple, etajate, orchestrate într-o acțiune generală de limitare a libertății și de aservire a scriitorului canonului ideologic mortificator. Astfel, am ajuns la a doua precizare care se impune. Nu Cenzura, adică nu instituția care trebuia să dea unui manuscris verdictul final, oficial, de „bun pentru tipar”, constituia principalul obstacol ce trebuia depășit de scriitorul din Basarabia sovietică, ci acest sistem sofisticat, inflexibil, cu închideri succesive, capcane și constrângeri de tot soiul, cu unele, temporale, „dezghețuri” ipocrite și permanente îngrădiri și înfundări fără vreo posibilitate de scăpare. Ce meșter trebuia să fii ca să scapi de labirinturile acestui sistem? Întrebarea e retorică. Nu era vreo scăpare. Cel care îl gândise și-l crease, ceasornicarul Sverdlov, era un inginer și un tehnician perfect.

Să-i lăsăm la o parte pe grafomanii profitori și pe funcționarii ideologici declarați ai partidului din literatură. Cine-și mai amintește azi de Petrea Cruceniuc, Iosif Barjanschi, Petrea Darienco ejusdem farinae?… Nu face să insistăm prea mult nici asupra altei categorii de scriitori, cei care, din cinism, lașitate sau, pur și simplu, prinși de cântecul de sirenă al privilegiilor și foloaselor, începeau într-un anumit moment să „iubească” și să se supună acestui labirint atât de mult încât se pliau până la totala identificare cu sinuoasele sale catacombe. Problema e, dacă nu era nici o putință de evadare, cum puteai rămâne (deveni) scriitor sau, ca să te citez pe dumneata, din ce „materii” şi „stofe” ar fi trebuit să-şi confecţioneze „aripile” scriitorul-Dedal pentru a-și găsi Calea în interiorul unui labirint fără ieșire?
Mai întâi, apare, firesc, întrebarea dacă era posibilă în genere o Cale (cu majusculă)?

Aici încep să ezit dacă ar fi vorba de un răspuns afirmativ categoric. Deși mă gândesc și la altceva. Un destin de excepție în literatură (Calea) are multe determinări (nu doar de ordin social-politic). Vorbind însă la modul obișnuit și concret de destinele literare ale scriitorilor basarabeni din epoca comunismului sovietic, se poate constata, dincolo de cedările și rateurile lamentabile, și un efort (mai pronunțat sau mai anemic) de a răzbi și a rămâne. Acestei nostalgii dedalice de înfruntare a labirintului, autorii moldoveni i-au găsit un motiv analog în mitologia populară. „Aripi pentru Manole” i-a zis cu un titlu de carte Gheorghe Vodă. E chiar prima carte „recenzată” de mine, în vremea studenției, într-o ședință a cenaclului „Miorița” de la Uniunea Scriitorilor condus de Mihai Cimpoi. A fost, cred, un „debut” memorabil, odată ce „mohicanul” de atunci Mihai Cimpoi îi scria după ședință studentului anonim Andrei Țurcanu un autograf cu previziunea unui „condei auster” în critica literară. „Aripi pentru Manole” este, în comunism, o metaforă fundamentală a condiției „meșterului” suspendat între creația sa liberă și voința coercitiv-abuzivă a societății totalitare. Cam tot în acea vreme, la un alt cenaclu, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, Nicolae Dabija a citit fragmente din ceea ce, mai târziu, va alcătui poezia din placheta „Ochiul al treilea” (1974). Mi-amintesc și azi, cu un tremur deosebit, două versuri din recitalul tânărului debutant din acea vreme: „Unii se-nvață a zbura printre arbori, alții se-nvață printre cuțite”. Dacă „zborul printre arbori” este expresia „naturală” a libertății umane, „zborul printre cuțite” sugerează dramatismul libertății ca risc asumat în condițiile unui mediu de excepție. Or, ce este o societate totalitară dacă nu un mediu de extremă, un cadru (un labirint) al constrângerilor arbitrare, interminabile? Dovadă e și metamorfoza de mai departe a acestor două versuri. În „Ochiul al treilea” ele apar într-o redacție „estetizantă”, din care mesajul subversiv inițial este emasculat până la anihilare: „Unii se-nvață a zbura printre arbori, alții se-nvață printre cuvinte”. Între prima și ultima variantă sesizăm o diferență izbitoare de „stofe”. În 69ꞌ-ꞌ70 mai erau posibile stofele tari, materiile acide, „zborul printre cuțite”. Labirintul totalitar, cuprins încă de inerția „destinderii” șaizeciste, mai dădea dovadă de unele „elasticități” în problema opțiunilor de creație. În poezie, pentru că în proză „răbdarea” sa se rezumase la anul 1966, alte libertăți de creație fiind drastic sancționate („Viața și moartea nefericitului Filimon” de Vladimir Beșleagă nu este publicat, spectacolul de la teatrul „Luceafărul” „Radu Ștefan Întâiul și Ultimul” după piesa lui Aureliu Busuioc e suspendat, iar continuarea romanului „Povestea cu cucoșul roșu” de Vasile Vasilache și „Povara bunătății noastre” de Ion Druță sunt întâlnite în furci de critica oficioasă a organelor de partid).

Peste patru ani, în 1974, când apărea „Ochiul al treilea”, Partidul deja luase în mâini efuziunile de libertate scriitoricești, retezând cu brutalitate (sau cu viclenie) aripile „zborului”. În toate încercările și aproape mai la toți autorii se resimte o reducție a marilor elanuri de creație din anii precedenți. Titlul „Partea noastră de zbor”, cartea lui Liviu Damian apărută în același an, nu mai are rezonanța emblematică a volumului „Sunt verb” (1968) și, în contextul literar al epocii, poate fi citit, fără a exagera prea mult, ca „partea noastră de convulsii”. Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că bucățile cele mai bune sunt tocmai „artele poetice”, reflexe ale unor interogări de creație pline de dramatism, adevărate acte de conștiință ale unui eu creator orgolios și contorsionat, trăind poezia în absolut, dar pornit pe calea „micilor” cedări, cu o „parte de zbor” tot mai fantomatică. Abulia generală se resimte în resurecția poemului de proporții și a romanului de producție puse de „descurcăreții” literaturii (și favoriții Partidului) pe temelii industrioase. Figura personajului Nicolai Trofimovici Baltă din „Clopotnița” lui Ion Druță, această încarnare deplină a materiei primare agresive, demolatoare, cu o existență dincolo de axiologie, devine una definitorie, dominantă. Ce imagine: labirintul-baltă! Într-o poezie scrisă atunci i-am zis „monstru-moluscă”. Într-o realitate socială și literară tot mai spectrală, nefiind posibilă confruntarea și înfruntarea, nu mai există nici ispita unei Căi și nici tentația zborului. Dacă în somnambulia celui care este „leu la circ” (acesta e titlul unei poezii din volumul „Ornic” de Pavel Boțu) se trezește, întâmplător, conștiința de sine, vigilenții în state ai Partidului reacționează acum machiavelic. Aceleași campanii de discreditare sunt orchestrate din umbră. Dar în locul măciucarilor de serviciu sunt instigați la atac de data aceasta persoane cu un credit real de încredere la cititor. Pornirea anarhică a lui Vasile Coroban față de „mărimile” din ierarhia Uniunii Scriitorilor fiind bine cunoscută, cred, n-a fost greu de-l convins pe îndărătnicul critic să „desființeze” o carte semnată de eternul prim-secretar al instituției, Pavel Boțu. „Ornic” avea multe poezii slabe și Coroban era în drept să arate într-o recenzie adevărata măsură a volumului. Dar nu bucățile slabe ale cărții deranjaseră veghetoarele scule ale Partidului. Cartea trebuia „criticată” pentru îndrăznelile ei tranșante, pentru ieșirile nepermise din banalitatea unei comode somnolențe de creație. Critica acestor aspecte de către Valeriu Senic ori de către oricare alt mercenar oficios ar fi avut în acest caz, în rândul cititorilor, o reacție inversă, de „martirizare” a volumului și a autorului. Critica lui Coroban, chiar dacă se referea doar la aspectele ce țineau de slăbiciunile artistice ale poeziei, punea sub semnul îndoielii toată cartea, ceea ce se și urmărea de fapt. Nu mai vorbim de un alt „câștig” al sforarilor de partid – (auto)discreditarea și însingurarea totală a reputatului critic prin acceptarea unui rol descalificant de Zoil într-un joc dubios, a căror mize finale erau prea bine cunoscute.

N.C. Aceasta ar fi ultima și cea mai importantă miză a Puterii – autocenzura, adică depersonalizarea scriitorului, automutilarea personalității sale. În acest labirint închis, cu direcții rectilinii, n-au existat niciun fel de modalitatăți paradoxale de a respira libertate? O desidență asemănătoare celei a lui Adam Michnik sau Paul Goma n-am avut, dar așa-numita rezistență prin cultură ce forme a luat la noi?

A.Ț. În amestecul general de renunțare și uitare de sine o excepție este Grigore Vieru. Calea sa de creație a urmat încă o bucată de vreme o linie ascendentă. După „Numele tău” poetul a preferat să se adâncească în niște esențe poetice pe care, în cartea sa cea mai bună, „Aproape” (1974), le-a distilat până la transparența lor primordială. Și o altă abatere de la trendul general de „înmuiere” a materiilor de „zbor” îl constituie creația lui Ion Druță. Scriitorul avea un statut aparte în cadrul labirintului totalitarist sovietic. Nu numai pentru că se afla la Moscova. Pentru credibilitate în lume, regimul avea nevoie de nume de rezonanță în literatură, cultură, artă, sport, de personalități, care, în schimbul unor libertăți de creație mai mari, trebuiau să-și demonstreze loialitatea prin aflarea în afara oricăror disidențe politice afișate. Era un fel de „rezistență prin cultură” care făcea bine în exterior imaginii de lagăr (sau de labirint închis) din interior. Spre deosebire de Chișinău, unde Druță era receptat de regim prin prisma tradițională, obișnuită, cotidiană, a KGB-lui suspectând și gata oricând să sancționeze orice manifestare de libertate, la Moscova scriitorul nostru era văzut prin grila „liberală” a Ministerului de Externe. Aveam încă un scriitor pentru un export, o vitrină nobilă care să reprezinte cu demnitate și literatura URSS în competiția dintre cele două sisteme, firește, alături de performanțele din sport, cuceririle cosmosului, submarine atomice, avioane etc.

În rest, un ochi distant și fără prejudecăți nu poate să observe altceva în labirintul literar de mai departe decât o stingere treptată a tuturor avânturilor și o închidere a literaturii în căldicel, în trasee previzibile permise și vegheate de Partid. Restricțiile nu mai au brutalitatea barbară a limbajului jdanovist și nici consecințele acestuia. Doar publicațiile Partidului își mai permit să fie uneori rigid-agresive față de abaterile reale sau închipuite. De obicei, însă, funcționează de minune, preventiv, ceea ce aș numi azi „zăbala de aur”, strunirea prin stimularea unor căi de creație comode, gratuite, fără curaj și fără riscuri. „Partea noastră de zbor” s-a îngustat enorm nu numai în creația lui Liviu Damian. „Zborul printre cuțite” devine la Nicolae Dabija, într-o redacție finală, „publicabilă”, „zbor printre cuvinte”, ceea ce, fundamental, este cu totul altceva.

În realitate, tăind aripile zborului, Partidul, cu o „generozitate” ipocrită, a avut grijă să îngăduie ca în literatură să zburde liberă ideea de zbor. Mai întâi, a încurajat pe toate căile un simulacru de patos eticist, care venea pe urmele maximalismului poeziei șaizeciste, dar care, nu mai avea nimic, nici din sinceritatea tonului și nici din rezonanța publică. Apoi, printr-o hotărâre specială a Comitetului Central privind „tineretul de creație” mimând preocuparea față de noua generație de scriitori care se arăta la orizont, a susținut pe tăcute volniciile ei estetiste. Libertatea patosului imaginativ oferă tinerilor șaptezeciși iluzia că și-au găsit Calea. O cale adevărată, li se pare, sau, cel puțin, alta decât mercenariatul ideologic numit în epocă „angajare socială”. Dacă e să fim sinceri, una e să te supui înregimentării rigide, oficioase și să cânți Partidul, eroii revoluției, carnetul comsomolist și altceva e să te lași liber în reveria unor jocuri ale imaginației, să încerci prin puterea fanteziei să trezești un fior de poeticitate care, parcă, scapă controlului oricărei cenzuri și se ridică și „zboară” deasupra oricăror închistări ale labirintului real al vieții și al literaturii. E o soluție, o cale pe care aș numi-o soluția (calea) lui ca și cum. Incitantă în epocă, azi nu mai pare atât de originală, fiind o imitație (mai palidă) a evazionismului oniric-estetizant din Țară.

N.C. Evazionismul, ca refuz strategic a comandamentelor oficiale și replică (cu voie de la poliție) la mimesisul „estetic” al epocii a însemnat deplasarea de accente de pe realitatea controlată politic sub toate aspectele, pe dimensiunea umanului aureolat de inocență și de un soi de jubilație romanțioasă la Nicolae Dabija sau de jocul pur al imaginației la Leonida Lari, în Piața Diolei. Această formă liberă de poetizare a lumii nu reprezenta un risc prea mare pentru ordinea ideologică a sistemului?

A.Ț. Mai este ceva la mijloc în această „libertate” echivocă aflată sub aripa ocrotitoare a forurilor diriguitoare: ambiguizarea ei ontologică. Formulele esopice și aluzive ori, altfel spus, libertățile ambiguităților subversive de sens, ascundeau în literatura șaizecistă niște interogații fundamentale, care vizau etica, estetica și chiar ontologia universului labirintic, un univers existențial cuprinzând în chingile sale tot mai agresiv și mai implacabil omul în general și eul creator în special. Personajul literar, naratorul ori, simplu, eul liric, captivi ori pe cale să devină prizonieri în această lume a coerciției și limitărilor de libertate, mai căutau un rost, mai dibuiau o ieșire, mai aveau tăria înfruntării destinului. Cu alte cuvinte, nu se eschivau de la o confruntare directă cu forțe inegale, mai căutau Calea, deși aveau intuiția că aceasta nu poate fi alta decât o cale a predestinării – „aripi pentru cădere”. Dar o Cale, totuși. Statutul de om și statutul de scriitor în acest prizonierat ontologic erau una, indisolubile, alcătuiau o singură existență, ca și revolta, nesupunerea, zbaterea, fie și o zbatere, vorba lui Liviu Damian „ca frunza, ca frunza”. Mult mai târziu, Vasile Vasilache meditând asupra găselniței sale literare – parabola interminabilei „povești cu cucoșul roșu”, a filosoficei eterna reîntoarcere – spunea: „Prin intermediul unei bănuieli hazlii și folclorice spărgeam, fără să-mi dau seama, o găoace. Îmi vine astăzi să cred că era găoacea mea proprie – sumeția de Creator. De celelalte, fie realități sociale dacă vrei, fie ideologice, nu-mi pasă.” Mucalitul scriitor trișa histrionic când spunea că de celelalte nu-i pasă. Când ai „sumeția de Creator” să spargi propria găoace, celelalte, aflate în aceeaşi captivitate, nu mai contează, ele se răspund de la sine. O biserică ridicată înseamnă o înălțime cucerită, o transcendere, o victorie asupra tuturor celorlalte semne totalitare ale labirintului existențial. Programatic, și poezia tinerilor lansa „o sumeție de Creator”. Iulian Filip își intitula promițător prima plachetă de versuri „Neîmpăcatul meșter”, iar Nicolae Dabija anunța cu metafora „Ochiul al treilea” o spargere a găoacei lumii vizibile, obișnuite, cotidiene și eliberarea (vizionară) din caverna banalității a miracolelor ascunse ale lumii. Dar, dincolo de aceste și alte ambițioase declarații sau intenții programatice nu putem să nu observăm că literatura din colecția „Debut” suferă organic de o emasculare constantă și progresivă a substanței interogative. Procesul se prelungește și continuă, într-un ritm pedestru, încă un deceniu și în alte scrieri ale tinerilor poeți și prozatori. Sfieli serafice, complexe de umilință și cumințenie împodobite solemn în voalurile aeriene ale unei pretinse cuviințe seculare (pentru o privire lucidă – soră bună cu abulia!), contemplații abstracte ușor evazioniste restrâng „neîmpăcarea” într-un plan al jocului imagistic „încondeiat” în jurul „eternelor sărbători” ale sufletului. E un plan al spectrelor poetice, al punerii lumii între paranteze, al sustragerii eului din contingent, dar și al disocierii de marile răspunderi (sumeții) de creație prin pura (auto)iluzionare. E planul libertății ca și cum, fără o țintă și o finalitate anume, estetică, socială ori metafizică. Exasperat de această somnambulie atotcuprinzătoare, am strigat atunci într-un titlu de articol: „Poeți, nu cântați trandafirul!” În titlu mai mult, pentru că articolul ca atare, trecut prin pieptenii și ragilele multiplelor redactări, nu mai avea nimic din puterea și virulența critică anunțată. Puțin mai târziu, deja folosind instrumentele unei ironii acide, defineam în „Literaturnaia Gazeta” fenomenul prin metafora „Pegasul împătimit de dulciuri” („Пегас сладкоежка”).

Ciudat e că în aceste găoace ale simulacrelor de libertate imaginile „aripilor” și ale „zborului” abundă. Numai că modernul Negru Vodă, Partidul, nu mai are nevoie de o mănăstire adevărată, reală, iar pe meșter nu-l vrea în ruptul capului sus pe schele, ci jos, alături, în labirintul construit cu atâta grijă și păzit cu atâta sfințenie (și strășnicie). Aici, închis în colivia sa comodă, ascultător și cuminte, cu o zăbală de aur strâns țintuindu-i gura, dar mai ales conștiința, „tovarăș” adesea (e drept, cu niște orgolii mai deosebite, puerile în fond, dar cu aceleași apetituri pământești de când lumea), nici Meșterului nu-i mai trebuiește o mănăstire adevărată. Îi sunt de ajuns clovneriile iluzioniste, pe care Partidul le aprobă părintește, cu îngăduință și le stimulează generos cu onorarii, premii, apartamente, călătorii peste hotare etc., etc. E prețul dublu, pentru cumințenie și pentru simulacrele sale de „zbor”. Un preț dublu și un statut ambiguu al scriitorului și al scrisului care satisface ambele părți. Scriitorul ca misionar al libertății, dar și sprijin al Partidului, și scrisul ca expresie a zborului, dar al zborului redus la un simulacru iluzionist gratuit, neavând vreo atingere socială sau ontologică.

N.C. A avut Basarabia sovietică literatură de sertar? Ca alternativă de a rezista, ca șansă unică de autenticitate?

A.Ț. Ce cură revigoratoare ar fi fost pentru lirica basarabeană apariția la momentul scrierii a poeziilor lui Eugen Cioclea publicate abia în 1988 cu titlul „Numitorul comun”! În 1988 văd lumina tiparului și romanul lui Vladimir Beșleagă „Viața și moartea nefericitului Filimon sau calea anevoioasă a cunoașterii de sine” și volumul meu de versuri „Cămașa lui Nessos”. Aceste trei cărți sunt cam toată zestrea de sertar a literaturii sovietice moldovenești. Am putea oare spune că, în condițiile vigilenței atroce, a limitărilor și capcanelor de tot felul impuse scriitorului de regimul totalitar, scrisul pentru sertar era o cale, fie și una de extremă? Cu siguranță, da. Generațiile de condeieri de după 1960 au avut deja, în Uniunea Sovietică, exemplul clasic al romanului „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgacov. Terminat în 1940 și publicat abia în 1966-1967, scrierea rămânea emblematică nu numai pentru destinul ei, dar și prin premoniția acestui destin regăsită în fraza sacramentală „Manuscrisele nu ard”. Numai în condițiile unei societăți deschise „scrisul pentru sertar” este un nonsens. Într-un labirint închis, ca cel impus de Puterea Sovietică în Basarabia, a scrie pentru sertar însemna a rămânea până la capăt, până în pânzele albe, fidel ontologiei creației, imperativelor ei de libertate. Unui „Dedal” ce scrie pentru sertar, conștient că n-ar putea să existe dacă nu scrie, nu-i mai trebuiesc „materii”, „stofe” cu care să-și confecționeze „aripi” de zbor. Pur și simplu, el nu are nevoie de meșteșugul aripilor. Prins în labirintul unei puteri istorice totalitare, el este „liber-liber”, „înfășurat în curcubeul” operei sale. Labirintul cu toate capcanele și opreliștile înspăimântătoare nu mai contează. În tenebrele cavernelor sale a coborât o lumină care le conține pe toate cele ce țin de Calea Meșterului spre Ființă: cerul, soarele, universul întreg. Iată și o așezare a lucrurilor într-o albie firească. „Ai grija de inima (sau de imaginație) mai mult de cât de orice altceva, căci din ea provine sursa vieții”, citim în „Cartea proverbelor”( 4; 23). Or, imaginația ca „sursă a vieții” e cu totul altceva decât imaginația ca exercițiu gratuit evazionist. Sau, cu vorbele lui Iisus: „Prin cuvintele tale te vei salva, prin cuvintele tale te vei condamna.”

Sursa: metaliteratura.net